CAPITOLUL ȘAPTE, în care conversăm cu papagalii pe Viale del Belvedere, cu viperele bahice ale lui Aristotel, cu delfinul de piatră al lui Bernini și cu gâștele sacre din lectică, în vreme ce gândurile luminează ca niște flash-uri amintirea
.jpg)
Traseu: Via
Flaminia – Colle Pincio – Viale del Belvedere – Piazza del Popolo - Basilica
Sant'Ambrogio e Carlo al Corso – Piazza Navona - Fontana del Moro -
Fontana dei Quattro Fiumi - Fontana del Nettuno - Cafeneaua 
Sant’Eustachio -
Gara Termini – Aeroportul Fiumicino – Aeroportul Timișoara
Gourmet: Mic dejun la River Palace Hotel; un Frascati și un capuccino la Ristorante Rosati din Piazza del Popolo; lângă Piazza Navona, pe terasa Restaurantului La Piccola Cuccagna, un Frascati Terre dei Grifi 2021 de la Fontana Candida, spaghetto alla carbonara și bucatino all'Amatriciana; dublu espresso la Sant'Eustachio Il Caffé
26
aprilie 2023. Zi de plimbare și de rămas bun. Avem
inima strânsă, urmează să plecăm acasă. La 
recepție, Mihaela, care-i de loc din
Suceava, ne vorbește în românește. Traversăm parcul situat deasupra Pieței
Poporului, parcurgem promenada de pe Colle Pincio și chiar găsim Piața
București, care nu ne impresionează neapărat. Pornim pe Aleea cu 
Belvedere
pentru o ultima ședință foto cu Cetatea Eternă. Cum privim la peisajul modern,
aproape c-am putea să ne imaginăm Roma antică, miile de domus de altădată, zecile de mii de insulae, aglomerația de bazilici, temple și băi, regiunile traversate
de câte o via, cartierele demarcate
de vici, forfota megalopolisului,
descrisă deopotrivă de autorii antici și cei moderni, precum Jérôme
Carcopino.
Întorși în mileniul nostru, toate ni se înșiră în
fața ochilor, Basilica San Pietro, cupola Panteonului, 
Altarul Patriei... o
panoramă superbă! În jurul arborilor zboară și fac zarvă niște papagali minusculi, ocupați
cu găsirea crenguțelor potrivite pentru construirea cuibului. Încă o întâlnire
cu Piazza del Popolo, cu leii fântânii și obeliscul central, cu chitaristul de
rigoare. Apoi facem shopping, căutăm cu stăruință suvenire prin preajmă. La
ieșirea din magazin, vânzătorii indieni sau pakistanezi, ce-or fi, ne spun: Mulțumesc, la revedere! Servim un
Frascati și un capuccino la Ristorante
Rosati și iar o luăm la plimbare, prin vechea Romă.
Din Piazza del Popolo se deschid trei artere
importante, flancate de bisericile gemene Santa Maria in 
Montesanto și Santa
Maria dei Miracoli: Via del Babuino, Via del Corso și Via Ripetta. Cum pe
primele două ne-am tot plimbat zilele trecute, am zis să pornim și pe cea de-a
treia. Via Ripetta ne duce sigur către Mausoleul lui Augustus, aflat în
renovare, și către două biserici ale căror cupole se văd bine de la fereastra
camerei de hotel: Basilica San Rocco și Basilica Sant'Ambrogio e Carlo
al Corso.
Cum îi spune și numele, al doilea lăcaș își are
intrarea pe Via del Corso; după ce ne zgâim la uriașele 
statui ale sfinților
protectori, ajungem acolo luând-o la stânga, pe o alee cotropită de motociclete. O cioară
obraznică și-a făcut cuib în palma confortabilă a statuii lui San Carlo, pozând
ca un star cu pene pentru pelerinii care suntem. Poate că și din cauza ei am
ales să intrăm în lăcaș, sediul religios al comunității și frăției lombarde din
Roma. Pășim într-o superbă biserică barocă, dedicată Sfinților Ambrogio și Carlo,
care, dincolo de vizibilele sale capodopere, ascunde și povestea tristă a
imposibilului mariaj dintre Franz Liszt și Carolyne zu Sayn-Wittgenstein.
După studierea istoricului, scăpăm de amărăciunea
romantică a locului doar pornind către una dintre cele mai frumoase piețe ale
lumii: Piazza Navona. Ca să prindem puteri, poposim mai întâi pe terasa
localului La Piccola Cuccagna,
pentru un Frascati și un prânz copios.
Renaștere peste
antichitate, frumusețe în formă continuată, asta oferă Piazza Navona
milioanelor de privitori care-i calcă anual pavajul. Dacă vrei să compari o
hartă modernă și una antică, vei observa că Piața Navona se suprapune vechiului
Stadium Domitiani, având forma
acestuia. Edificiile de veac XVI și XVII au luat locul gradenelor stadionului
construit de Domițian, alături de Odeonul său, destinat teatrului, muzicii și
poeziei. Atracțiile maxime ale prezentului sunt însă cele trei fântâni
magnifice care își susură povestea veche de aproape jumătate de mileniu.
.jpg)
Dacă te afli la ceasul potrivit și în unghiul potrivit, te poți juca foto
cu efectele luminii mascate de 
obelisc și de turlele bisericii Sfânta Agnes în
Agonie. Lăcașul a fost ridicat în sec. XVII pe locul în care fusese martirizată
în veacul IV o fecioară de 13 ani provenită dintr-o nobilă familie romană
adeptă a creștinismului. Agnes a fost expusă goală în circul lui Domițian și omorâtă
pentru că refuzat să se căsătorească și
să lepede de credința sa. Potrivit legendei, părul i-ar fi crescut în mod
miraculos, acoperindu-i trupul și ferindu-l de batjocura mulțimii adunate în
circ.
După promenada prin Piazza
Navona, cafeaua o servim, pentru a doua
oară, la Sant' Eustachio Il Caffé, acolo
unde un chelner inteligent și foarte stilat ne oferă cu greu o masă, după
câteva zeci de minute de așteptare. Nu-i nimic, am avut timp să fotografiem
biserica din apropiere, care poartă deasupra o cruce sprijinită pe capul unui cerb. După o prea scurtă contemplare, ceasul ne avertizează că-i timpul să pornim către hotel, pentru a îndeplini ritualul nedorit al
plecării.
Un banner uriaș de la
intrarea în Istituto di Bele Arte anunță că L'Accademia di Roma este con il 
popolo iraniano, iar pe tabla unui local cu patron
din sud citim un singur meniu: Napoli Campione d'Italia, urmat de o inimioară. Apoi, ajungem în Piazza del Popolo, trecem
prin poarta omonimă și săvârșim, cu inima strânsă, ultimele gesturi ale șederii
noastre la Roma: împachetarea, plata, călătoria cu metroul până la Gara Termini
și cu trenul până la Aeroportul Fiumicino. Benzile rulante sunt lente dar spectaculoase,
înserarea se transformă în noapte, niște copii se joacă cu valizele în sala de
așteptare, tamponându-se cu plânset și provocând intervenția severă a părinților. 
În aeronavă, la sol, privim amuzați nenumăratele
avioane care se aliniază apropiat, unul după altul, luând curbele ca niște
mașini în parcare și decolând apoi în infinitatea unei nopți senine, deasupra
luminilor Romei care strălucesc ca niște giuvaiere pierdute. Mâine, servim în
club. Mâine, unde ieșim?
În timp ce traversăm în aer Italia și Adriatica și Dalmația,
gândurile se întorc în Orașul Etern, ca niște 
flash-uri care luminează
amintirea. Probabil că nu am reușit să atingem, să măsurăm Roma decât cu un
deget. Precum marea, situată nu foarte departe, Roma e incomensurabilă. Și
șapte zile de contemplare nu îi pot cuprinde cele aproape trei milenii de
civilizație. Revăd înghesuiala de nedescris de la Fontana di Trevi, Colloseum,
Vatican și-mi vin în minte cuvintele lui Manu: primarul Romei nu e un edil, ci
un biet manager al unui uriaș parc de distracții.
Îmi dau seama acum, în avionul care zboară la kilometri
deasupra lumii, că aerul din Roma nu e deloc poluat. Mașinile electrice și cele
hibrid se găsesc la tot pasul, taximetrele sunt verzi, diesel-urile au cam
dispărut. Poate că doar scuterele și motocicletele poluează. Capitala italiană
emană azi alte miresme și alte arome: cele de busuioc și glicină, de flori de
salcâm și de cafea ristretto, de piper și de capere, de Frascati și tartufi...
Plăcerile laice nu au estompat însă fiorul
spiritual, chiar dacă am ajuns să nu mai suport barocul, nici 
bisericile
uriașe, lăcașuri menite parcă să acopere, să ascundă, să blocheze sursa sacralității.
Sentimentul a devenit acut acum doi ani, când am vizitat uriașa bazilică Santa
Maria degli Angeli din Assisi, construită peste micul lăcaș ctitorit și dorit
de Sfântul Francisc, devenit biserică în biserică. Poate că realizez încă o
dată cât sunt atât de adevărate versurile videoclipului ușor cenzurat al
trupei Taxi, Dumnezeu preferă lemul,
lemnul și spațiile mici...
Moise șade liniștit pe un tron aproape modest, în
transeptul unei biserici puțin cunoscute și, totuși, 
majore, oarecum protejat de selfie-urile și
blițurile milioanelor de turiști. Bustul lui Pericle se pierde, anodin, în
Muzeele Vaticanului, invadate de toți peregrinii lumii. Chipul lui Rafael, o
vie expresie a spiritualității artistice, s-a pitit înlăuntrul unei piese mult
mai vaste, comandate de stăpânul cheilor împărăției lumești și cerești. În
schimb, un alt maestru renascentist și-a strecurat câinele înlăuntrul unei
opere canonice. După ce-am ostenit, cu niște ani în urmă, vizitând uriașele
Galerii Uffizi, sufocate de lucrări monumentale, mi-a rămas în minte doar un singur
portret, atât de emoționant și atât de modest ca dimensiuni, al lui Dürrer.
Protejată de o barieră de sticlă, Pietà, unica operă semnată a lui
Michelangelo, rămâne un reper artistic 
încă accesibil ochiului de călător care
nu a venit aici pentru selfie-uri. În vârful fiecărei columne ridicate de
împărații martirizatori a fost cocoțat câte un sfânt creștin menit, grație
politicii corecte din epocă, să ierte toate păcatele păgânei ere politeiste.
Deasupra violenței, 
trufiei, rafinamentului și opulenței antichității au fost
puse câte o aură, câte un apostol, câte o cruce mântuitoare, dar și
distrugătoare a trecutului. Și astfel, înainte să fie renascentistă,
emancipată, provocatoare, arta a plătit tribut sponsorilor săi, devenind un
instrument de propagandă papală.
Pe
copilul iconoclast din mine, nevoit să părăsească cel mai incitant spațiu de
joacă al lumii, îl mai 
încearcă retrospectiv tot felul de dorințe năstrușnice.
Aș vrea să mă scald în Fontana di Trevi, să sar într-un picior pe Treptele
Spaniole, să scriu o poezie nesemnată pe asfaltul care acoperă Via Appia, să mă
dau huța-huța agățat de pendulul lui Galilei, să navighez prin Cloaca Maxima,
să mă sui în vârful Columnei lui Traian, să șed cu copiii în cârca unui leu
artezian din Piazza del Popolo, să învăț românește papagalii de pe Viale del
Belvedere, să ridic degetul în sus în Colloseum, să dansez cu acel Panda uriaș de
pe Via dei Fori Imperiali.
Îmi mai
vine să gâdil Bocca della Verita până
o fac să râdă, să scap un sesterț în Lacul Curtius, să 
gătesc cu sucitorul
niște paste alla romana într-un local din Trastevere, să pornesc o cursă de
care aruncând mappa în Circus
Maximus, să mă hurducăi într-un car roman pe străzile din Pompei, să înfiez o
pisică din Largo Torre di Argentina, să cânt o tarantella pe Circumvesuviana, să
urc în fugă scările insula-ei lui
Felicles, să pariez pe Diocles.
Și ce
grozav ar fi să descui marile lacăte pontificale cu cheile împărăției, să mă
scald în cada lui Nero, 
să mă dau pe balustradele de marmură ale Vaticanului ca
pe derdeluș, să rotesc sfera lui Pomodoro până își ia zborul în spațiu, să joc
fotbal cu Papa, să dansez cu Cele Trei Grații, să schimb ordinea statuilor din
muzee, să navighez pe o hartă greșită până la capătul lumii, să tăinui un pic
cu Michelangelo, alergat de Guardia
Svizzera după ce am dat jos o beretă, după ce-am răsturnat o halebardă...
E prea târziu însă pentru toate acestea, avionul a aterizat deja la
Timișoara, iar inima mea de copil bate 
acum într-un trup prea bătrân pentru ea. Dani, fiul nostru drag
și atât de grijuliu, ne așteaptă cu țoale groase pe aeroportul timișorean. În
capitala Banatului, aerul e mai poluat decât la Roma, simt în nări miros de
gudroane și pare că îmi pierd acuitatea olfactivă. Poate însă că nu e totul
pierdut. În următoarele nouă luni, de-a lungul perioadei în care a fost
documentat și conceput acest material în opt episoade, mă voi tot întoarce în
Orașul Etern. Și abia acum, când așez pe hârtia virtuală aceste ultimele cuvinte, am revenit cu adevărat
acasă, chiar dacă inima mea a rămas pentru totdeauna la Roma.
Franz&Carolyne, o căsătorie interzisă de țar și
de papă. Provenită dintr-o familie nobiliară foarte 
bogată, Carolyne era căsătorită cu prințul
Nicholas von Sayn-Wittgenstein-Berleburg-Ludwigsburg, ofițer
ofițer în armata țaristă. După
o scurtă ședere a cuplului la Kiev, unde soțul era guvernator, prințesa se
separă de acesta. Pe Franz Liszt, care se despărțise cu trei ani în urmă de
amanta sa, cu care avea trei copii, Carolyne l-a cunoscut în același oraș, în
1847, cu prilejul unui recital de pian din timpul turneului pe care
compozitorul îl făcea în Imperiul Țarist. În anul de grație 1848, Liszt s-a
stabilit la Weimar împreună cu Carolyne, care-i devenise și muză. Separată de
soț, Carolyne, 
o catolică ferventă, avea nevoie de acceptul Bisericii pentru a
divorța de prinț și a se căsători cu Liszt. După două audiențe la Papa Pius IX,
situația părea ca și rezolvată; cei doi au programat să se căsătorească în
Biserica Sfinților
Ambrogio și Carlo al Corso, în 22 octombrie 1861, când muzicianul
împlinea 50 de ani. Sosit la Roma cu o zi înainte de ceremonie, Liszt află că
aceasta a fost anulată, probabil la intervenția directă a țarului Alexandru al
II-lea. Deși au fost 
împreună 12 ani, căsătoria lui Liszt cu Carolyne nu a mai
avut loc niciodată; cei doi au rămas însă prieteni pe viață, continuând să se
întâlnească până la moartea pianistului, survenită în 1886.
Vinul, viperele, platanii și păsările. „Șerpilor
le place deosebit de mult vinul, atunci când au prilejul 
să-l guste (Pliniu,
Istoria naturală). Aristotel a consemnat în mod specific că viperele pot fi
capturate când se îmbată cu vin turnat în cioburi de ceramică, lângă zidurile
de piatră (Istoria animalelor). (…) Oamenii care beau vin în care au fost înecați țipari își
pierd pofta de a mai bea vreodată. (Sf. Isidor, Etimologii)
(…) Quintus Hortensius (rivalul lui Cicero ca orator și
avocat pledant) obișnuia să-și ude platanii cu vin. În timpul unui proces în
care se aflau în tabere diferite, el l-a rugat pe Cicero să schimbe momentul
pledoariilor, întrucât trebuia să meargă și să verifice personal cum se toarnă
vin la rădăcina unui platan pe care-l plantase pe domeniul său de lângă
Tusculum. (Macrobius, Saturnalia) (…)
Păsările imită vocea umană, iar papagalii chiar pot
întreține o conversație. Ei devin foarte îndrăzneți, 
îndeosebi dacă li se dă să
bea vin (Pliniu, Istoria naturală)
(…) Se estimează că aproape o sută de mii de germani au fost
uciși de armata lui Marius în bătălia de la Aquae Sextiae (102 î. Hr. ), în
sudul Franței de azi. Se spune că localnicii din Massillia (astăzi, Marsilia)
și-au îngrădit viile cu oasele celor căzuți în luptă și că, după ce cadavrele
s-au descompus și au căzut ploile de iarnă, pământul a devenit atât de mănos
încât, vreme de mulți ani, a dat recolte îmbelșugate de struguri. (Plutarh,
Viața lui Marius) (…) Vița-de-vie ar trebui să fie eliberată timp de câteva zile
de copacii de care s-a atașat, dându-i-se voie să rătăcească și să se răspândească
singură și lăsată să stea pe pământul pe care l-a privit tot anul. Așa cum
vitele eliberate din jug și câinii, după vânătoare, se bucură de libertate,
rostogolindu-se pe pământ, la fel și viței îi place să-și întindă șalele (Pliniu,
Istoria naturală) (…) Se spune că localnicii din Byzantium sunt atât de
împătimiți de vin, încât trăiesc prin taverne și-și închiriază 
casele
străinilor care le vizitează orașul. Când dușmanii au atacat zidurile în cursul
unui asediu îndârjit, bizantinii au abandonat lupta și și-au petrecut ziua în
locurile obișnuite de dezmăț. Prin urmare, Leonides, comandantul lor, a
poruncit să fie construite taverne chiar pe ziduri. Iar prin acest șiretlic, el
a reușit în sfârșit să-i convingă să nu-și părăsească posturile (Aelian,
Istorii diverse” (*)
Fântânile lui Bernini și ale
tuturor papilor. Piesă
centrală a Pieței Navona, Fontana dei
Quattro
Fiumi/Fântâna celor Patru Fluvii e menită să exprime stăpânirea
papală asupra întregii planete. În această operă a lui Bernini, comandată de
Papa Inocențiu X și realizată între anii 1548 și 1551, lumea e reprezentată
prin patru statui, corespunzând fluviilor și continentelor sale cunoscute:
Dunăre (Europa), Gange (Asia), Nil (Africa) și Rio de la Plata (Americile). În
mijloc se înalță un obelisc 
egiptean restaurat, adus în bucăți din ruinele
Circului lui Maxențiu. Obeliscul din granit roșu de Assuan a a fost comandat de
Domițian (81-96) și
transportat din Egipt pentru a împodobi spațiul dintre templele
zeiței Isis și al zeului-soț Serapis (divinitate din epoca ptolemeică), situate
în Câmpul lui Marte. La începutul sec. IV, monumentul a fost mutat în centrul spinei Circului lui Maxențiu de lângă
Via Appia. Porumbelul din vârf este emblema familiei Pamphili, din care au provenit mai mulți suverani pontifi. La
sud se găsește Fontana del Moro/Fântâna Maurului, realizată de Giacomo della Porta în 1575, sub forma unui bazin cu
patru divinități marine, și redecorată de Bernini, care i-a adăugat un maur
ținând în mâini un delfin. Originalul a fost mutat în Galeria Borghese, în
piață fiind amplasată o copie. În partea de nord se află Fontana del Nettuno/Fântâna
lui Neptun, al cărei bazin a fost conceput tot de Giacomo della Porta, în
1574, ca fântână
publică, Grupul statuar reprezentând nereide, cupidoni, cai și
alte animale, creat de Gregorio Zappalà, ca și statuia lui Neptun luptând cu o caracatiță, operă a lui Antonio
della Bitta, au fost adăugate fântânii abia la sfârșitul sec. XIX.
Karma de împărați, destine de imperii. Sfârșitul Imperiului Roman de Apus a survenit în 4
septembrie 476 d.Hr., ziua în care ultimul său conducător, Romulus August, care
purta și numele fondatorului Romei, și pe cel al primului său împărat, a fost
detronat de barbarul Odoacru. Jalnicul suveran final a fost poreclit Augustulus, diminutiv care exprima în
latină cât de mititel a fost ca vârstă și ca importanță politică, dar și Momyllus, adică Rușinică, în greacă. Imperiul Roman de Răsărit a încetat să mai
existe în 1453, atunci când turcii au cucerit Constantinopolul. Chiar dacă
monumentele Romei glorifică faptele de arme ale cezarilor săi, e cert că primul
împărat care a a luptat efectiv într-o bătălie a fost Maximin Tracul (235-238
d.Hr.). Historia Augusta, o lucrare
târzie și plină de inexactități, consemnează că acest împărat avea înălțimea de
2,4 m și obișnuia să dea gata zilnic o amforă de vin (30 l) și 50 livre de
carne (15 kg). Scheletele descoperite la Pompei arată însă că bărbații din Roma
antică măsurau în 
medie doar 1,66 m ca înălțime. O soartă și mai jalnică decât Augustulus ar fi avut-o Valerian (Publius Licinius Valerianus), singurul împărat roman care a
murit în captivitate. Învins în bătălia de la Edessa (260 d.Hr.), acesta a fost
luat prizonier de regele persan Șapur I (Regele Regilor). Potrivit istoricului
creștin Lactantius, Valerian, un
prigonitor al creștinilor, era folosit ca suport atunci când conducătorul
persan suia pe cal, iar după moarte, pielea i-ar fi fost jupuită și expusă
într-un templu, versiune contrazisă însă de istoricii moderni. (*)
O greșeală pentru eternitate. Dacă în epoca modernă, ca și în zilele noastre, erorile
de tipar puteau fi 
corectate prin câte-o erată,
și dacă acum scăpările de pe foaia virtuală a internetului pot fi
remediate instant, în antichitate, suportul de piatră al scrierii nu permitea
corectura, o greșeală transformându-se în rebut. Acest adevăr e ilustrat de
gafa unui pietrar antic care, distrat fiind, a redat un șablon pe piatra
funerară, uitând să scrie numele copilului decedat: HIC IACET CORPVS PVERI
NOMINADI (L’Anée Epigraphique 1931, nr. 112). (*)
Răstignirea,
o tortură rezervată oamenilor și câinilor. Privind la duduile care plimbă astăzi în tihnă, 
pe Via
del Corso, câte un Teckel sârmos ori vreun Schnauzer pitic, nici n-ai zice că,
în urmă cu peste 2.000 de ani, Roma a fost un loc foarte periculos pentru cei
mai buni prieteni ai omului. Crucificarea, una dintre cele mai
cumplite pedepse din istorie, se practica aici încă din epoca Regalității. Potrivit
lui Caius Plinius Secundus (Pliniu cel Bătrân), lucrările la Cloaca Maxima,
începute în perioada Tarquinilor, erau atât extenuante pentru cei care le
executau, încât mulți și-au luat viața pentru a scăpa de povară. Cadavrele lor
ar fi fost crucificate, pentru a descuraja gestul suicidar. În Roma antică,
pedeapsa cruntă la care a fost supus și Isus Cristos era aplicată dușmanilor
statului, criminalilor, 
sclavilor fugari, rebelilor. Între aceștia s-au numărat
Spartacus și răzvrătiții săi, care au fost răstigniți, vii sau morți, de-a
lungul Viei Appia. Nu numai oamenii au fost condamnați însă la răstignire, ci
și câinii. Legenda spune că,
în veacul IV î.Hr., gâștele sacre ale zeiței Iunona au salvat cetatea atacată
de gali, alertând apărătorii, pe când câinii nu au făcut-o. Vreme de jumătate
de mileniu, evenimentul avea să fie marcat anual printr-o ceremonie stranie și
crudă: în vreme ce o gâscă era plimbată în lectică, mai mulți câini erau
crucificați pe o cruce din lemn de soc.
O
chirie din Roma antică, în lei, franci și dolari.
Proprietarii unui bloc (insula) din
Roma antică
vînchiriau pe cinci ani apartamentele de la etaj (cenacula), chiriile fiind
corespunzătoare spațiului numit domus
de la parter. În vremea lui Iulius Caesar (sec. 1 î.Hr.), cele mai mici chirii
din Roma pentru un cenacula, care
avea în medie 5-6 locatari, erau de 2.000 de sesterți, echivalând cu 2.000 de
franci Poincaré (moneda franceză din perioada interbelică) și cu 400 de
franci de dinaintea Primului Război Mondial. Dacă ținem seama că, în 1914,
leul românesc era echivalent cu francul francez și cu cel elvețian, în timp ce
dolarul american costa circa 5 lei, obținem o chirie minimă /apartament de 80
de dolari, 400 de lei de dinainte de Marele Război, care înseamnă cca 2.400
dolari, 10.600 de lei la valoarea actuală... (***)
Itinera,
actus, via. La finalul 
primului secol după Hristos, rețeaua de
străzi a Romei măsura în total cca 85 km. Lățimea lor varia foarte mult: cele
înguste, itinera, erau destinate
pietonilor; cele medii, pe care putea trece un singur car, era numite actus; calea largă, cu lățimi între 4,8
și 6,5 m, pe care cel puțin două care puteau merge alăturat, se numea via. În total, în interiorul zidurilor
republicane existau doar două viae (Via
Nova și Via Sacra), iar în întregul oraș, cu cele 14 sectoare ale sale, se
găseau 20 de viae. Lărgimea celor mai
multe străzi (vici) era sub 4 m.
Lățimea minimă a străzilor pe care locatarii puteau să-și construiască balcoane
era de 2,9 m. Cele în pantă, de pe coline, purtau numele de clivus. Noaptea, orașul devenea un loc
periculos, chiar dacă străzile importante erau patrulate de gărzile de noapte,
care purtau torțe; în schimb, pe multe vici, singurii care făceau legea erau
asasinii (sicarii), pungașii și hoții
(effractrores). În ciuda legii
postume a lui Caesar, nu toate străzile romane aveau pavaj/margines și trotuar/sternendae
în epocă. În 
timpul zilei, potrivit aceleiași legi, în Urbs
puteau circula doar pietonii, litierele și călăreții; de la răsăritul și până
la apusul soarelui, trecerea carelor era interzisă în cetate, cu excepția celor
destinate ceremoniilor, triumfurilor, jocurilor, lucrărilor de construcție. (***)
Casa
antică romană și dorul de câmp. „Comparată superficial cu moștenirea ei din a treia Italie, 
insula
Romei imperiale face dovada unui gust mai delicat, a unei mai mari eleganțe și,
într-adevăr, casa antică este aceea care ne face să avem impresia cea mai
modernă. Ornamentele ei formate, aici, din lemn și din mortar, colo, din
cărămizi savant aranjate, erau îmbinate cu o artă a cărei perfecțiune am
uitat-o de pe vremea palatelor normande și a castelelor lui Ludovic al
XIII-lea. Ușile și ferestrele ei erau de asemenea numeroase și adesea mai mari.
Șirul prăvăliilor era, de obicei, protejat și disimulat prin aliniamentul unui
portic. La etaje erau, pe străzile cele mai largi, fie terase – pergulae – care
se sprijineau pe aceste portice, fie balcoane – maeniata – de o pitorească
varietate (...). Pe pilaștrii care susțineau terasele, pe rampele balcoanelor,
se răsuceau plante agățătoare. La cele mai multe ferestre erau expuse ghivece
de flori, acestea alcătuind grădinile în miniatură despre care vorbește Plinius
cel Bătrân și care, în locurile cele mai înăbușitoare ale Romei, îndulceau
puțin dorul de câmp al cetățenilor de rând ieșiți dintr-un lung șir de strămoși
țărani.” (***)
Bibliografie
Beard, Mary, SPQR: O istorie a Romei antice, Editura Trei, București, 2017 (**)
Carcopino, Jérôme, Viața cotidiană în Roma la apogeul imperiului, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979 (***)
DK
Eyewitness, Rome,
Penguin Random House
Gidro, Romulus, Gidro, Aurelia, Roma antică: o istorie pentru toți, Editura Neverland, București, 2018
Gidro, Romulus, Gidro, Aurelia, Istoria Romei, vol. I-V, Editura Pre Universitaria, București, 2023
Grebe, Anja, Vatican. Toate picturile și frescele marilor maeștri, Editura Litera, București, 2018
McKeown, J.C., Curiozități romane. Povești stranii și fapte surprinzătoare din istoria celui mai mare imperiu al lumii, Editura ALL, București, 2021 (*)
Miniseria TV Joanna Lumley’s Great Cities of the World, ep. 2 – Rome (2022)
adevarul.ro, descopera.ro, historia.ro, istoriesinumismaticawordpress.com, istoriiregasite.wordpress.com, pivnicer.blogspot.com, stiripesurse.ro, tvl.ro, vaticannews.va, vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com, Wikipedia
Galerie foto: Basilica Sant'Ambrogio e Carlo al Corso, Belvedere, Bye bye by night, Gourmet, Papagali, Pizza del Popolo, Piazza Navona, River Palace Hotel, Termini&Fiumicino, Vario
