marți, 16 noiembrie 2021

Aventuri pescărești, culinare și oenologice trăite la Mila cu 2 liniuțe, de lângă 3

Dorul de ducă pescăresc nu seamănă în felul său cu alte doruri. El te poate duce, cu toate riscurile vremurilor și ale peregrinării, departe de bârlogul citadin, așa, vreo 900 de kilometri de drum și de mile marine, într-unul dintre cele mai frumoase locuri de pe Pământ. Că nu degeaba este Delta Dunării rezervație a biosferei și sit din patrimoniul UNESCO. 

 Plănuiam de câteva luni bune această expediție împreună cu Gabi Mohaci, stăpânul Zooland-ului de la Sâmbăteni. Proiectul a fost încropit la un pahar de vin, la un ștamplu de pălincă, ba în Cicir, ba la Sâmbăteni, ba pe malurile Mureșului, cu ochii la bețele de pescuit. Și cum cu toții obișnuim să ne ținem de cuvânt, așa cum am făcut și în 2017, când cu expediția la Capul Nord, într-o bună zi de început de octombrie am pornit la drum. Am făcut-o în microbuzul roșu al lui Gabi, un VW pe care tatăl său a avut grijă să-l facă lună în interior și să-l ungă la exterior cu... ulei de măsline.

Ca membri ai expediției ni s-au alăturat amicul Ovi, pescar priceput, chiar obsedat, și Sami, jandarmul blând al excursiei, la rândul său pescar abil la toate stilurile acestui sport. Microbuzul s-a umplut cu bețele, cu momelile, cu scaunele, cu bagajele, cu accesoriile, cu vinurile și tăriile noastre, așa, vreo jumătate de tonă în plus față de cât v-ați imagina. E cale de vreo 850 de kilometri, timp de zece ore și jumătate, de la Arad la Tulcea prin România aproape lipsită de autostrăzi. Iar apoi trebuie să mai străbatem cu barca alte 22 de mile marine (40 km) până la Mila 23.

Cum plecăm duminică pe la prânz, drumul e lung și presărat cu opriri pentru necesități firești și nefirești, cum ar fi capturarea unui cucuruz de lapte bun de momeală, golirea unui rând de beri, fotografierea Brașovului la crepuscul, cina la Șura Dacilor în Poiana Brașov, coada de pe Valea Prahovei. Nu e de mirare că am ajuns în parcarea Portului Tulcea-Aval cu câteva ore după miezul nopții. După un somn mai mult sau mai puțin încălzit la sirocco-ul VW-ului, am putut admira în lumina zorilor frumusețea portului și pe Sami cum prinde, la prima lansare, un avat uriaș lângă o ambulanță fluvială. L-am mai văzut apoi pe marele pescar cum aleargă de bucurie cu răpitorul în mână, ca un balerin cu glugă și pantaloni matlasați, închipuind dansul peștelui absolut. După ce Sami a mai prins un biban, am putut și noi să ne vedem de drum, după întâlnirea cu Alex, veche cunoștință de-a lui Ovi și Gabi, gazdă și barcagiu de la Mila 23.

 

Așa că am mutat jumătatea de tonă de bagaje plus jumătatea noastră de tonă pescărească în barca de nouă persoane, pornind cu viteză spre destinație. Vapoare și bărci, soare și păsări și câte-o vită care se adapă în apele canalului Sulina. Sami, care se află prima oară în Deltă, se bucură ca un copil, face selfie-uri, vorbește la telefon cu ființele dragi de acasă, amplificând tuturor sentimentul ăsta unic de libertate pe care-l dă călătoria pe apă. După o oră și un sfert de  voiaj cu barca descoperită, în care am aflat, în frigul dimineții, cu vântul în față, că pe apă nu e nicidecum la fel ca în mașină, am ajuns în sfârșit la Mila 23. Parcările sunt aici debarcadere, apuc să fotografiez locul unde se află casa lui Patzaichin înainte ca Alex să tragă la mal și să descărcăm toate lucrurile.

 

Gazdele noastre au casa la nici 30 de metri de debarcader. Alex, mezinul familiei, e barcagiu și amfitrion bun la toate. Știe canalele, lacurile, trecerile, locurile de pescuit din zonă, fiind un foarte bun pescar la știucă, pe care o ademenește cu linguri argintii și o capturează cu o lansetă de 2,40 m. Tatăl, nea Vasile, tot un mare pescar, ne ajută să ducem lucrurile cu roaba. Își face de lucru prin grădină printre tărtăcuțe scobite cu Câine rău înăuntru, printre zarzavaturi, legume și verdețuri care ulterior se regăsesc în ciorbele și mâncărurile lui Tanti Natașa (Natalia, în acte), stăpâna casei. Mama lui Alex s-a dovedit a fi unul dintre master chef-ii  încă nedescoperiți ai Deltei, ea face cea mai bună ciorbă de pește din lume, după cum gătește și cea mai bună ciorbă de perișoare din lume. Dacă nu mă credeți pe cuvânt, nu aveți decât să străbateți și voi 900 de kilometri și mile marine, dus-întors, ca să vă convingeți.

Aveam în față șase zile de pescuit extatic, cu trezire de la 6 jumătate dimineața, cu două reprize la spinning, dimineața și seara, cu pescuit staționar. Așa că am pornit pe canale chiar de luni, pescuind de pe mal într-unul dintre puținele locuri libere. Nu ne-am imaginat invazia asta de pescari, cu toate că parcarea tulceană era plină de mașini din toate județele țării. După niște capturi de caras și ciortani sub mărimea legală, după o ședință de spinning la toate tipurile de răpitor soldată cu mai mult sau mai puțin succes, am plecat în căutarea unui loc bun de momit, pe care să-l folosim la pescuit staționar în zilele și nopțile următoare.

 

Lacurile și canalele din jurul Milei 23 au nume cât se poate de haioase: Bogdaproste, Trei Iezere, Lighianca, Sfiștofca, Rădăcinos, La Amiază, Eracle, Căzănel. Apa este foarte scăzută și plină de iarbă în care se ascund știuci vorace și pe care plutesc păsări grațioase. În plauri te așteaptă surprize înaripate, câte o păsărică viu colorată deranjată de spinning-ul la biban. Canalele și cănăluțele sunt străbătute de modeștii pescari locali, dar și de cei veniți din toată lumea, cu ambarcațiuni scumpe și echipamente la fel, cu câte un Beagle pe punte, cu aere de mari domni sportivi care tulbură liniștea pură a Deltei.

În primele zile am avut parte de o vreme superbă, cu răsărituri și apusuri de soare unice, în culori de-a dreptul cosmogonice, rupte parcă din colecția impersonală a Creatorului. Experiența în sine însă, nemijlocită și nepovestită prin ochiul aparatului foto, rămâne inexprimabilă, asemenea unei călătorii interioare, cu miză spirituală. Poate că uneori ne-am confundat cu plaurii, cu păsările, cu cerul și cu vântul, cu apa și bibanii și ierburile care ascund știuci și taina creării universului. Poate că am devenit parte din toate acestea, molecule duse de boare, solzi de avat, rădăcină de trestie, zbatere de aripă, ochi de codalb.

Între două partide de pescuit și de visare, Tanti Natașa, o lipoveancă autentică, ne ghiftuiește cu ce are mai bun, iar parte din ingrediente sunt livrate chiar de pescarii entuziaști care suntem. Între bunătățile inegalabile cu care ne-a alintat se numără ciorba de perișoare din pește, marinata de pește, bruschetele cu icre de avat, chifteluțele de pește, scrumbia  cu cartofi prăjiți, șnițelele de biban, ciorba de pește, castroanele cu raci, grătarul de pește, scordelea - piureul cu știucă, ostropelul de somn și șalău, murăturile de tot felul, legumele proaspete, clătitele cu dulceață de pepene, plăcinta cu brânză și stafide, smochinele însiropate.

Cam pe miercuri, a început să se facă mai frig și vântul să ne pătrundă în oase. După ce cu o seară în urmă, la lumina lanternelor, am luat cina chiar în locul de pescuit staționar, incluzând o ciorbă de pește dumnezeiască (ciorba servită în imensitatea nocturnă a Deltei a fost una dintre cele mai frumoase experiențe ale aventurii noastre) și niște castroane cu raci din care nu a mai rămas nimic, aveam să părăsim zona și să trecem la spinning. Gabi și Sami, mai mult sau mai puțin inspirați, și-au petrecut noaptea acolo, la foc, dormind pe scaun ori pe trestii tăiate și acumulând o răceală latentă.

 

Pentru toți a fost și o ședință de birdwatching, imortalizată cu telefoanele și cu aparatul meu compact Canon Sx60. Pe lângă pelicanul solitar Goguță, a cărui imagine mi-a fost oferită de Alex, am fotografiat păsări mai rare cum ar fi codalbul, care este o acvilă a Deltei, apoi eretele de stuf – tot un răpitor, precum și stârcul cenușiu. În plus, am pozat o mulțime de egrete, de lebede, rațe, gâște, cormorani, pescăruși, ciori, stăncuțe și nu mai știu câte zburătoare din alte specii comune sau necunoscute, toate surprinse în zbor ori pe apă, din goana bărcii.

De la Alex am aflat că există două specii de pelican în Deltă, pelicanul comun și pelicanul creț. Că pelicanii creți iernează aici, în vreme ce pelicanii comuni migrează în nordul Africii. Alex spune că aici vântul bate șase luni pe an, ca apoi să bată încă șase luni pe an... E foarte responsabil și e un ecologist convins, fiind supărat pe cei care păstrează pește sub dimensiunile legale, pe cei care lasă gunoaie în urma lor, pe toți necivilizații lumii care își fac vacanțele în Delta Dunării. De fiecare dată când trece cu barca pe lângă pescari, încetinește pentru a nu-i deranja prea tare. Are o colecție de fotografii făcute de el însuși cu aparatul profesional al unui prieten. Între păsările surprinse, la o rezoluție uriașă, se numără codalbul și pelicanii.

S-a făcut joi, iar vântul care bate din nord s-a instaurat în partea asta de Deltă, ca o presimțire, ca o suflare friguroasă a iernii. Îți trebuie multe rânduri de haine, ochelari de alpinist și voință de pescar să înfrunți în zori și la apus vremea asta. Tusea și junghiul te pândesc, între două bucurii ale scoaterii știucii din triplă. Dimineața începe cu spinning și continuă cu pescuit staționar. Vântul arde obrajii și trece prin toate, prin trestii și corturi, prin haine și bandane. Renunțăm și ne refugiem acasă la Tanti Natașa și Nea Vasile, cu gândul la iarnă. Aici oricum se sărbătoresc de două ori și Crăciunul, și Anul Nou... Geamurile s-au aburit, caloriferele electrice sunt puse în funcțiune, lijanca, sistemul tradițional de încălzire care include o vatră și patul de pe sobă, își face treaba. E timpul poveștilor la gura sobei, însă doi dintre noi, pescari mai viteji, decid să mai iasă o dată, după-amiaza, la pescuit.

Ceilalți rămânem cu tanti Natașa, care deapănă amintiri. Spune de vremurile când satul nu era îndiguit, cum apa ajungea până la pervaz și năruia locuințele. De vechea casă, din curte, acum demolată, acoperită cu stuf, vopsită albastru, pe care o pozau japonezii în anii '90. De unii care, la eclipsa de Soare  din 1999, vroiau să închirieze o barcă pentru scăpa de Potop, de sfârșitul lumii. Și dacă tot a venit frigul, stăpâna casei își amintește de sauna cu pietre încălzite cu stuf care exista cândva împreună cu casa veche, albastră, locul în care puteai să înfrunți cea mai grea vreme și cele mai grele vremuri.

Tanti Natașa era prietenă cu mama lui Patzaichin, bună gospodină, curată, croitoreasa satului. Găsesc astfel o legătură directă, vie, cu cel care a fost Ivan Patzaichin, un nume uriaș în sportul românesc și în cel mondial. Mai spune că autoritățile nu se gândesc la pescari, că îngrijesc doar căile mari de acces către mare. Dacă nu se decolmatează lacurile, Delta va ajunge teren agricol, crede cu tărie tanti Natașa. Tot ea povestește de vremurile când îngheța Dunărea și pescarii făceau copci și puneau plase să aibă și carne pe iarnă. Tanti Natașa mai povestește de mama ei care a prins vremurile grele când se mergea la biserică cu cizmele prin noroaie. „Acum avem drumuri prin sat, magazine, pensiuni, iar viața mamei aproape că a trecut, supărarea ei e că trebuie să moară...”

Un vecin cu pensiune comandă de două ori pe săptămână grupul Rusalka, pe care unii îl numesc cor, iar alții trupă folk sau ansamblu folcloric, să cânte turiștilor. Alți proprietari își sărbătoresc la rândul lor zilele de naștere. Membrii formației, care include bărbați, femei și copii, sunt dotați cu tobă și acordeon și îmbrăcați în costume tradiționale. Bărbații poartă rubașcă, iar femeile rochiile subca și tiara numită kokoshnik. Îi pândesc seara când trec prin fața casei lui tanti Natașa și le fac câte o poză precară la crepuscul. Noroc cu Alex, care îmi trimite fotografii din anotimpuri cu lumină mai bună.

Am prins pește mic în general, ciortan, mârlițe, biban, roșioare, carași, somotei, babușcă. Cei mai mari au fost avații, campionul fiind Ovi, care a prins unii uriași. Nu putem uita nici monstruosul avat prins de Sami în port la Tulcea, dimineață devreme, la prima lansare. Barcagiul nostru s-a dovedit imbatabil la știucă. A avut însă în Gabi, altminteri dibace și la prinderea crapului și avatului, un adversar redutabil. În ce mă privește, am prins destui ciortani, bibani și destule știuci, dar mai ales am prins o lumină aparte pentru aparatul foto, care este de fapt adevărata mea captură din Deltă. 

Alex ne arată filmări cu viscolul care lovește debarcaderul; când vin crivățul, zăpada și frigul, Delta seamănă c-un ținut lacustru al morții pe care nici luntrașii nu-l mai traversează, nici măcar în schimbul oricărui bănuț. Am văzut multe debarcadere, spații de cazare, magazine cu clienți și am văzut destui turiști pe frigul de octombrie, cu toții pescari. Și pe o doamnă care îl striga pe Ovi: „Corneluș!”,  din confuzie ori cu speranță, după numele celui cu care își petrecuse seara anterioară... 

Realizez că m-am procopsit cu guturai de octombrie, de bănățean plimbat cu barca prin Deltă. Vântul care bate din nord te îngheață, te arde, trece parcă prin tine. Așa că ultimele două zile le petrec mai mult prin casă, cu mici ieșiri prin sat. O dată o iau pe jos pe mal în căutarea casei lui Patzaichin. Pontoane și setci, plase de tot felul, lotci putrezite, pensiuni cochete, birturi prospere, bărci în viteză pe Dunărea Veche, câini de rasă pe mal și turiști pescari. Unele pensiuni, dar și căsuțele lipovenești sunt acoperite cu stuf. Acoperișurile seamănă izbitor cu cele ale spațiilor de cazare din Ungaria vecină, din preajma Dunării, de prin locurile pe unde m-am peregrinat în căutarea crapului suprem, cum ar fi Akasztó sau Szarvas...

Când ajung la Centrul de Cultură Tradițională Ivan Patzaichin nu prea am ce să pozez, un vecin îmi arată casa campionului, o dărăpănătură care stă să se năruie din clipă în clipă. Un panou de lemn mâncat de umezeală afișează poze și declarații ale regretatului campion și, pe gard, văd imagini ale viitorului Centru de Cultură Tradițională care va purta numele canoistului. Un ONG își propune să îl ridice în anul care vine ca un centru social pentru copii și comunitate, cuprinzând și un muzeu. Un câine blajin mă petrece cu privirea în timp ce fotografiez toată această paragină în care simți, în octombrie, asprimea iernii.

Altădată plec către centrul satului și o iau pe dig până la pod. Câini de rasă pe la pensiuni și prin bărci, haite de căței mai mult sau mai puțin vagabonzi prin centru, și blânzi. Pescăruși oportuniști  care pescuiesc în dâra bărcilor. Casele tradiționale, albastre, modeste, cuminți, șed între pensiuni moderne, cu mai multe etaje. La una dintre acestea cântă grupul Rusalka, aud vocile de la câteva zeci de metri distanță. Pe mal, pisici și căței, pe firele de curent – pescăruși, pe o potecă, un cuplu înlănțuit pare că se împacă la căderea înserării. Mă întorc acasă la Tanti Natașa și nea Vasile și-mi fac bagajele. Mâine e zi de revenire la Arad, o oră și un pic cu barca lui Alex până la Tulcea și zece ore jumate plus opririle până acasă. Băieții vor să zăbovim câta în Las Fierbinți pentru o bere și alte efuziuni ca între fanii serialului, iar eu nu am nimic împotrivă.

Întoarcere cu convoaie militare, cu munții tociți, cu peisajul asiatic al Dobrogei, cu morile de vânt ale mileniului III. Trecem pe lângă Dallas-ul și Turnul Eiffel ale Ialomiței, dar și pe la barul lui Bobiță din Fierbinți-Târg, obiective turistice majore din județ. Seara luăm cina la Hotel Bastion Sinaia, al cărui administrator este amicul lui Gabi. Ajungem la Arad pe ploaie, după un drum lung ca o transă, pe Valea Prahovei și pe scurta autostradă care începe la Sibiu. Acasă, ca o surpriză așteptată, aflu de la Adina că guturaiul meu, care între timp a trecut, este demn de două liniuțe pe testul rapid COVID. Și ce dacă? Am timp o săptămână să mă refugiez în pivniță și să scriu aceste rânduri, care iată, se încheie acum...

 

 

Scurt istoric. Cu o populație de aproape 500 de locuitori, în marea majoritate lipoveni, Mila 23 este un sat aflat la jumătatea distanței dintre Tulcea și Sulina. În preajma actualei vetre a așezării au fost descoperite artefacte neolitice vechi de peste 6.000 de ani, din perioada culturii Gumelnița. Numele satului actual, care ține de comuna Crișan, este împrumutat de la marcajul naval din dreptul localității, care reprezintă distanța de 23 de mile marine (aprox. 45 km) față de orașul Sulina (mila 0), măsurată pe vechiul braț omonim al Dunării. Înainte ca Brațul Sulina să devină navigabil, actualul sat era un punct cheie în transportul fluvial între mare și Tulcea. Aflându-se la distanța pe care se vâslea o zi atât până la/ de la Sulina, cât și până la/ de la Tulcea, majoritatea bărcilor înnoptau la Mila 23. Totuși, în felul său, de-a lungul timpului actuala și foarte noua Milă 23 a fost o așezare... itinerantă, ale cărei vetre s-au schimbat în funcție de vremuri. Până în anii '70, satul cuprindea mai multe cătune situate pe ambele maluri ale brațului Sulina și ale altor canale, pe malul opus față de actualul sat aflându-se zona numită Fântâna Dulce și mai departe, în aval de intersecția cu canalul Eracle, se găsea așezarea cea mai mare, pe ambele maluri ale brațului Sulina. După desecările începute la sfârșitul anilor '60, pescarii din acele zone s-au mutat în preajma Milei 23, construindu-și case pe o platformă înălțată artificial, alături de sinistrații inundațiilor din 1970 și 1975. Fiecare proprietate însumează acolo până la 400 mp, în vreme ce, pe vechea vatră, terenul alocat unei locuințe este de trei ori mai mare. Casele lipovenilor din Mila 23 sunt vopsite în albastru siniliu, o culoare cu virtuți spirituale, dar și cu calități și alungătoare de țânțari. La Mila 23 s-au născut câțiva mari sportivi ai țării: canoiștii Ivan Patzaichin și Serghei Covaliov, caiacistele Agafia Buhaev și Culina Popov. În sat există două ansambluri folclorice lipovenești, Sinicika și Rusalka, care pot fi adesea urmărite în timp ce cântă pentru proprietari și turiști pe la pensiunile din sat.

 

Despre rușii lipoveni. În urma reformelor provocate în Biserica Rusă de Patriarhul Nikon după sinodul din 1654 și a prigoanei din timpul domniei lui Petru cel Mare (1682-1725), credincioșii de rit vechi au devenit pribegi, unii stabilindu-se în țări, colonii și regiuni ale lumii ca Alaska, Austria, Canada, Japonia ș.a. O parte dintre ei, fiind pescari de pe Don și Nipru, s-au stabilit la gurile Dunării. După unii, numele lipovenilor ar proveni de la unul dintre conducătorii lor, Filip Pustoviat (filipoveni – lipoveni). După alții, acest nume ar deriva din rusescul lipa, care înseamnă tei, arbore din care sunt fabricate vâslele lotcilor. Mai mult de două treimi din totalul minorității ruşilor lipoveni trăiesc astăzi în Dobrogea, iar jumătate dintre aceștia – aproximativ 16.000 – locuiesc în județul Tulcea. În Delta Dunării găsim doar trei sate cu populație majoritară lipovenească: Mila 23,  Periprava şi Sfiştovca. Grupuri mici de lipoveni se află și în județele Ialomița, Constanța și Brăila, dar și în Bucovina și Moldova. Calendarul folosit de rușii lipoveni este cel iulian, slujbele religioase sunt oficiate în limba slavonă iar crucea lor numără opt colțuri. Staroverii lipoveni își fac cruce cu două degete (arătătorul şi degetul mijlociu), sugerând natura umană și divină a lui Isus Hristos. 

 

Rusalka. Termenul rusalka, un cuvânt slav din care derivă românescul rusalcă, desemnează spirite ale apelor precum zânele, nimfele, sirenele, demonii feminini de apă, care erau sărbătoriți, în scopul îmbunării, în prima săptămână din iunie. În mitologia slavă, spiritele malefice numite rusalki reprezintă sufletele unor fecioare înecate ori ale unor copii care locuiesc în lacul în care au murit nebotezați. De o frumusețe temută și respectată totodată, aceste spirite îmbracă forma celor mai secrete dorinți masculine, încercând să-i ademenească pe tineri în apele unde sălășluiesc, pentru a-i îneca sau tortura. Fiind active mai ales la început de iunie, în această săptămână scăldatul este interzis. În folclorul românesc, ielele devenite Rusalce sau Rusalii sunt sărbătorite duminica, la 50 de zile după Paști. 

 


Galerie foto: Aproape gourmet, Apusuri și răsărituri, Campionii, Mila doi de lângă trei, Păsări, Pe drum, Prin Deltă, Rusalka, Tulcea cu pisici și avați