Pivnicer

La o degustare cu Regele Mihai, Mihail Kalaşnikov şi Rolling Stones

2012-02-09T09:25:00.000-08:00

Care e singurul loc din Arad, din ţară şi din lume în care puteţi degusta vinuri româneşti în compania lui Al Pacino, Robert De Niro şi Jack Nicholson? Unde se află unicul wine club în care îi puteţi întâlni pe Rolling Stones rânjind alături de reţinuţii de la Depeche Mode, pe Henry Kissinger surâzând lângă îndureratul Mohamed Al-Fayed? Cine vă mai oferă şansa de a-l vedea pe Lech Walesa scoţând limba einsteinian în timpul unei partide muncitoreşti de ping-pong şi pe "Regele" Hagi cântând cu arcuş de Stradivarius la mingea cu şiret, în timp ce sorbiţi încet un Negru de Drăgăşani de la Prince Ştirbey, un Cuvée Charlotte de la SERVE, o Nenumită de la Oprişor?
Câte locuri din lume cunoaşteţi în care Mihail Kalaşnikov să şadă cuminte la câţiva metri distanţă de Boy George şi Sir Elton John, dar şi la câţiva centimetri de vodca omonimă? Unde s-a mai pomenit ca, în timp ce rotiţi cu graţie paharul de Cuvée Vişan de la Gramma, de spumant Extra Dry de la Jidvei şi de Solo Quinta de la Recaş, să fiţi vegheaţi de privirea cu codiţe a lui Willie Nelson, de zâmbetul multirasial al Norei Jones, de acordurile evergreen ale lui Moni Bordeianu şi Nicu Covaci?
Şi care loc de pe planetă vă mai oferă ocazia de a-i mai întâlni o dată pe Dalai Lama şi pe Vaclav Havel laolaltă, în timp ce prietenii vă toarnă în pahare Merlot de la Alira, Fetească Regală de la Avincis, Cabernet Sauvignon de la Via Sandu?
Nu v-ar plăcea să fiţi urmăriţi, în timp ce serviţi vinurile preferate de la Budureasca, Murfatlar, Lacerta, Nachbil, de alde James Gandolfini şi de întregul clan Soprano, cu privirile acelea invidioase, lacome, neîncrezătoare şi uşor periculoase, care şi-ar dori la modul criminal să primească la rându-le măcar un deget de Fetească Neagră din via regretatului conte Guy Tyrel de Poix, un strop de Cabernet Sauvignon extrem de Erotikon elaborat cu atenţie nemţească şi har oltenesc la Crama Oprişor, un picuţ de Novac de pe dealurile Drăgăşaniului de care se îngrijeşte acum, la modul tirolez, baronul Jakob Kripp? Nu aţi da o avere să întâlniţi o Sophia Loren cu jumătate de veac mai tânără, surâzând irezistibil în timp ce sorbiţi un Cuvée Uberland, un Artisan ori Nomad al Aureliei Vişinescu, o Fetească Neagră, neeclipsată de nici o alta, de la Crama Basilescu?
Cine vă mai dă posibilitatea să staţi la taclale cu părintele internetului, cu inventatorul telefonului mobil şi cu scornitorul emoticonului, în timp ce identificaţi aromele mai multor Pinot Noir-uri de la Elite, de la Cramele Halewood, de la SERVE ori de la Domeniile Viticole Franco-Române?
V-ar plăcea să călătoriţi înapoi, în anii '50-'60, aruncând o simplă privire, bine ţintită, să vă daţi rendez-vous cu eroina blondă din Păsările lui Hitchcock ori chiar cu maestrul groazei în persoană, supravegheaţi de o cioară autentică şi extrem de fotogenică, din acelea care au speriat America şi lumea pe când poate că nici nu eraţi născuţi? Şi să mai fie acolo, gravi, enigmatici ori puţin trişti, chiar şi Ben Kingsley, Larry Hagman, Michael Caine, Humphrey Bogart, Robin Williams, Woody Harelson, Jerry Lewis, Lauren Bacall şi chiar dulceaţa eternă numită Marilyn Monroe?
Spuneţi-mi un summit de dragul vinului la care să fie prezenţi, printr-un joc al imaginaţiei transpus în realitate, Angela Merkel, Rudy Giuliani, Nicolas Sarkozy, Arnold Schwarzenegger, Bill Clinton şi chiar Shimon Peres. Spuneţi-mi cine a mai reuşit să-i înghesuie în aceeaşi încăpere, printre frapiere şi degustători neautorizaţi dar entuziaşti, pe fiorosul Mike Tyson şi pe delicatul Johny Depp, pe "Kaiserul" Franz Beckenbauer şi pe galacticul Lio Messi, pe "Gâscanul" Dobrin legându-şi un şiret şi pe Rodion Cămătaru ţinând în mână o gheată din metal preţios, pe Pele şi Dembo de după cap, pe Rafa Nadal între trofee, pe bătrânii Bjorn Borg şi John McEnroe şi totodată pe mult prea concentratul Garry Kasparov, ca şi pe atâţia alţi prizonieri ai faimei lor nepieritoare.
Va trebui să mă credeţi pe cuvânt, un asemenea loc şi asemenea strângători de vedete chiar există. În plus, acolo, în acel spaţiu exclusivist, vă aşteaptă, în lumina blândă a lămpilor şi a unui asfinţit în primul rând interior, presărat cu vinuri şi cu poveşti despre ele însele, Seinfeldzi cu gura până la urechi, Dexteri cu satârul la spate, un extrem de oenofil Blues Brother şi însuşi Monk-ul Tony Shaloub înlăuntrul fobiilor sale. Nu lipsesc nici gurmandul de Andrew Zimmern, supravieţuitorul Bear Grylls şi seriosul Dumitru Prunariu, încarcerat în costumul său de cosmonaut cu tricolor şi stemă socialistă. Printre VIP-urile pomenite mai sus s-au strecurat şi Mungo Jerry, Santana, Bruce Springsteen şi Steve Vai, cu tot cu chitarele şi trufia lor de staruri.
Sunt convins că v-ar plăcea să-i găsiţi acolo pe Toţi oamenii preşedintelui, un Dustin Hofmann şi un Robert Redford mult mai tineri şi mai de Oscar, dar şi pe Jackie Brown lângă puşcăriaşul De Niro şi uşuratica Bridget Fonda, ca şi pe Tom Hanks la un pas de Green Mile. Şi mă văd nevoit să vă informez că la degustările noastre Ilie Năstase se plimbă c-o umbrelă pe terenul de tenis iar Nadia Comăneci surâde unic lângă o bârnă canadiană în spatele căreia se află o tabelă cu cifra 10. Că Regele Mihai este invitat de seamă şi că-l puteţi vedea întinerit alături de Regina Ana savurând o cafea elveţiană, ba chiar coborând cu jeep-ul nişte scări abrupte din preajmă. Iar eu ştiu bine că aţi muri de plăcere să vă gratuleze, tot acolo, câte un şef de stat cu Best wishes ori cu Bien cordialement, câte un star de la Hollywood cu Especially for You ori Thank You ori God Bless You.
Aş putea să continui această enumerare de mari nume pe care le-am invitat să ne fie alături la degustări, însă nu mi-ar fi de ajuns pixelii şi biţii puşi la dispoziţie de Marele Administrator al universului virtual. Şi dacă punem la socoteală că fiecare dintre aceste chipuri cu semnătură are câte o poveste în spate, nu mi-ar ajunge nici mai multe universuri virtuale la un loc pentru a le spune pe toate.
Tocmai de aceea trebuie să închei, afirmând încă o dată un asemenea loc chiar există. El se află undeva în centrul Aradului, într-o casă veche de aproape un secol, năpădită de iederă şi de un altfel de spirit. Acolo am găsit de cuviinţă să înfiinţăm clubul nostru de degustători de vin neautorizaţi. Acolo am conceput designul unui wine club aparte, unul pentru prieteni, pentru cei care nu sunt nici snobi, nici meschini şi nici proşti, pentru cei în stare să recunoască personajele care le zâmbesc din ramele atârnate pe pereţi. Acolo am expus o mică parte din colecţia de autografe a unuia dintre "vestici". Cam o sută şi ceva din vreo cinci mii şi ceva. Acolo veţi putea degusta cele mai bune vinuri româneşti, după gustul nostru. Şi tot acolo vă aşteaptă bloggerul cu coadă Lucky Motanul, el însuşi vedetă consacrată în ale vinului şi ale scrisului.
Singura condiţie este să împărtăşiţi aceste două din urmă valori ale lumii şi ale noastre înşine. Alături de aceea de a recunoaşte un număr decent de personaje dintre cele pe care le-am invitat să împartă cu noi, din ramele lor încărcate de aură, bucuria degustărilor viitoare.

Reflecţii în oglinda soarelui despre plăcutele pericole ale idealizării vinului

2012-01-24T02:26:00.000-08:00

Sunmirror îmi scrie un mesaj incitant, avertizându-mă în privinţa idealizării vinului şi trăgând nişte concluzii pe care simt nevoia să le discut. Am vrut să-i răspund acolo, în căsuţa din josul postării anterioare, însă mi-am dat seama că răspunsul a devenit prea lung, că a devenit el însuşi postare.
Pilitura de fier aruncată răzleţ de mâinile unui meşter transpirat, cu bască, de truditor din Modern Times care face asta de 30 de ani în aşteptarea pensiei, se strânge cerc în jurul magnetului cu care un copil găseşte de cuviinţă să se joace în atelierul cu miros de vaselină. Spiralele sunt desigur mai plăcut de privit decât înşiruirea browniană a unor puncte. Totul se bazează pe idealizare, lumea a fost creată cu un simplu cuvânt în jurul ideii de ea însăşi. Îmi place foarte mult să ascult corul de broaşte în nopţile calde de vară, în aşteptarea peştelui cel mare. Dezordinea orăcăitului e cât se poate de liniştitoare. Dar Universul ştie să cânte şi altfel şi parcă e mai interesant să te pierzi în vraja unei simfonii de Mozart ori să visezi pe un concert de Rahmaninov. Cineva s-a gândit să idealizeze trăncăneala fiinţelor din univers şi uite ce a ieşit: muzica.
Sunmirror, nu crezi că viaţa e prea scurtă ca să ne-o petrecem trăncănind mereu?
Am fost în vechea Ionie, m-am plimbat printre pietrele dezolante de la Troia. Din cetatea clădită pe Dealul Greşelilor n-a mai rămas decât ideea de ea însăşi. Asta a dăinuit mai mult decât pietrele. Şi vântul. Dacă ştii să-l asculţi, auzi vocile celor care au trăit şi murit acolo. Pentru Elena.
Mi-ar fi plăcut să fiu un locuitor al Efesului în urmă cu nişte mii de ani. Oamenii aceia aveau bibliotecă, amfiteatru, agora. Şi le plăcea nespus să idealizeze totul. Imaginează-ţi, filozofau în timp ce şedeau pe latrinele toaletei publice. Şi biblioteca era legată printr-un tunel de casa plăcerilor, de bordel. Pesemne că nu suportau mereu lumea ideilor, simţind din când în când, dacă nu adesea, nevoia să coboare în lumea reală, în cea a simţurilor. Însă important e că urmau un drum, de la ideal la real şi înapoi, că aveau o scală axiologică.
Imaginează-ţi, şi anticii au idealizat vinul, chiar dacă sau tocmai pentru că se îmbătau cu el. Aveau chiar şi un zeu pentru vin, aşa cum frumuseţea, înţelepciunea şi marea îşi aveau propriii zei. Privindu-le lumea în ruine, perfecţiunea formelor, arhitectura, urbanitatea, mi-am dat seama că nu există progres sau cel puţin nu aşa cum ni-l imaginăm noi, în sensul în care ni-l imaginăm. Oamenii aceia, nişte idealişti, au creat o lume mult mai sofisticată, mai interesantă, mai rafinată, mai profundă decât cea a zilelor noastre. Şi eternă, ca reprezentare. Din noi, cei care discutăm ori trăncănim acum, ce rămâne?
Desigur, putem discuta şi despre preţul cutărei sticle, dacă vrei, despre nereuşitele cutărui oenolog, despre defectele cutărui vin. Oricând. Uneori însă eu cred că e bine să vorbim mai ales despre vin în loc să trăncănim despre vinuri.
Nu pot fi de acord cu afirmaţia din ultima frază a mesajului tău, aceea că e periculos să idealizăm vinul, "fiindcă a iubi o viziune idealizată înseamnă a nu iubi lucrul imperfect, dar frumos, din spatele ei". Împărtăşania e o formă de idealizare a vinului. Misterele dionisiace tot asta erau. Dacă oamenii au practicat ori practică aceste ritualuri, înseamnă oare că nu mai gustă băutura concretă, că nu le mai place vinul imperfect din potir? Dacă îi conferim semnificaţii spirituale, înseamnă că ne îndepărtăm de el? Din contră, eu cred asta înseamnă apropiere, iniţiere, înţelegere profundă a esenţei sale. Vinul este şi ceea ce scrie despre el un pasionat ori profesionist în notele de degustare, însă el reprezintă în acelaşi timp mult mai mult decât atât. Şi asta nu trebuie să ne sperie, ci trebuie să ne bucure. Nu e nimic periculos în a face legături, în a ieşi din tipare, din clişeul limbajului concret. Eu cred că asta este mai ales pe placul zeului vinului. Şi se ştie, măcar din când în când, trebuie să le facem zeilor pe plac, altminteri se supără şi fac glume tragice. De aceea nădăjduiesc că mă vei înţelege dacă măcar de câteva ori pe an voi îndrăzni să văd în vin, în mod asumat, şi altceva decât văd ceilalţi. Nu e deloc periculos să fac asta. Dacă intri într-o biserică, vei vedea sute, dacă nu mii de oameni modeşti care tot asta fac, idealizează vinul. E o mediocritate asumată, care sacralizează. Şi dacă ai putea să călătoreşti în timp şi să auzi ditirambii şi să-l vezi pe Silen dansând beat în faţa zeului, ai înţelege că oamenii cu asta se ocupă de milenii: idealizează vinul. Că văd în el licoarea nemuririi, sângele Domnului, căutând cunoaştere şi adevăr.
Să-ţi mai spun ceva, ca să alung ori poate să întăresc supărarea ta polemică legată de idealizare. La urma urmei, trăim într-o ţară, într-o lume şi chiar într-o galaxie liberă, fiecare poate vedea ce doreşte în vin ori în orice alt lucru şi fiinţă din jur. Important este să vadă ceva.
În urmă cu câţiva ani, mi-am renovat casa şi am refăcut şi una din băi. Toată lumea, dar absolut toată lumea: prieteni, cunoscuţi, meşteri şi vecini, se aştepta să cumpăr faianţă şi gresie de culoare albastră, dacă se poate cu valuri şi stropi desenaţi pe plăci, care să sugereze ideea de mare. Asta fiindcă foarte multe, dacă nu majoritatea băilor din Arad şi din România sunt albastre. De parcă ideea de mare nu poate fi reprezentată altfel decât prin culorile pe care le vede în mod direct ochiul. (Legat de albastru, mă îndoiesc că Marea noastră mai poate fi sugerată cu ajutorul acestei culori - mizeria plajelor şi privitorii indiferenţi au făcut-o mai degrabă cenuşie, cu duhoare de putregai şi deşeu postindustrial.) Dar, Dumnezeule, dacă facem un mic exerciţiu de profunzime, dacă trecem dincolo de suprafaţă, de ceea ce vedem cu lenea unei priviri plecate brambura într-o vacanţă fără de sfârşit, marea înseamnă cu totul altceva. Înseamnă spirale, culori nebănuite, cercuri şi sfere, himere şi leviatani, căluţi feerici, luxurianţă ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Marea e roşie, e galbenă, e portocalie, e verde, e dincolo de culoare şi sumă de culori! Şi atunci de ce să o reprezint la mine în baie aşa cum o vede toată lumea, atât de banal?
Aşa că mi-am pus spirale şi nuanţe pe care le poţi vedea aici, în fotografii. Poţi vedea cochilii, dar poţi întrezări şi Universul, tu hotărăşti dacă e periculoasă această idee. Căluţii de mare, dacă-i arunci pe pământ, devin bidivii şi gonesc într-atât încât le cresc aripi, devin ei înşişi întruparea lui Pegas şi se transformă în stele şi constelaţii. Marea e o sumă de constelaţii înscrise în fiecare vietate, pe fiecare cochilie. Marea e o Cale Lactee. Asta nu înseamnă că nu e şi albastră, însă, Dumnezeule, ea e mult mai mult decât atât.
Şi dacă tu îmi zici, în numele unei alte nevoi, asumate, de a vorbi numai de lucruri concrete, că e mai bine, dacă tot am adus vorba despre mare, să trăncănim aici despre tarifele hotelurilor din Mamaia ori despre basca roşie a primarului exhibiţionist din Constanţa, putem face şi asta. Însă nu tot timpul. E dorit chiar s-o facem cât mai puţin. Eu prefer să mă joc cu spiralele din baie decât să vorbesc de turismul promiscuu practicat la noi ori de simbolul oribil al unui revoluţionar sud-american care a semănat teroare, moarte şi comunism în alte părţi ale lumii.
Revenind la vin, să nu crezi că nu putem vorbi în sfârşit şi despre vinuri. Uite, pot să-ţi spun că mi-e dor de o anume Fetească Neagră a Cramei Basilescu, că-mi place Busuioaca de Bohotin produsă acolo, ca şi Feteştile lor Albe şi Regale. Că, aşa cum am mai scris, mă dă gata Feteasca Neagră de la SERVE, ca şi cea Albă, precum şi noul Cuvée Amaury, că unul din marile vinuri româneşti e pentru mine Cuvée Alexandru. Că Merlot-ul de la Alira va cuceri în curând pe toată lumea, că Gramma face vinuri albe minunate, că Via Sandu a dat un Cabernet Sauvignon trăsnet şi o Fetească Regală de care vom mai auzi. Că la Avincis vom putea degusta în curând vinuri la fel de bune ca la Prince Ştirbey. Că mă dau în vânt după vinurile acestui din urmă producător de la Drăgăşani, febleţea mea fiind Negrul acela cu care am avut plăcerea să săvârşesc un flashtasting la cuşetă. Că de la Crama Oprişor am avut bucuria să degust cel mai pe placul meu Cabernet Sauvignon din ţară, că voi recomanda prietenilor gamele Caloian şi Erotikon. Şi sticla aceea albă de Sherpium, care închide în ea androginul roşu vinificat în alb, cu gust de rosé, care îmbătrâneşte frumos şi pe care mi-am propus să-l învechesc în recipientul acela făcut parcă pentru parfumuri ori pentru vreo lampă cu flacăra veşnică. Am descoperit în toate aceste vinuri, ca şi în multe altele pe care nu le mai înşir aici, nenumărate livezi înflorite şi câmpuri înmiresmate, flori de vie şi fructe de pădure de toate culorile, roşii, galbene şi albastre, condimente din acelea care şed în porţelanurile cu capac de pe credenţul bunicii, piper, boia şi cuişoare, chimen şi vanilie, tămâie, busuioc, esenţă de iarba fiarelor, flori de soc şi de salcâm, parfum suav de trandafiri din satul natal, lapte şi miere, cireşe, coacăze, vişine şi prune uscate, toporaşi şi frăguţe, magiun din cazanul Mumei, cafea, ciocolată şi cacao, cireşe amare, grepfruit şi portocale, lămâi şi kiwi, violete pentru fete. E mai bine aşa?
Totuşi, trebuie să ştii că nu din cauza tuturor acestor arome atât de accesibile simţurilor mi-am umplut cu sticle arcadele pivniţei, ci mai degrabă din pricina vinului despre care vorbesc poeţii mistici, acela care ne-a îmbătat înaintea creării viei.

Cred cu tărie că vinul poate fi povestit altfel

2012-01-20T02:42:00.000-08:00

M-am uitat un pic la lumea virtuală din jur, la felul în care curg postările şi link-uirile pe Facebook, la tristeţea cuvintelor nenimerite pe care tot anodinul care şi-a descoperit ego-ul internetic se chinuie să le transmită prietenilor din căsuţa poştală. Şi m-am înfuriat atunci din pricina neajunsurilor democraţiei şi libertăţii, acelea care permit agramatului să şadă laolaltă cu cărturarul, huliganului laolaltă cu protestatarul educat, cabotinului alături de profesionist. Cum aceasta o fi însă cea mai bună dintre lumile posibile, trebuie să mă mulţumesc cu constatarea şi să merg mai departe.
Cât despre vin, mi-am dat seama că şi aici, în spaţiul virtual oenofil, acţionează aceleaşi motive de supărare şi am realizat atunci că trebuie să renunţ pe dată la topuri şi note, fiindcă ştiu bine că vinul se poate aprecia într-un alt mod. Un cititor avizat al postărilor de profil vizibile în mass-media şi new media poate observa că în ultimii ani România s-a umplut de mici robertparkeri care punctează şi clasează vinuri de mama focului, cu o ritmicitate de speriat, demnă de cauze mai bune. În plus, nu există aromă de cuişoare, de piper negru şi ambră, de piele de minotaur şi sudoare de unicorn pe care exegeţii entuziaşti şi dependenţi de o anumită doză euforică să n-o descopere în câte-un vin de crâşmă primit cadou într-un mod cât se poate de dezinteresat.
La ce bun tot acest zbucium, toată această agitaţie, şi pentru cine? Povestea strictă a aromelor poate fi, şi trebuie să fie spusă de specialiştii care au creat vinul, adică de profesionişti, şi poate, trebuie să fie cuprinsă în două fraze pe etichetă. Şi cu asta, basta! Iar notele şi medaliile este mai potrivit să fie date de maeştrii vinului în cadrul concursurilor şi festivalurilor adevărate. Restul îl hotărăşte piaţa: un vin bun se va vinde fără probleme, dacă marketingul, brandingul şi preţul sunt făcute, dimensionate, alese corect.
Cred cu tărie că vinul poate fi povestit altfel. Că vinul trebuie tratat ca un bun cultural al ţării şi al lumii, asemenea unei cărţi, că vinul este poezie, este cuvânt. N-o să mă apuc să descriu un roman de Llosa începând cu greutatea volumului, cu numărul de pagini şi cu dimensiunile copertei. Ar fi o impietate. Ci mai degrabă voi povesti, dacă numele autorului nu e suficient pentru necunoscători, ce am descoperit în Llosa, frazele cu tâlc ce dau eternitate unei creaţii, rostirea aceea a unui adevăr căutat pe parcursul întregii opere şi care poate că nu va fi găsit şi formulat pe deplin niciodată.
Nu am cumpărat niciodată cărţi orientându-mă în primul rând după preţul lor. Nici atunci când nu aveam bani suficienţi pentru o viaţă decentă. În cele mai grele timpuri ante- şi postrevoluţie, dacă am dat prin librării şi anticariate de vreun Faulkner, Kundera, Noica, Marquez, Eliade, Borges, Sabato, Kafka, Orwell, Cioran, Hesse, Thomas Mann, Nae Ionescu şi de mulţi alţi autori preferaţi a căror listă nu ar mai încăpea aici, mi-am dat toţi banii pe cărţi şi pe urmă am încercat să mă descurc şi cu cele ale gurii. Poate că a avut grijă de mine Cineva, de mine ca şi de păsările cerului. O dată ce ai degustat aceşti autori, devii dependent de ei, spiritual dependent.
Asta mi se întâmplă şi cu vinul cel bun. Îl tratez ca pe un obiect de artă, unul viu, care se transformă continuu. Asta nu are preţ. Cred că într-un vin mare, creat de un oenolog inspirat (vinul, aidoma cărţilor, trebuie ales după numele creatorului, nu după farmecul titlului), fiecare putem descoperi propriile fioruri, că oeno-revelaţiile sunt personale şi că, asemenea unei cărţi esenţiale, un vin de top ascunde în el o multitudine de sensuri. Că simţurile cu care cercetăm vinul nu au fost create doar pentru a ne ajuta să descoperim nişte senzaţii precise, cu trimitere la nume de lucruri şi condimente. Ci mai degrabă pentru a transcende toate acestea, clişeul, locul comun, obiectul recognoscibil. Desigur, despre asta, despre căutarea Sfântului Graal nu-i poţi vorbi oricui. Şi poate că nici nu ar trebui s-o faci vreodată.
Dacă ar fi să sfătuiesc pe cineva, un apropiat, să zicem, al clubului nostru de degustători neautorizaţi, cum să-şi aleagă un vin, i-aş spune să o facă aidoma consumatorului avizat, dar neautorizat, de literatură. Să se ghideze după numele autorului. Cum nu am ajuns să cunosc prea mulţi autori străini în domeniu, îi voi recomanda doritorului să caute pe raft eticheta autohtonă pe care scrie, cu litere prea mici din păcate, ori deloc, Liviu Grigorică, Răzvan Macici, Oliver Bauer, Aurel Rotărescu, Aurelia Vişinescu, Gabriel Lăcureanu, Lorena Deaconu, Daniel Dorneanu...
V-aţi jucat vreodată cu adevărul din cărţi, atunci când aţi fost cuprinşi de îndoială, cufundaţi în dilemă, ameninţaţi de propriile abisuri, când nu ştiaţi sufleteşte cum să mergeţi mai departe? E un joc simplu, în care cauţi răspunsurile la întrebările vieţii deschizând la întâmplare o carte. O frază, un gând de acolo, din Cartea Cărţilor, dintr-Un veac de singurătate ori din Jocul cu mărgele de sticlă, te pot ajuta să afli o cale de ieşire din impas.
Asta se întâmplă şi cu marile vinuri. Trebuie doar să nimereşti momentul potrivit, clipa anume când lumina cade pe un vin anume, pentru a-l deschide şi încerca. Vei şti că ai de a face cu un vin măreţ, inefabil, atunci când, după o rotire de pahar şi un prim contact cu duhul care ţi se strecoară în nări, cu gustul fiinţei care ţi se strecoară în suflet, simţi nevoia să nu-l mai bei, să-l laşi în pahar şi să-l contempli. E un paradox, însă dacă înţelegi că toate sunt în toate, că-ntr-o singură picătură se ascunde o întreagă lume, se poate spune că ai degustat adevărul.
Probabil că acesta nu scrie, ci se degustă, ca dragostea. Să te încumeţi să-l descrii e o provocare şi, dacă El, Creatorul, te-a înzestrat cu organul gândirii, trebuie să cumpăneşti bine totul înainte de a o face. Nu din nevoia de a nu te acoperi de ridicol. În general cei care nu sunt conştienţi de propriul ridicol sunt şi cei mai numeroşi, tupeişti, gălăgioşi şi agresivi dintre pământeni. Ci fiindcă nu poţi şti sigur că Autorul vorbeşte prin tine pentru toţi cei prin care nu a găsit încă o cale să facă asta.
Şi atunci, dacă realizezi dimensiunea acestei îndoieli, te mai încumeţi să scrii?

Paparazzo printre prosciuto, pupături şi alte ingrediente în cucina maestrului Chef Lorenzo

2012-01-17T06:48:00.000-08:00

Chiar dacă am adesea în preajmă un computer, un telefon inteligent ori o maşină de scris ruginită, ţin tot timpul lângă mine, cu mine, un creion ascuţit şi câte-o coală A4 împăturită în două. Profit aşa de plăcerea scrisului: e infinit mai plăcut să aşezi cuvintele de mână pe hârtie decât să apeşi nişte butoane şi taste; auzi astfel muzica lor şi poţi portretiza mai uşor şi mai nimerit personajele. Cu atât mai mult atunci când e vorba de Lorenzo, un bucătar de clasă despre ale cărui isprăvi gastronomice nu am mai scris de o grămadă de timp. O fac acum, desenându-l aici cu boneta sa profesională, cu zâmbetul larg de italian sudist, cu căldura aceea aparte şi ceremonioasă cu care-şi întâmpină fiecare client de parcă ar avea de-a face mereu cu cea mai importantă fiinţă de pe pământ, căreia ţine neapărat să-i spună asta înainte de a-i găti nişte tagliatelle ca la bunicul acasă.
Lorenzo are astăzi un nou restaurant (în buricul târgului), un nou look (a slăbit şi e în formă) şi un nou tonus (exuberanţă rumeno-italiano). Şi da, vorbeşte o limbă română cu un adorabil accent italian, gesticulând artistic în faţa celor care şed la masă, spre a-şi face înţelese intenţiile, recomandările şi chiar sentimentele. De-a lungul vremii, prin diferitele localuri în care a muncit în calitate de chef, ne-a delectat cu cele mai apetisante mâncăruri. Acum s-a gândit că are nevoie de ceva nou, numai al lui.
Când l-am regăsit, tocmai intra pe uşa noului său restaurant de lângă primărie, Corona da Lorenzo. Ne-a întâmpinat cu braţele deschise şi cu pupături tandre, apoi şi-a pus repede şorţul şi boneta şi s-a repezit să le prepare ceva clienţilor flămânzi. Între două comenzi şi-a făcut iar timp, ne-a povestit viaţa, a scos de prin frigidere tot soiul de şunci din Bella Italia, pe care le-a feliat anume pentru noi, îmbiindu-ne să le degustăm, aidoma unei bunici afectuoase care vede bine că pruncii fac ochii mari spre bunătăţile din bucătărie. Şi-n răstimpurile libere dintre două serviri şi gătiri de spaghetti, carpaccio, filletto şi altele cele, Lorenzo a apucat să îşi depene amintirile, într-un limbaj pestriţ, gata să işte adorabile neînţelegeri.
Două personaje ocupă un loc central în povestirile autobiografice ale chef-ului: bunicul şi mama, nonno e mamma. Aflăm astfel că moşteneşte vocaţia bunicului şi că mama sa încă mai are un caiet cu reţetele acestuia, pe care Lorenzo afirmă că le ştie pe de rost. Tot de bunicul său, bucătar de cinci stele, nepotul stabilit la Arad susţine sus şi tare c-a fost prieten cu Rocky Marciano şi c-a gătit pentru tot felul de prinţi şi preşedinţi pe la restaurante de lux din Peninsulă. Nu-l putem obliga să bage mâna-n foc pentru acurateţea şi veridicitatea spuselor, de teamă să nu se rănească la membrele cu care prepară atâtea feluri remarcabile în noua sa cucina.
Între timp mai onorează câte-o comandă, mai strânge mâna vreunui director de bancă, mai agită uşile batante ale bucătăriei trebăluind la cuptoare, spălând vase, instruind ajutoarele. E fotografiat cu telefonul în exerciţiul funcţiunii, în febrilitatea sa de nestăvilit. Apoi se repede iar la masa de paparazzo şi îşi aminteşte de severitatea şcolii de specialitate făcute la Lucerna, când s-a numărat printre cei 25 de absolvenţi din 400 de cursanţi, şi iar ne temem să nu-şi rănească mâna pentru a dovedi acest adevăr. Aşa că nu putem decât să sărim această etapă şi să participăm la prepararea unor ecleruri din partea casei. Lorenzo ia repede une poche, căruia el îi zice în mod bizar sacco, adică un fel de ciorap de latex în care pune maglavaisul preparat în prealabil din multe, multe ouă şi alte ingrediente. Apoi strecoară totul din poche şi aşază bucăţile în tăvi de tot felul, anume pentru a demonstra performanţele profesionale ale cuptorului său nou-nouţ de care e aşa de mândru. Are şi de ce: eclerurile cresc în câteva minute cât altele într-o viaţă de ecler, iar noi le devorăm apoi cu o poftă suspectă, scăpând prin mustăţi şi pe lângă buze delicioase urme de frişcă. Moment nimerit pentru Lorenzo să ne povestească de-a fir a păr cum a ajuns întâia oară în România într-o aventură cu TIR-ul şi cum i-a venit ideea, după mulţi ani, să se stabilească de-a binelea aici.
Trecem iar la treabă, de data aceasta la joaca somelieră. Chef Lorenzo ia nişte foi, le rupe-n patru şi scrie pe fiecare tot felul de specialităţi italiene la care urmează ca noi, vesticii, să asortăm vinurile. La momentul potrivit le vom servi împreună, dându-ne în grup acordul final. Vinuri româneşti, specialităţi italiene, ce combinaţie!
În rest, am antamat deja două degustări cu unele din vinurile noastre preferate, care urmează să aibă loc în preajma sărbătorii de Sfântul Valentin. Vestea proastă pentru numeroşii degustători de vin neautorizaţi ai clubului nostru e că restaurantul are doar 24 de locuri şi că se va da o adevărată bătălie pentru a le adjudeca.
Nu ştiu cum să-l conving pe Lorenzo să ne gătească specialitatea bunicului său, numită după ultimul rege egiptean căruia nonno i-a dedicat-o şi preparat-o: tagliatelle Farouk. Ori cum să-l determin să ne facă măcar o dată ragù di Chianina, specialitate scumpă pentru care am putut observa, la ultima excursie în Toscana, că se stă la coadă în faţa unuia din cele câteva restaurante din Tavarnelle Val di Pesa, orăşel de 3-4 mii de locuitori de lângă Florenţa. Poate ne vor ajuta aceia care urmăresc atent aventurile oeno-gastronomice ale clubului nostru. Dacă vor avea curiozitatea să deschidă uşa restaurantului său, nu ne îndoim că maestrului Lorenzo i-ar face o deosebită plăcere să le strângă mâna şi să le gătească, cu aceeaşi grijă cu care bunicul său gătea la case mai mari. O va face din mai multe motive: de dragul lui nonno, pentru onoarea meseriei de bucătar şi, în general, fiindcă-i place.
Vinurile şi bucatele, ca şi scrisul de altfel, ies întotdeauna sublime dacă, pe lângă toate celelalte ingrediente necesare, cum ar fi inspiraţia, experienţa, talentul, stilul şi truda, ştii să adaugi şi acest mic condiment creator: plăcerea facerii.

Cu Bace Toghiere, la o sfinţire de vinuri şi copilării pierdute

2012-01-06T15:24:00.000-08:00

Părintele-blogger Bace Toghiere, prin a cărui cucernică străduinţă îmi este sfinţită în fiecare an casa împreună cu vinurile mele, îmi face un dar nepreţuit. E mic, dreptunghiular, perforat şi îngălbenit de vreme. Concentrează în el o incomensurabilă nostalgie, îmi evocă mirosuri şi imagini uitate, călătorii scurte şi zdruncinate între două locuri cărora le-am spus "acasă" vreme de peste 30 de ani.
Mi-am propus să scriu aici despre preot şi darul său, două planuri care se suprapun, dar între care există totuşi această mică legătură: un banal bilet de tren, cu o neobişnuită încărcătură sentimentală. Biletul l-am primit la câteva luni după pierderea ultimului meu părinte şi cumva am senzaţia stranie că mă poate duce înapoi în timp, că-mi dă dreptul măcar la o călătorie cu preţ întreg, de 7 lei, în paradisul copilăriei. Preotul e un bonom şi un hâtru, are aura unui aducător de bună dispoziţie. De câte ori sună la poartă la început de ianuarie, cu agheasma şi busuiocul acela magic, aduce o stare de bine şi o plăcere a reîntâlnirii. Mai ales că are grijă să sfinţească fiecare cotlon al locuinţei şi fiecare fiinţă blajină ori nestăpânită care-şi face veacul la acest număr de stradă. Pe motanul Lucky, blogger cu coadă care părăseşte de îndată locul acţiunii, îngrozit şi sfinţit. Pe căţeluşa Rita, uşor iritată şi nedumerită de ploaia sfântă ce se abate brusc peste teritoriul său. Toate obiectele capătă atingerea sacră, candelabrele şi fotoliile, biblioteca şi cărţile, chipurile din poza de nuntă ale bunicilor...
Şi eu sărut crucea de argint, ţinând în mână biletul de clasa a II-a care mă poartă cu gândul în trecut, în vagonul cu miros de gudron şi babe al unui motor de navetişti care duce invariabil în gara din Ferendia.
Preotul nu ţine seama însă de gândurile mele şi continuă să sfinţească toate cele ale casei supraterane, coborând apoi în underground. Şi în vreme ce eu cobor imaginar în gara încă nedistrusă a satului, el parcurge încăperile de jos, cu pive, trandafiri japonezi, borcane şi biciclete, cu televizoare Rubin şi maşini de scris Olympia, cu telefoane şi computere casate şi ceapă de la Ferendia. Şi aerul se umple de semnificaţia ritualului, iar mie gându-mi zboară totuşi pe Drumu Mare, la răspântia din care se văd şi biserica, şi casa mea cu antenă Yagi care prinde posturile tv sârbeşti. Şi o pot zări pe Muma cum sapă ceva sub nucul semicentenar, pe Mama cum coase o rochie la maşină, pe Tata cum mână nişte cai şi nişte tractoare destrămate prin toate plaţurile regatului său rural. Iar Bace Toghiere îşi urmează drumul prin subsolul casei, îmi sfinţeşte biroul şi creioanele cu care scriu drept ciornă această poveste de ianuarie cu amintiri şi aghesme şi neaşteptate legături între lucrurile care gravitează în jurul acestui gând. Stropii ajung şi pe ecranul computerului, pe care când îl voi porni se va aprinde imaginea Ferendiei văzute ori poate visate dintr-un elicopter plin cu ziarişti, imaginea unui paradis cu Vână, oi şi gâşte care se întorc mereu acasă, la o mumă blândă care ştie să le închidă şi să le descânte în ţarcul lor. Apoi cineva împinge uşa culisantă a vinotecii şi părintele sfinţeşte vinurile şi arcadele, sângele Domnului închis în tainiţă. Picăturile cad pe sticlele de vin din Dealu Mare, din Banat şi Oltenia, din Moldova şi Miniş, de la Sebeş ori din Dobrogea. Nu scapă nici vinurile toscane, amintirile din Chianti pe care poate ar fi trebuit să le destup de mult pentru cititorii mei de preţ şi nu m-am îndurat totuşi, nu m-am îndurat.
Eu sunt însă un pic în altă parte, am ajuns deja la casa de la numărul 242, câinele Hac latră prietenos, dând din coada pe care nu o mai are. Am să-i cer Mumei să-mi facă o păturată cu mere şi Mamei o supă cu tăiţei şi ţâmpi fragezi de pui. Apoi voi strânge nişte prune pentru Tata în cada mică şi-n cada mare, pentru vremea răchiei care va veni.
Bace Toghiere îşi continuă treaba sfântă prin vinotecă, ducând cu el o emoţie unică a sacrului care ne însoţeşte la fiecare început de an. Le vine rândul vinurilor ungureşti, Cabernet Franc-uri sublime, Egri Bikaver-uri periculoase şi dulci Tokaji de 6 Puttonyi purtând la gât chipuri de Miss Hungary. În această clipă eu sunt însă tot la Ferendia şi mă dedau plăcerilor de copil, cum ar fi hârjoana cu găina preferată, furatul pepenilor din grădinile vecinilor, fumatul pe ascuns, trasul cu praştia şi pescuitul caraşilor aurii în locul numit Ţiglărie. Bace Toghiere mă trezeşte din visare stropind de zor masa rustică din vinotecă şi vinurile de Chile, de Australia şi Africa de Sud care şed, aparent neglijate, în câte-un colţ de arcadă. Shiraz-uri minunate, Carménère-uri care au scăpat de filoxeră, Cabernet Sauvignon-uri cu drăcuşori pe etichetă, Chardonnay-uri vechi de culoarea mierii, mai multe continente aşezate pe acelaşi raft anume pentru plăcerea privirii, a atingerii şi sfinţirii.
Eu continui să evadez însă în altă lume, spre acel acasă către care am bilet de tren. A plouat mult şi Vâna s-a umflat iar eu mă sui pe o punte şi mă arunc şuvoaiele călduţe, îmi dau drumul în torent şi nu mă opresc decât vreo câţiva kilometri mai încolo, pe lunca mustind a apă, care-mi însoţeşte paşii cu şoapte bizare din adâncuri. Trupul îmi miroase a imală, a sălcii şi iarbă, a flori dulci de băgrin şi cumva mă simt parte din toate acestea, o sălbăticiune animală şi vegetală aşezată inspirat de un zeu generos între toate celelalte elemente infinite ale creaţiei sale.
Când mă dezmeticesc, văd că Bace Toghiere a trecut la vinurile bulgăreşti, la cele din Serbia, Macedonia, Muntenegru, Slovenia. Refosk, Vranac şi Traminac, întreaga savoare îmbuteliată a Balcanilor. Apoi vine vremea plecării şi-mi dau seama că sunt totuşi aici, în prezent, deşi ţin încă în mână biletul de tren dăruit de preotul care mi-a sfinţit casa.
Nu ştiu cum i-aş fi putut mulţumi altfel decât făcând această postare. Mă gândesc că vinurile şi copilăria întreţin eternitatea umanităţii din noi şi că trebuie să ne închinăm Creatorului care are grijă să-şi manifeste prezenţa cu ajutorul celor care-i poartă semnele şi cuvintele, pentru cei atenţi şi dornici să le simtă şi să le înţeleagă.

O mică dilemă pentru iubitorii de baschet şi vin

2011-12-29T07:40:00.000-08:00

Opriţi-vă pentru o clipă, ieşiţi din supărările, îngrijorările, frustrările şi adumbririle prezentului şi veniţi alături de mine. Am să vă spun o poveste cu mingi, căţei şi vin, cu joacă şi bucurii care au fost când afară era puţin mai vară şi noi înşine eram un pic mai mici, mai rubiconzi şi cu siguranţă mai fericiţi. O fac fiindcă nu ştiu cum altfel să închei anul şi cumva m-am săturat de clişeele şi cuvintele de împrumut pe care toată lumea şi le trimite de fiecare dată când vine iarna, de parcă asta ar fi singura modalitate prin care îţi poţi manifesta afecţiunea, simpatia ori măcar respectul pentru cineva. În plus, mi s-a făcut dor de o întâlnire neconvenţională, de un flashtasting într-un loc şui, cu vin aparte care să stârnească amintiri şi efuziuni.
Mai întâi am fost cu toţii nişte puşti şi puştoaice, unii mai filiformi, alţii mai dolofani, Lolek şi Bolek, Băieţii din strada Pál, şi cu toţii ne jucam pe terenul vreunui liceu cu numele lui Slavici sau al altei personalităţi nemuritoare. Un pic mai încolo, o dată cu apariţia mustăcioarei, toată lumea şi-a dat seama că are nevoie de un antrenor, drept pentru care fiecare şi-a ales unul şi s-a înscris în vreo ligă de amatori numită ABLA sau în alt mod mai fericit, având bineînţeles două divizii, A şi B, un fel de club al degustătorilor de baschet neautorizaţi dar entuziasmaţi (poate chiar mai mult decât adevăraţii profesionişti). Şi-n vreme ce el, antrenorul, făcea scheme de joc pentru micii discipoli, noi creşteam încă un pic, o palmă mai aproape de coş, două palme mai aproape de cer. Mingea continua să zboare prin aer, strecurându-se discret ori zgomotos, prin acelaşi cerc metalic, zgâlţâind plasa şi orgoliul fiecărei clipe. Poate că n-aţi observat, poate că nu v-aţi gândit, dar totul e o sumă de de înfrângeri şi victorii despre care ai vrea să poţi povesti ceva semnificativ cuiva în stare să înţeleagă.
După o vreme şi o cantitate însemnată de metri cubi scurşi pe Mureş, ne-am făcut mai mari iar mingea tot mai mică, apoi anotimpurile s-au perindat cu nepăsare în vreme noi terminam meci după meci, sfert după sfert, cu epuizarea aceea deplină specifică tuturor copiilor. Viaţa e ca un streetball, se derulează ca un joc continuu. Cel mai plăcut e s-o faci pe zăpadă când ninge peste betoniera cu care meşterii îţi construiesc vinoteca şi câte-o babă depresivă de la geamul unuia din miile de blocuri comuniste care te-nconjoară urlă ceva despre orele de linişte. Baschetul e pentru toată lumea, pentru toţi copiii şi chiar pentru căţeii prietenilor care nu mai sunt. Într-o vreme era mereu iulie şi se coceau în pomi, neculese, cireşele şi vişinele micului paradis urban de pe o stradă cu nume uitat. Noi degustam Prosecco şi somon afumat, preparam crapi ungureşti la grătarul generos, iar Silviu oferea unui amic cu coadă obiectul rotund al unei hârjoneli fără sfârşit.
Cineva născoceşte brelocuri şi brizbrizuri pentru toate, chiar şi pentru iubitorii de baschet şi vin. Şi-atunci cum să nu-ţi vină ideea unui flashtasting care să aibă loc chiar pe terenul de baschet, în spaţiul ludic şi sacru în care-ţi consumi energia săptămână de săptămână? E şi ăsta un mod de a spune La mulţi ani! tuturor prietenilor în stare să înţeleagă şi să zâmbească şi chiar să inaugureze autostrăzi cu obiectivul aţintit spre un pahar de vin care va fi fiind demn cândva de Gordon Ramsay şi, poate, chiar de Clubul Degustătorilor Neautorizaţi.
Nu a fost mare lucru aşadar să aduc acţiunea winebasket-ului în prezent. Am avut nevoie doar de o sticlă de vin (să zicem că a fost vorba de unul roşu, premium, din Dealu Mare, care merită povestit), de o cutie de pahare şi de un prieten suficient de destupat la minte şi la inimă încât să lase toate şi să sară cu mine în maşină pentru a călători între două mari oraşe, de la Arad la Timişoara. Şi am mai avut nevoie de alţi patru amici din celălalt oraş de la capătul prea îndepărtat al noii autostrăzi. Degustarea de baschet şi vin a venit de la sine. Mladen a înscris toate coşurile, de la înălţimea sa imperială şi uşor enervantă, iar noi a trebuit să ne mulţumim cu restul acţiunii. Apoi tirbuşonul s-a învârtit uşor în sensul acelor de ceasornic, pătrunzând încet şi sigur în dopul lung şi potrivnic, iar duhul vinului s-a răspândit în sala de sport, incorect dpdv politic, încălcând un vechi tabu, al seriozităţii omeneşti. Aşa că nu încercaţi asta acasă ori altundeva, fiţi cuminţi, conştiincioşi, disciplinaţi, lipsiţi de imaginaţie, continuaţi să beţi minimum doi litri de apă pe zi, să mâncaţi hrană bio, să faceţi jogging şi să vă măsuraţi zilnic cantitatea de calorii consumată. Numai aşa veţi reuşi să trăiţi fericiţi o sută de ani şi să vă plimbaţi câinele matusalemic pe străzile aseptice ale orăşelului liniştit în care vă consumaţi eternitatea. Totuşi, celor care vor să trăiască mai puţin, însă cu adevărat, trebuie să le spun că meciul a continuat cu o decentă degustare de vin, un deget la şase persoane. Prin lentila imperfectă a paharului puteai distinge numele unui coechipier şi imaginea deformată a unui panou de baschet la care nimeni nu arunca nici o minge. Mâna lui Mladen aranja un Molten lângă alte pahare cu vinul ne-început şi ne-sfârşit, iar un ball se cocoţase chiar pe gâtul sticlei neidentificabile.
La urmă ne-am făcut reciproc urarea previzibilă şi am ciocnit paharele în vreme ce meciul altora continua cu încrâncenare în colţul celălalt al sălii. Un flashtasting de 10 minute după o oră, dacă nu o viaţă, de baschet, care încap într-o poveste de câteva mii de semne. Afară s-au aprins de mult luminile albastre ale Timişoarei ornate când noi lunecam îndărăt prin aerul acela de sărbătoare confecţionată din mii de chinezării pentru vulg. Pe noua autostradă, alte lumini şi nici o maşină. Acasă, m-am gândit să înlocuiesc, în suportul special, sticla de vin consumat pe terenul de baschet cu una conţinând poate un vin la fel de bun.
Dacă uneori cuvintele dăruite rezistă mai mult decât licorile cumpărate, atunci numele vinului nici nu mai are vreo importanţă pentru cititorii puţini dar atenţi ai acestui blog. Sau are?

Petro Vaselo sau cum să inventezi din nou Banatul viticol, pe italiană

2011-12-12T07:40:00.000-08:00

Toată lumea, dar absolut toată lumea care nu a fost încă lovită de criză ori de streche se afla la muncă în dimineaţa aceea noroasă de decembrie. Satele Banatului se înşirau liniştite privitorului din maşină, cufundate cu totul în sinea lor. Numai noi, nişte cavaleri contemplieri rătăcitori, ne aflam iarăşi pe drum, on the road again. Pe drumul care duce negreşit, prin Recaş şi Şuştra, către Petrovaselo.
Via din Petrovaselo începe cam unde ia sfârşit cea din Recaş, în locul în care nişte tractoare îşi făceau de lucru prin peisajul cu stâlpi şi oameni-furnici mişcându-se de colo-colo. Privind în direcţia aceea, aproape că te aştepţi să-l vezi pe Mr. Cox făcându-ţi prietenos cu mâna dinlăuntrul propriei legende manageriale. Asta nu s-a întâmplat însă şi aievea, fiindcă noi, şase vestici de serviciu, aveam treabă în altă parte, la Crama Petro Vaselo, unde ne aşteptau câţiva prieteni noi, pe care ni i-am făcut la ultima ediţie a Goodwine. Ca să-i găsim, a trebuit să traversăm satul mohorât, pe drumul pietruit sumar şi prin noroiul de acasă căruia orice bănăţean adevărat îi spune imală. Şi ne-am şi rătăcit un pic pe Dealu Mare, anume ca să pozăm clădirea mică dar vizibilă a cramei, ca un desen reuşit, făcut de un copil care s-a jucat de-a adevăratelea cu peisajul din Petrovaselo.
Un pic mai în vale, oenologul Emanuele Reolon, adică Manu, ne întâmpină în stil italian, cu exuberanţă şi cu PR-ul Ariana alături. În clădirea administrativă, signore Roberto Marchetto ne spune şi el bun venit şi dă apoi un ordin scurt, în italiană: să fie aduse cizmele! Aşa că suntem nevoiţi să ne lăsăm încălţările înşirate frumos, ca-ntr-o moschee, şi pe urmă să ne strecurăm picioarele în gumele galbene şi trupurile în jeep-uri pentru a lua în piept dealurile Ovaş şi Otarniţa, ale căror roade sublimate în vin le-am degustat cu plăcere la salonul bucureştean. Manu conduce încet maşina printre vii şi zice în română tot ce vrei să ştii. Cine, unde, cum, când, cât. Şi o face cu atâta pasiune, că ajungi să te întrebi dacă nu cumva el este singurul localnic, iar ceilalţi tocmai au colonizat satul, în jurul lui şi al viei plantate de puţini ani.
Din când în când ne scoborâm din maşinile de teren iar Manu ţine să explice grupului în italiană, tradus de Ari, ce Chardonnay se află în stânga şi ce Riesling în dreapta, care sol e calcaros şi care-i nu ştiu cum, în ce fel se taie şi leagă Pinot Noir-ul, câţi ochi se lasă la Cabernet Sauvignon şi Merlot, ce lucrări rămân de făcut în primăvară. Nişte lucrători conştiincioşi se văd mişunând în viile îndepărtate, însoţiţi de câinii păzitori ai cramei. Un vânt tăios ne alungă în maşini, o luăm din loc şi iar coborâm pe urmă, ca Manu şi Ari să ne arate strugurii tăiaţi şi aruncaţi cândva pe sol de dragul calităţii. Amândoi vorbesc de viţă ca de o fiinţă vie, ca de un copil de care trebuie să ai grijă până creşte mare. Şi sunt atâţia copii de îngrijit în via de la Petrovaselo!
Pe nişte stâlpi atârnă şi se zbuciumă din când în când hainele muncitorilor pe care i-am zărit cu puţin timp în urmă de pe alt deal. Manu şi Ari răsucesc cheile în contact şi-apoi coborâm lent o pantă de-a lungul unei păduri tinere de salcâm. De acacia, după cum precizează Manu, căruia am uitat să-i spunem că prin părţile noastre acestor arbori li se zice chiar băgrini. Când ieşim iar din jeep-uri, paşii şi vorbele noastre tulbură liniştea unui uliu, stăpânul absolut al acestui teritoriu populat cu fazani, mistreţi, vulpi şi cerbi şi, din când în când, chiar cu oameni.
Ari şi Manu vorbesc despre mediu cu o dragoste aparte, nu neapărat profesională, pe care parcă n-o întâlneşti la bătrânii satului. Iar locul lor de muncă, via, pădurea şi câmpul, dovedesc că acestea nu sunt vorbe goale. De pe deal, printre fructele măceşului şi păducelului, se văd liniile gri ale viei, cizmele galbene ale vesticilor şi undeva, în depărtarea văii, turla cenuşie a unei biserici. După lecţia de viticultură, silvicultură şi prezervare a mediului, ne întoarcem către casa administrativă depănând cu Manu, oenolog originar din Veneto dar stabilit în Toscana, la Montalcino, amintiri legate de Florenţa. O dată ajunşi la sediu, el nu uită să ni-i prezinte pe dulăii Bepi e Toni, doi dintre cei patru angajaţi cu coadă ai cramei. Lăsăm cizmele noroite în hala cu tractoare, chei, sape şi alte scule cu care se poate îngriji acest univers cu italieni, dealuri şi viţe tinere de Pinot Noir.
E vremea să suim la cramă, pe dealul Gornje Selişte. Crama poartă un nume uşor de diferit de cel al satului, Petro Vaselo, şi aduce cu o uzină secretă. Din hala supraterană, relativă mică, în care se vor procesa strugurii recoltelor viitoare, se ajunge pe nişte scări în spirală într-un spaţiu subteran enorm. Acolo, dedesubt, numai conducte, manometre şi cisterne imense, o întreagă fabrică SF, aidoma celor de la Enira sau SERVE, de pildă. Şi câte-o dudă lungă prin care strugurii procesaţi într-un alt spaţiu, deschis, aflat la suprafaţă, ajung sub formă fluidă în recipientele potrivite. Manu ne arată hublourile pe care se aşezase cu bocancii câteva minute mai devreme, când ne făcuse turul pe sus. Face totul pe italiană, gesticulează expresiv, descrie în amănunt, aproape teatral, procesele de producţie. Şi când termină de explicat, ajungem în sfârşit în sala baricurilor. O facem cumva gravitaţional, aşa cum i se întâmplă şi vinului, al cărui drum începe prin conductele strălucitoare din inox care acoperă tavanul şi pereţii halei.
Manu scoate vin pentru fiecare de prin baricuri. Deocamdată, acestea sunt puţine la număr, vreo 25, completate de şi mai puţine butoaie, cărora, dacă n-aţi ştiut, li se mai spune tonneaux chiar şi în Italia. Degustăm un tânăr şi minunat Chardonnay din via pe care tocmai am vizitat-o, un Pinot Noir despre care oenologul zice că se comportă acum, în primii ani ai viei, ca un adolescent, imprevizibil, obligându-ne să aşteptăm o maturizare care vine abia după zece ani şi care îi oferă în cele din urmă caracterul de soi. Nu poţi să nu-i dai dreptate gustând acest vin de un rubiniu uşor transparent, cu un buchet surprinzător de amplu, însă foarte timid şi puţin expresiv în gust. Am mai încercat un Chardonnay extras direct din cisternă, cu odoruri de soc din copilărie, un Pinot Noir cu numele dealului pe care se află via, Otarniţa, cupajul în curs de devenire, tot cu nume de deal, Ovaş 2011 şi, bineînţeles, de-acum cunoscutul Ovaş 2009, un vin pentru care merită oricând să faci drumul până la Petrovaselo.
Sprijinit de butoaiele aduse din Italia, Manu ne-a mai explicat cum se vede mâna unui meseriaş în cazul tonneau-urilor: fibrele lemnului trebuie să fie orientate longitudinal, nu transversal, în aşa fel încât vinul să poată respira.
Am mai făcut un tur a ceea ce rămăsese nevăzut din cramă, privind de pe terasa situată la bază la viile nu foarte îndepărtate aparţinând Cramelor Recaş. Trecuseră mai bine de patru ore când ne-am luat rămas bun de la gazde, pornind cuminţi către casă. În Petrovaselo am oprit un picuţ lângă biserica plină de tristeţe, pozând un Sfânt Gheorghe ucigând balaurul. Şi mai apoi, am oprit iar maşina în dreptul căminului şi şcolii în apropierea cărora curge izvorul veşnic al satului. Doi copii umpleau câteva pet-uri cu apa care i-a făcut, în urmă cu peste cinci veacuri, pe unii dintre întemeietorii satului să se mute de pe Dealu Mare, Gornje Selişte, chiar aici, în apropierea izvorului. I-am urmărit pe puşti cum pleacă ducând pe umăr apa vie a locului, traversând drumul mare către o destinaţie ştiută şi iubită. Asta am făcut şi noi până la urmă, am pornit către culcuşul arădean în vreme ce soarele ilumina stins lumea prin fantele înserării.

Galerie foto

Două degustări de vin şi istorie cu Mariana, Franz, Mladen şi Draghiţa Roşie

2011-12-07T00:42:00.000-08:00

Cum să povesteşti vinul? Să fie totul o simplă enumerare de gusturi, de condimente şi de arome exotice pe care campionii papilelor le descoperă pe fundul unui pahar? Nu, nu poate fi doar atât...
De câte ori mă întorc la Timişoara, zona Pieţei Unirii, adică a lui Losonczy tér/Platz, este o destinaţie obligatorie pentru mine. Ştiu bine că acolo nu calc pe nişte dale oarecare, pe nişte străzi care vin de undeva şi duc undeva, ci păşesc pur şi simplu pe istorie. Asta o spun statuile, clădirile, underground-ul, oamenii. Şi, de ce nu, chiar şi vinul. Mie vinul degustat sub bolţile multicentenare ale Enotecii de Savoya nu-mi evocă cine ştie ce parfumuri de iasomie, vanilie, piper şi alte bazaconii, aşa cum ar spune cu emfază un critic autorizat, încovoiat de distincţii şi colane obţinute pe la tot felul de festivaluri, ci-mi dezvăluie întregul zbucium istoric al cetăţii Timişoarei şi Banatului Timişan. Şi-atunci conversaţia poate să capete accente ungureşti, nemţeşti ori sârbeşti şi fiecare întâlnire la mai mult de şase picioare sub pământ se poate transforma într-o adevărată întoarcere în timp.
Sigur, de vină pentru asta sunt atmosfera aparte a vinotecii, creată de patronii mecenaţi, şi amfitrioana care ştie atât de bine să facă plăcută şederea şi degustarea acolo, chiar şi pentru cei mai arădeni dintre noi.
Ultima oară, într-o vineri, Mariana ne-a invitat la o întâlnire cu vinurile Casei Basilescu, cu acelea care au fost rebotezate şi reambalate, transformându-se în mod straniu, în calea lor de la geneză către perfecţiune, în golem. Se pare însă că vinul din sticle a evoluat mai inspirat decât denumirile sale, fostul Genesio, cupaj de alb, acum Golem 2010, şi fostul Perfectio, cupaj roşu, acum Golem 2008, continuând să contrarieze şi în unele cazuri să încânte simţurile oenofililor. De Merlot-ul Eclipse Selection 2009 nu vreau să povestesc nimic aici, iar Busuioaca de Bohotin Autentique 2009 rămâne un desert şi o alegere excelentă atât pentru amatorii de vinuri din soiuri autohtone, cât şi pentru aceia care şi-au propus să încânte cu ajutorul ei vreo doamnă entuziastă şi nu neapărat pricepută în ale vinului.
Şi fiindcă lipsea totuşi ceva după degustarea propriu-zisă, Mariana, care ne rezervase o masă de VIP-uri, s-a îndurat să ne servească nişte licori de la enomat şi să deschidă chiar ce avea mai bun prin cotloanele enotecii. M-am reîntâlnit cu Koparul (cupaj de Cabernet Sauvignon, Cabernet Franc şi Merlot, 2007) de la Gere Attila, cu unul deschis de ceva vreme, dar pe care nu m-am îndurat să-l beau prea repede din pricina complexităţii sale minunate, creaţie a unui oenolog francez. Apoi am avut parte de un Merlot Primarius 2006 de la Takler, oxidat, şi de un Cabernet Franc 2006 de la aceeaşi casă, un vin de 16 grade alcoolice, care i-au cam ucis caracterul de soi. Nu pot uita însă un uluitor cupaj de Tempranillo şi Cabernet Sauvignon din 2006 de la Aalto, foarte umil şi cuminte în buchet, însă dezlănţuit în gust şi postgust, unul din vinurile la care am de gând să mă întorc cu portofelul plin. Căci, nu-i aşa, viaţa e prea scurtă ca să rişti să ţi-o petreci în compania vinurilor proaste, vorba amicului Plutarh. "Am fost, am mâncat, am băut, treci şi tu", vorba amicului Franz. Cum care Franz? Franz, adică Francesco Griselini, bătrânul meu prieten din alt veac, cel cu Încercarea de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei. Pe care a repovestit-o parţial, atât de alambicat, un alt amic de demult, Nicolae Stoica de Haţeg, în a sa Cronică a Banatului.
Am lăsat-o pe Mariana cu oaspeţii săi şi-am ieşit la suprafaţă, uitând de înţelepţii care s-au ascuns de mult sub fânul cailor. M-am plimbat un picuţ prin Piaţa Libertăţii, Jenő herceg tér ori Prinz Eugen Platz, ştiind bine că păşesc pe un asfalt aşezat peste canalizarea austriacă şi peste podinele de lemn turceşti pe care, în urmă cu vreo patru veacuri, şedeau ţiganii şi aruncau trecătorii în noroi dacă nu-şi primeau bănuţii de rigoare. Pe deasupra fântânilor turceşti şi chezaro-crăieşti îngropate în fundaţiile caselor şi palatelor baroce, pe lângă tunurile otomane de la porţile clădirilor şi zidurile fantomă ale cetăţii angevine. E bizar cum toate aceste vinuri valahe, ungureşti şi spaniole pot să-mi evoce vremuri cu miros de praf de puşcă, în lumea asta zgomotoasă pline de tramvaie, SUV-uri şi gadget-uri.
Într-un târziu am luat calea cetăţii Aradului gonind cu viteză de autostradă pe-acelaşi drum familiar pe care am venit. Mă despărţeam însă de Timişoara doar pentru o noapte, căci a doua zi, sâmbătă, era programată o nouă degustare. De data aceasta, de vinuri ne-am ocupat noi, vesticii. Evenimentul s-a desfăşurat cât se poate de profesional, tot într-o pivniţă restaurant, în localul unui bun prieten căruia Pivnicera a ţinut morţiş să-i gătească, după o reţetă din caietul bunicii, o irezistibilă prăjitură Rigó Jancsi. Aşadar prăjitura a fost austro-ungară, vinurile româneşti, iar prietenul - sârb, o mică babilonie de care ne-am îngrijit cu plăcere.
Am călătorit din nou, nu neapărat geografic, de la Arad la Timişoara, la restaurantul Karageorge al prietenului Mladen, cât în timp , într-o istorie comună, atât de zbuciumată. Chipul lui George Petrovici, Karageorge eliberatorul, luceşte palid în firma luminoasă iar noi coborâm în localul cu nume dinastic unde suntem aşteptaţi de Mladen, de chelnerul Roman şi de bucătarul cu nume uitat, cu cel mai bun platou din lume. Am dus cu noi opt vinuri şi, pe măsură ce le degustam, mai furând câte o bucată de brânză, de pâine, de caşcaval ori chiar de varză, şuncă sau cârnaţ, discuţia devenea mai gravă, mai profundă. Abia am deschis Fumé-ul 2009 de la Budureasca şi Rusalca Albă 2009 de la Oprişor, că am şi început să despicăm firul în patru în chestiunea destrămării Iugoslaviei, vorbind de violenţă şi spiritualitate, de Balcani şi de marile imperii care au transformat acest loc în teatrul lor de luptă vreme de sute de ani. Şi Mladen s-a însufleţit, ca un sârb autentic, în vinele căruia curge un sânge la fel de năvalnic ca al strămoşilor. I-am spus că învingătorii sunt cei care contează, că ei iau totul, şi-apoi m-a întrebat dacă ştiu istorie. N-am apucat să-i răspund, o fi fost de vină Crâmpoşia 2010 de la Ştirbey. Şi ce să-i fi spus, că ştiu că sârbii s-au stabilit aici în veacul al VII-lea, că s-au creştinat în secolul IX, că am auzit de marele Jupan Ştefan Nemanja ori de regatul lui Ştefan I? Însă interpretându-mi tăcerea drept ignoranţă, m-a întrebat dacă am auzit de Imperiul Sârb al lui Ştefan Duşan, de acel ţarat al sârbilor, albanezilor şi grecilor, chiar mai mare decât ceea ce rămăsese din Imperiul Bizantin. Asta se întâmpla pe când degustam deja o superbă Tămâioasă Românească vinificată în sec de la Prince Ştirbey. Ce să mai zic, n-am apucat nici să vorbim de bătălia de la Maritsa din 1371 şi nici de cea de la Kosovo Polje din 1389, de destrămarea acelui imperiu balcanic medieval care a durat doar 40 de ani, iar amfitrionul ne-a povestit de pelerinajul său la Muntele Athos, în timp ce noi ne îndeletniceam cu degustarea unui Novac din 2009 care lui Mladen îi amintea de Vranac.
Pe urmă ne pregăteam să destupăm o Drăgaică Roşie, o Draghiţă, cum zicea Mladen în glumă, nemaiapucând să numărăm cei aproape 350 de ani de ocupaţie otomană a Serbiei. Asta nu l-a împiedicat pe marele George Petrovici, Karađorđe, să se răscoale în 1804 împotriva turcilor împreună cu tot poporul său şi nici pe Miloş Obrenovici să facă acelaşi lucru, ba chiar să-şi asasineze rivalul în 1817 pentru a deveni el însuşi primul conducător al principatului autonom sârb. Începuse o adevărată revoluţie burgheză iar Serbia avea să devină al doilea stat european, după Franţa, care a abolit feudalismul. Noi însă eram atenţi la un anume Cabernet Sauvignon Origini 2007 de la Budureasca şi n-am mai avut vreme să sporovăim despre asta. Mă gândesc că prea puţini prinţi şi regi sârbi au apucat să moară în patul lor, câtă vreme cele două dinastii rivale, Obrenovici şi Karageorgevici, şi-au împărţit domnia şi puterea cu ajutorul pistoalelor şi conspiraţiilor. Desigur, toate acestea nu-mi erau neapărat evocate de excelentul vin valah, chiar dacă e lucru ştiut că unul dintre monarhi sârbi, Prinţul Milan Obrenovici IV şi totodată Regele Milan I al Serbiei, s-a născut nu foarte departe de Dealu Mare, în Moldova, la Mărăşeşti, ca fiu al Elenei Maria Catargiu, viitoare amantă a lui Alexandru Ioan Cuza.
La urmă, după ce golisem şi platoul, şi coşuleţul cu chifle, şi farfuria cu hamsii, am găsit de cuviinţă să deschidem în sfârşit şi Negrul de Drăgăşani, iar gândul îmi fugea iarăşi la Karađorđe, George cel Negru, la toţi Karageorgii care şi-au condus naţia în vremuri groaznice, în care avantajele politice şi declaraţiile de război se obţineau foarte uşor cu ajutorul unui foc de pistol. Ironia face că şi unele vinuri româneşti servite la Mladen sunt strâns legate de istoria Serbiei. Astfel, patru dintre ele poartă eticheta princiară a Casei Ştirbey. Şi toată lumea ştie, ori poate unii află abia acum că Alexandru I al Casei Karageorgevici, ultimul rege al Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor şi totodată primul rege al Iugoslaviei, a fost căsătorit cu principesa Maria de România, căreia mama sa, Regina Maria a României, îi spunea Mignon. Kralja Maria era de paternitate incertă dar mai mult înclinând către amantul princiar al reginei, Barbu Ştirbey. Iar acum, dacă tot am deschis cutia Pandorei o dată cu destuparea unei simple sticle de vin, să ne amintim că Aleksandar, soţul lui Mignon, a fost ucis cu focuri de armă la Marsilia în 1934 în ceea ce avea să devină unul din primele asasinate surprinse pe peliculă.
Poate c-ar fi bine să ne oprim aici cu poveştile tragice, chiar dacă am omis să depănăm viaţa şi opera iugoslavă a Mareşalului Tito, istoria războaielor anilor '90 şi de violenţa extremă, aparent fără sfârşit, care a răbufnit la doi paşi de noi. E timpul să mâncăm în sfârşit prăjitura Rigó Jancsi, să ne descreţim frunţile, să spunem o glumă, să punem filmul The Party la telefonul cu touchscreen. Asta am şi făcut, acolo, în subsolul Vicariatului Sârbesc, într-un loc care funcţiona cândva, pe la 1870, ca închisoare. Ne-a povestit asta chiar Mladen, în vreme ce lua pe rând în mână portretele a doi dintre cei mai importanţi monarhi sârbi, Petar I şi Aleksandar I. Şi-n loc să mai răscolim durerea trecutului, am împărtăşit bucuria prezentului, în calmul unui oraş în care oamenii pot să-şi spună salutul şi rugăciunile în câte limbi vor ei şi să se adreseze cărui Dumnezeu vor ei fără de teama că într-o bună zi vor plăti pentru asta. Iar la despărţire am hotărât că trebuie să preparăm cândva şi un şniţel à la Karageorge; noi ne-am fi dorit să fie unul gătit după reţeta din cartea regală de bucate a principesei Margareta, însă suntem gata să-l gustăm şi pe cel al casei, despre care Mladen spune cu tărie că este unul autentic sârbesc. Mă gândesc că de la degustarea care va preceda festinul nu poate să lipsească vinul Harizma de la Podrum Aleksandrovici, dar nici harisma aparte a lui Mladen, un bun prieten de la care am învăţat că trebuie să ne respectăm propria istorie la fel de mult cum ne iubim propriile vinuri.

Galerie foto 1 Galerie foto 2

Extravaganţă cu Cuvée Charlotte de dragul Clubului Vestik

2011-11-28T06:42:00.000-08:00

Mâna lui Silviu se mişca rapid şi sigur, cu precizie de chirurg veterinar, de la dreapta la stânga, tăind cuburile de caşcaval destinate degustării. Uleiul de măsline aştepta cuminte bucăţelele de pâine. Eram strânşi cu toţii în jurul mesei rustice din vinotecă, gata de un mare eveniment oenologic.
Nici nu poţi să-i spui altfel unei verticale de Cuvée Charlotte, de câţiva ani încoace unul din cele mai bune vinuri din România. Uneori, dacă-ţi doreşti foarte mult ceva, s-ar putea ca minunea să se şi întâmple. De pildă, dacă ai vrea să mai deschizi o sticlă din acel Cuvée Charlotte al anului 2003 şi nu ai cum să ajungi tu la ea, s-ar putea să vină ea la tine. Alături de alte cinci sau chiar şase licori omonime din ani diferiţi, trecute şi viitoare subiecte de controversă new media pe blogurile pasionaţilor ori resentimentarilor din lumea vinului. Mă credeţi ori nu, lucrurile s-au întâmplat aievea iar eu încă păstrez undeva, într-un cotlon ultrasensibil şi aproape metafizic al gurii, postgustul prelung, înnobilat, al lui Cuvée Charlotte 2002, savoarea stinsă a lui 2003 şi amprenta unică a lui 2007.
Altfel, am putut constata că atât Dan Săvulescu, cât şi Louis Heriard Dubreuil, s-au întors cu plăcere la Arad. Cu acea plăcere profesională a scoaterii în lume a vinului emblematic de la SERVE, amplificată probabil de cadrul ezoteric al vinotecii şi de răsfăţul culinar pus la cale de Pivniceră dintr-o carte regală de bucate: friptură à la Karageorge, desert Rigó Jancsi şi Lemon Drizzly Cake. În sine, evenimentul, verticala, a fost unul secret şi select, desfăşurat în stilul unui club privat, exclusivist, care ţine la eticheta servirii. Şi nici nu putea fi altfel, câtă vreme sticlele au fost deschise şi vinul a fost turnat în pahare de Louis Heriard Dubreuil, urmaş de conte şi bun prieten al Casei Vestik. De fapt, Louis se mişcă impecabil prin maculata noastră lume românească, dovedindu-se de fiecare dată atât un connaisseur veritabil, cât şi un bun prieten şi companion. Şi pare de-a dreptul incredibil că poţi să conversezi cu el în româneşte la puţine luni de când a luat contact deplin cu România, că poţi să faci glume şi să râzi de moravurile locului, în deplină înţelegere cu acest francez cu rădăcini corsicane nevoit să înveţe, prin forţa împrejurărilor, accentul vulgar de Bucureşti.
Cum el, monseniorul (Louis glumea pe seama acestui apelativ, amintindu-şi că aşa i se adresau în Franţa tot felul de cunoştinţe care aflau cu surprindere de originile sale nobiliare, ca apoi să-i ceară, invariabil, bani cu împrumut), era în mod evident maestrul de ceremonii al verticalei, i-am oferit un tirbuşon franţuzesc pentru deschiderea sticlelor. Purta inscripţia Vins de Loire şi tocmai îl primisem în dar de la un bun amic timişorean prezent şi el la eveniment. Louis s-a mişcat manierat în spaţiul restrâns al vinotecii, în underground-ul arădean, deschizând pe rând cele şase sticle (a şaptea li s-a adăugat la momentul potrivit, cu vinul său contrariant şi plin de tâlcuri asemenea primului an de criză în care a fost creat, 2008) şi turnând în pahare cantitatea de vin necesară pentru aerisirea sticlelor. A făcut asta fără să-şi deranjeze în vreun fel linia cămăşii ori luciul butonilor şic. Un singur dop i-a jucat însă feste, rupându-se nerecunoscător sub ochii degustătorilor incitaţi. Apoi vinurile s-au liniştit şi decantat în sticle preţ de mai bine de jumătate de oră, iar noi am călătorit în timp, olfactiv, gustativ şi meditativ, din 2008 până în 2001, sărind un singur an, 2004.
Dacă în privinţa lui 2007 şi a lui 2003 ne aşteptam cu toţii la repetarea unor plăceri deja ştiute, o surpriză de mari proporţii a oferit-o 2002-ul, un vin care a evoluat excelent în sticlă, dovedindu-se înţelept, longeviv, de cursă lungă. Dacă-l veţi găsi undeva, cândva, puneţi degrabă mâna pe el, adăugaţi-l la colecţie ca pe o carte rară, ca pe un cap de bour a cărui valoare sporeşte într-adevăr o dată cu trecerea anilor. L-am sorbit încet, până la ultima picătură, aceea care-ţi spune că şi în cel din urmă strop se găseşte concentrat totul, sufletul vinului, esenţa unei mari creaţii pentru care poate că amatorii şi connaisseurii nici nu fuseseră pregătiţi. Ne dăm seama de asta abia acum, după nouă ani, strânşi în jurul unei mese cu pahare pline de aroma timpului recent care a fost.
Într-un fel, am gustat din bucuriile şi din zbuciumul fiecăruia din ultimii anii dinaintea marii depresiuni financiare (de-acum, putem să-i spunem astfel, nu-i aşa?) căreia lumea încă se zbate să-i facă faţă. În anii de care vorbesc, am redevenit europeni cu acte în regulă, am învăţat să călătorim liberi şi am încercat să regăsim gustul extravaganţelor pierdute în celălalt secol, cel al ideologiilor şi războaielor de tot felul. Până la urmă, şi asta e o extravaganţă, să te dedai la o verticală într-o pivniţă arădeană, cu vinuri produse în Vechiul Regat dar care poartă nume franţuzesc şi care, în joacă, au dat un nume identic unui căţel din anturajul de ieri al Clubului Vestik. Fără extravaganţe însă, viaţa poate părea chiar mai fadă decât o biografie proletară, bigotă ori prea mic-burgheză. Fără culoare, buchet, gust şi postgust, fără tanini şi fără fior al cunoaşterii. Ca o rubrică de ziar plină de îndrumări plicticoase şi corecte din punct de vedere politic, ca o reclamă care te îndeamnă să mănânci calorii şi DZR-uri, să faci Pilates (bun Pont) şi să bei doi litri de apă pe zi, creând în masă efectul pavlovian al supunerii. Şi cel mai bun leac pentru această maladie atât de des întâlnită e o degustare, chiar o verticală de vin. De Cuvée Charlotte, fără îndoială. Atenţie, însă, conţine sulfiţi!

Turist pentru trei zile în orăşelul vinurilor, GoodWine

2011-11-25T05:44:00.000-08:00

Un salon de vin poate fi asemuit, dacă stai să priveşti lucrurile din unghiul potrivit al cuprinderii, cu o mică urbe pe ale cărui străzi locuiesc numai producători şi distribuitori.
Într-un fel, asta a fost şi ediţia de toamnă a GoodWine 2011: un orăşel cu structură circulară, împărţit în străduţe cu rezidenţi selecţi ori mai puţin cizelaţi, de pe la noi ori de aiurea, care te servesc cu vinuri de tot soiul dacă le baţi la uşă. Cu unii poţi chiar schimba vorbe cu tâlc, ca-ntre vechi cunoştinţe cu afinităţi culturale. În plus, străzile astea din World Trade Plaza s-au umplut de intelectuali, de foşti şi actuali politicieni, de VIP-uri, milionari şi ordinary people care au în comun pasiunea, patima ori măcar curiozitatea pentru vin. Am fost şi eu turist vreme de trei zile în GoodWine, orăşelul ad-hoc al vinurilor, pierdut în mulţimea de tineri în blugi şi bătrânei distinşi cu colane şi păhărele de argint la gât, de dudui pline de şarm şi de asiatici cu ochii ficşi, pironiţi la pahar ori la digitalul care-i imortalizează. Şi pe deasupra, am adulmecat trufele, brânzeturile şi toate celelalte bunătăţi pe care bucătari cu patalama, de rasă şi de clasă, s-au străduit să le prepare cu măiestria specifică meseriaşilor de-o viaţă.
Cum intri, pe dreapta, vezi trufele arădene ale celor de la Trufex, extrase cândva, de undeva, de pe dealurile secrete ale Lipovei. Apoi, standul SERVE, cu monseniorul Louis servind după etichetă vinuri mari tuturor doritorilor importanţi ori mărunţi. Aici am găsit cea mai bună Fetească Neagră, Terra Romana, 2009, şi cea mai bună Fetească Albă, Vinul Cavalerului, 2011, dar şi un Cuvée Charlotte 2008 despre care poate că ar fi mai nimerit să mă pronunţ peste câţiva ani. În plus, Rosé-ul, Terra Romana, 2011, a punctat decisiv în preferinţele mele subiective şi, evident, neautorizate. În mod surprinzător, poate furat de acel vino-ncoace al fotomodelelor de la alte standuri, n-am reuşit să degust noul Cuvée Amaury şi nici restul vinurilor expuse.
De la Vinarte, care locuia un pic mai încolo, am sorbit un decantat şi demn de reţinut Prinţ Mircea (anul l-am pierdut pe drum). Trecând uliţa, am pătruns în standul generos ca spaţiu al bănăţenilor-italieni de la Petrovaselo, nou-veniţii surprinzători din lumea vinului premium românesc. Cârtitorii au spus despre ei că sunt prea scumpi, că e o tâmpenie să transporţi marfa cu tanini în Italia pentru vinificare. Mie mi-a plăcut însă asamblajul cu nume de deal Ovaş, 2009, din Merlot şi Cabernet Sauvignon, produs dintr-o plantaţie tânără şi promiţătoare. Şi chiar Chardonnay-ul 2011 de care oenologul toscan povestea cu atâta pasiune, cu un adorabil accent italian strecurat într-o aproape cursivă limbă română. Cu Emanuele Reolon din Montalcino am mai povestit de Toscana, de Florenţa, de Sangiovese şi-n general de lucrurile despre care italienii susţin sus şi tare, pe rând, că intră la categoria "unico del mondo".
Pe urmă am trecut încet pe lângă standul Rotenberg, un loc în care mi-am propus să pătrund şi nu ştiu cum se face că nu am reuşit. Prietenii mi-au povestit însă de un eveniment zgomotos cu o sticlă care a explodat, dovedind că şi cele mai liniştite vinuri pot fi cuprinse uneori de o anumită nelinişte. Am călătorit apoi departe, în Chile, la un stand plin cu de toate, degustând un Chardonnay de la Santa Rita care nu mi-a spus prea multe, dar şi un "prietenos" Cabernet Sauvignon Reserva, 2008 parcă, de la acelaşi producător. Şi, fiindcă îl întâlnisem pe Răzvan Jurcă, prieten bun, chicotind pentru sine cu un pahar în mână, de VSC 2007, un asamblaj de Cabernet Sauvignon, Petit Verdot şi Syrah de la Santa Carolina (92 puncte, după gustul lui Robert Parker), am savurat şi eu vinul cu pricina, după ce s-a învoit să-l împartă cu mine.
Vizavi, la Heinrig, fete frumoase, picioare sexy şi vinuri de top. M-am ales cu zâmbete de fotomodel, cu spumante cadou, cu o Reserva 2004 de la Marques de Riscal Rioja şi cu un Amarone de la Zonin. În aglomeraţie, Cezar Ioan şi Alexandra Holhoş imortalizau cu privirea ori cu telefonul agitaţia de la stand. Continuând promenada pe strada circulară, m-am delectat cu un Pinot Grigio şi cu un excelent Pinot Noir 2010 de la Budureasca. Am privit apoi, înfometat, demonstraţia maestrului bucătar de la standul Bella Italia şi am golit nişte platouri cu brânzeturi, salamuri de Sibiu şi alte bunătăţi tradiţionale. La Domeniile Anastasia am luat cunoştinţă de existenţa a două Merlot-uri, unul chipsat iar celălalt baricat, şi mi-am propus aici să vă amintesc de cel din urmă.
În amestecătura de trecători, turişti şi profesionişti, chipul de licean şarmant al lui Cătălin Păduraru, anunţând tot felul de evenimente gastro- şi oeno- la "domiciliile" producătorilor. Şi prezenţa de ţinută a somelierilor, mai mari ori mai mici, cu toţii pătrunşi de distincţia breslei, pe care o manifestă atât de bine în conversaţie, degustaţie şi vestimentaţie. Pe strada care taie-n două cercul Goodwine, am stat multă vreme la standul Aureliei Vişinescu, de dragul discuţiei şi al vinurilor de calitate, toate respectând un înalt standard. Aş povesti de Pinot Noir-ul Anima 2007, spectaculos, chiar dacă atipic. Un pic mai încolo, un stand unic, cu trei locatari reprezentând asociaţia din Drăgăşani: Prince Ştirbey, cu vinuri de top pe linie (nu pot spune cât de mult regret absenţa Negrului de Drăgăşani 2009), Avincis, reprezentând familia Stoica, şi Via Sandu, ultimele două, noutăţi agreabile pentru "vestici". De la Avincis aş lua cu mine un Sauvignon Blanc şi o Fetească Regală de anul trecut, iar de la Sandu, un proaspăt dar minunat Cabernet Sauvignon, dar şi Feteasca Regală, care şi-a asigurat deja un loc în topul personal. M-am întreţinut cu exuberantul oenolog de la Ştirbey Oliver Bauer, care mi-a recomandat, cu o modestie aparentă, şi vinurile Viei Sandu, cu care are o legătură mai mult decât creativă, şi produsele vecinilor de la Avincis. În plus, am cunoscut-o şi pe doamna Cristiana Stoica, de care am descoperit că ne leagă anumite rădăcini gorjene, şi pe Valeriu Stoica, căruia calitatea noastră de degustători neautorizaţi i-a stârnit un zâmbet aparte. Aici, la standul mic pentru vinuri mari, am numărat, în engleză, franceză, spaniolă şi germană cu accent austriac, prezenţa a doi oenologi din Germania şi Franţa, a unui investitor englez, a unei atrăgătoare columbiene şi a unui distins baron tirolez ce şi-a făcut ucenicia în vin în partea italiană a provinciei care a dat şi numele unei comune bănăţene de colonişti austrieci. Năucitoare şi totuşi plăcută globalizare!
Dacă pătrunzi în GoodWine pe cealaltă stradă a cercului, prin stânga, te întâmpină standul Gramma, cu două gazde primitoare, cu un adorabil accent moldovenesc care te face să-ţi doreşti să revezi cândva, cât mai curând, Iaşiul, cu al său tei eminescian, cu Palatul Culturii, cu Casa Cărţii şi Casa Pogor, cu bojdeuca lui Creangă şi Biserica Trei Ierarhi, cu ambiţiile şi dimensiunile sale de capitală ce a pierdut odinioară competiţia cu vicleanul Bucureşti. De la Gramma nu pot să uit întâlnirea cu Aligoté-ul, Feteasca Regală şi excelentul Cuvée (de struguri) Vişan (uite că iar am uitat ce era mai important, anii!). Aproape de Gramma, standul Enira, cu aceeaşi primitoare Veronica Guzun, cu vinuri de calitate şi cu un surprinzător Merlot 2010 de la Alira, care promite să pună Alimanul pe harta producătorilor de vin premium din România. Ca şi la Ştirbey, iar am avut ceva de regretat: absenţa Reservei 2007 Enira, un vin absolut remarcabil pe care am avut privilegiul de a-l degusta, un pic peste măsură, în Bessa Valley.
La standul Cramei Oprişor, poate cel mai solicitat dintre toate, am fost serviţi cu ce era mai bun de Luminiţa Tzakis şi am făcut cunoştinţă cu managerul general Gabriel Roceanu, un agreabil companion alături de care am descoperit uitate gusturi din copilărie în vinurile celorlalţi producători pe la standurile cărora s-a nimerit să ne regăsim. "Vesticii" au locuit o vreme chiar în stand la Oprişor, bucurându-se de atenţia predilectă a gazdelor, în ciuda VIP-urilor care s-au tot perindat pe-acolo. Între acestea i-am remarcat pe fostul ministru de finanţe Ionuţ Popescu şi pe Mona Nicolici, buni prieteni ai vinurilor de la Oprişor. Am sorbit, între altele, Smerenie 2010, Passarowitz 1718 din 2009 şi Cabernet Sauvignon 2007 din gama Erotikon. Pentru ultimul aş da oricând o lovitură în depozitele cramei, însă aş lua câteva sticle şi din celelalte.
Mai ştiu că am fost servit cu un reuşit spumant Extra Dry de la Jidvei, acolo unde m-am jucat un pic cu un baric dotat cu touchscreen, în vreme ce un oaspete francez părăsea fericit GoodWine ducând în căruciorul copilului două baxuri de vin de la Ştirbey. Afară, Dan Silviu Boerescu, înconjurat de fani şi de propria aură, prepara nişte bunătăţi exotice pentru lumea bună din preajmă. Înăuntru, în cupola de sticlă se oglindeau toate întâmplările salonului, iar VIP-urile degustau vinurile antigravitaţional, într-un straniu efect fotonic, aproape spiritual.
Probabil c-am omis multe vinuri mari şi că sunt nedrept şi prea subiectiv cu unii. Oricum, n-am ajuns să degust totul la GoodWine, fiind, poate, mai mult un degustător de atmosferă. Şi nici nu cred c-aş fi putut ajunge să le cuprind pe toate, vinuri şi personalităţi, evenimente oenologice şi gastronomice în integralitatea lor. Rămâne însă în urmă impresia vie a unui salon reuşit, la care mă voi întoarce mereu cu gândul de dragul mai noilor ori mai vechilor prieteni, din sticle ori din afara lor, de care merită să tot povestesc.

Galerie foto 1 Galerie foto 2

De GoodWine, Bucureştiul, văzut, parcurs şi povestit în câţiva prieteni

2011-11-23T02:53:00.000-08:00

Dacă l-ai întâlnit cu prilejul unui festival de vin, Bucureştiul, văzut, parcurs şi povestit în câţiva prieteni, ajunge să-ţi pară chiar o fiinţă urbană abordabilă, de care ai putea să te îndrăgosteşti la un moment dat în ciuda avertismentelor cârtitorilor înţelepţi. De ce asta, de ce acest sentiment irezistibil, pentru o urbanitate altminteri balcanică, înecată în blocuri, ţigănie, smog şi sute de mii de lătrături orfane? Pentru că avem de-a face cu o entitate extrem de vie, pulsândă, iute, trepidantă, atentă la ritmuri şi mereu concentrată în lupta zilnică pentru supravieţuire, pe care e foarte plăcut s-o contempli. Mai ales dacă faci parte dintr-un club al degustătorilor de vin neautorizaţi, poate chiar un club al Cavalerilor Contemplieri.
Din startul acestei postări, mi-am propus să vorbesc mai mult de GoodWine, cel mai important eveniment oenologic din România, însă un spiriduş afurisit al scrisului tot nu-mi dă pace, abatându-mă de la subiectul precis al acestei întâmplări din lumea vinului desfăşurate pe parcursul a trei zile la Hotelul Pullman din Bucureşti. Pentru mine vinul a ajuns să reprezinte o călătorie şi un bun cultural deopotrivă, şi nicidecum o marfă pe care nişte comercianţi cu priviri goale o vând dependenţilor spre banala propăşire mercantilă a lumii. O sticlă sau mai multe sticle de vin alăturate estetic în cadrul unui salon de specialitate pot să-ţi dezvăluie mai mult decât armonia unor culori şi tanini de origine controlată, pot revela un adevărat terroir cultural, povestea unor locuri şi oameni care respiră, suferă şi creează într-o anume zonă a spiritului accesibilă simţurilor.
Poate că asta mi s-a întâmplat şi mie în ultimul weekend petrecut la Bucureşti, acolo unde mi-am dat întâlnire mai puţin cu câteva zeci de producători anume de vin din ţară şi de pretutindeni, cât cu mentalitatea şi spiritul unor adevăraţi creatori. Ca să ajung acolo, a trebuit să cumpăr patru bilete la cuşetă dintr-o agenţie tristă de pe strada Meţianu, un fel de Lipscani al Aradului, şi să călătoresc două nopţi dus-întors spre şi de la capitala absolut ex-centrică a României. Cu tot tacâmul aferent: aşternuturi unifolosibile, flashtasting cu un vin select la pahar de plastic, prelungi degustări de Angry Birds pe touchscreen-ul telefonului şi chiar şi o rapsodie de Liszt pe laptop interpretată magistral de nişte artişti septuagenari pe nume Tom&Jerry, pentru alungarea plictisului de călătorie.
Începea să miroasă a iarnă şi gările tuşeau de răceala noului ger, a viruşilor încă nedegustaţi. Bucureştiul ne aştepta cu dârdâială, cu forfota Gării de Nord şi cu un prieten cu zâmbet cald, şchiopătând de frig. În trei zile, am făcut înconjurul planetei în zeci de drumuri cu taxiul de-a lungul parcurilor, stadioanelor şi lacurilor, în jurul arcurilor de triumf, hotelurilor şi jardinierelor capitalei. Am privit totul prin geamurile Loganelor familiare, traficul infernal, nepoliticos, înjurător, încălcând toate regulile posibile. Şi mi-a plăcut, în mod ciudat, această viaţă precară a bucureştenilor, goana lor după câştigul zilnic, nevoia continuă de evadare din acest spaţiu cu blocuri, tramvaie şi spleen.
Din Bucureşti poţi evada în cele două dimensiuni pe care Creatorul milos al acestei lumi imperfecte ţi le-a pus totuşi la dispoziţie: interioritatea şi exteriorul. De obicei locuieşti la un etaj oarecare dintr-un bloc oarecare, înconjurat de maşini, zarvă şi apartamente, de alte golumbare în care pulsează inimi ca a ta. Când priveşti în afară, doar ferestre, porumbei, varză la pick-up şi, poate, turle de biserici într-un unghi prin care ţi se deschide jungla urbană. Şi simţi nevoia să urci atunci tot mai sus, într-o campanilă încă neconstruită, care să-ţi ofere o panoramă completă, o viziune de 360 de grade asupra lucrurilor şi fiinţelor care pulsează în Bucureşti.
Cuibul, interiorul, conţine obiecte cu încărcătură sentimentală, toate adunate într-o viaţă. Îţi petreci zilnic câteva ore pe drum ca să ajungi acasă, intimitatea durează parcă numai câteva clipe, iar apoi vine o nouă dimineaţă şi sari iarăşi în maşină gonind către slujbă, clădind workoholic prosperitatea unei firme oarecare în care ţi-ai pus miza întregii vieţi. Din suma tuturor acestor gesturi, călătorii şi trudiri cotidiene se naşte sensul propriei existenţe, săgeata care-ţi indică drumul între cele două capete ale poveştii.
Cât despre exterior, despre posibilitatea de a fugi din marele oraş, eliberându-te din pânza de păianjen în centrul căreia şade marea arahnidă devoratoare de vieţi, ca un guvern al musculiţelor încă neanesteziate, poţi afla totul la ştirile decuseară. Ambuteiaje pe Valea Prahovei, iarna-vara, caramboluri estivale pe Autostrada Soarelui şi, mai nou, micul exod al celor temerari la schi în Austria, soldat cu câte un accident de vedetă intrată în pom. Trei destinaţii predilecte, aceeaşi nevoie de evadare în exterior specifică bucureştenilor.
În fiecare zi însă, cineva a avut grijă de noi toţi, patru vestici rătăciţi în traducere, ne-a făcut să ne simţim extraordinar, între două rotiri de pahar la GoodWine. Am putut vedea Bucureştiul noaptea, Lipscanii cu gropi, cu splendori şi contraste, cu mâţe nocturne pe rondou şi localuri originale, iar ziua am putut fotografia zborul sclipit al unui Boeing deasupra câmpiei Google şi uimirea porumbelului aterizat în colţul geamului de bloc. În centrul vechi, ne-am plimbat oboseala de călători la lumina uşor tulbure a lămpilor, printre chipuri de tineri lipsiţi de griji, pierduţi şi ei într-o altă iubire de clipă. Am trecut pe lângă Atelierul Mecanic, pe lângă cafenele cu nume de pictori celebri şi prin anticariate-local unde absolut totul era de vânzare: obiectele, decorurile, şemineurile şi silueta diafană a întregii întâmplări, pe lângă grafitti ideologice, teatre şi vinoteci, pe lângă cerşetorul muzical cu cutie goală de Terra Romana în faţă. Apoi am ajuns şi pe strada Popa Nan, fredonând o melodie a Păsării Colibri în timp ce taximetristul ne întreba candid la a câta stradă s-o ia la stânga de pe bulevardul cotropit de maşini. O bună prietenă ne-a oferit o seară minunată la Trattoria Verdi, un loc pe care îl vom mai căuta de fiecare dată când vom ajunge în Bucureşti şi pe care-l recomandăm cu entuziasm amicilor de pretutindeni. Din poze alb-negru cocoţate pe ziduri zâmbeau nişte foarte tineri Alberto Sordi şi Marcello Mastroianni, spaghetti cinematografice, Fontane di Trevi, clipe de graţie imortalizate pe o peliculă din anii '50-'60, câtă splendoare! Într-un târziu ne-am întors acasă, după un festin aproape de nepovestit aici; acasă, la peştişorul din acvariu, la cuibul de rândunică care nu s-a mai întors la cuib din pricina tristeţii şi a închiderii lumii cu termopane, la cartea de reportaje cu Lucruri şi fiinţe despre care nu ştim nimic, la piticul de porţelan care zâmbeşte mereu înconjurat de atâtea obiecte a căror istorie nu a mai apucat nimeni să o depene.
Prin caroiajul uşor asimetric al plasei de ţânţari, lumea bucureşteană ni se înfăţişa cu aceleaşi blocuri-turn, cu aceiaşi copaci urbani şi aceleaşi şiruri de maşini înghesuite la milimetru, cu mii de furnici cu contur uman, alergând dintr-un loc în altul aparent fără un sens anume. Şi-atunci mi-am pus pernele pe cap, căutând acel somn adânc care pregăteşte visele viitoare, în intervalul care desparte două aventuri oenologice prin marile şi micile capitale ale lumii. Şi-apoi se făcea că am călătorit din nou prin ţara eclipsei şi-a toamnei cu miros de iarnă, că fotografiam prin geamul murdar, în zgâlţâitul trenului, biserici în ceaţă, peisaje rurale cu vaci şi vii îmbrumate, gări decăzute şi amploiaţi ţepeni, ba chiar şi ruinele sumbre ale Cetăţii Şoimoş tronând deasupra întinderilor de acasă.
După cum se vede, m-am luat cu toate celelalte şi uite că n-am ajuns să povestesc nici un strop de vin, nici un strop despre vin, despre GoodWine, despre cupola de oţel şi sticlă în care s-a oglindit cea mai importantă întâlnire din lumea vinului românesc. Şi mâine e o zi însă, şi mâine e o nouă postare, nu-i aşa?

Galerie foto 1 Galerie foto 2

O seară cu butoiul potir şi butoiul de inimă albastră la Palatul Barrique din Timişoara

2011-11-09T06:44:00.000-08:00

Mi-am spus că trebuie să evadez cumva din monotonia acestei toamne fierbinţi. Acasă, la Arad, ningea cu frunze galben-pal şi nişte muncitori tăiau o groapă pentru conducte. Şi ce poţi să faci atunci când se lasă seara şi toate zgomotele încearcă să înceteze, să apună într-un bâzâit din ce în ce mai slab?
Poate că ai avea chef de o expoziţie de artă în alt oraş. De baricuri sacre, de pildă, în Timişoara, de pildă, la Palatul Baroc (sau Barrique?), de pildă.
Nu e prima dată când dau fuga în oraşul cosmopolit de pe Bega. N-am mai făcut-o însă pentru tradiţionala degustare de joi de la Enoteca de Savoya, ci pentru o degustare de artă la baric la Muzeul de artă timişorean.
Era seară şi fum, şi Timişoara m-a întâmpinat cu blândeţe, cu blândeţea provinciei, cu dalele imperfecte ale Pieţei Unirii, cu amici renegaţi şi vechi colegi de breaslă, de presă tipărită a anilor '90. Pe scările muzeului, mulţime de lume bună şi nebună, de fotografi şi miliardari, de dascăli universitari şi artişti boemi, de femei frumoase şi duduiţe şui. O înghesuială neobişnuită pentru un vernisaj de artă.
Dintre miile de vinuri cu care te poţi întâlni agreabil într-o viaţă, organizatorii de la Enoteca de Savoya au ales să servească invitaţilor Vinicerul roşu al Cramei Basilescu drept vin al casei. L-au băut, mai mult sau mai puţin inspirator, jurnalişti decrepiţi cu coadă, miliardari stilaţi, doctori, studenţi şi artişti de tot felul ai momentului. Mai multe baricuri, obţinute via Davino, s-au transformat în obiecte de artă. Am putut vedea butoiul de inimă albastră şi auzi butoiul cu clinchete, întâlnind şi butoiul cu pene, butoiul cu poezie, pe cel cu mână stângă şi, după un timp şi nevoită strecurare prin publicul dens, cercetător, am dat şi de butoiul pian, de butoiul femeie şi de butoiul potir.
Când forfota s-a mai domolit şi am putut savura, prin ochiul obiectivului digital, singurătatea provizorie a exponatelor, mi-am privit preţ de câteva secunde chipul rotund în oglinda multicentenară a fântânii Palatului Baroc. Robert Şerban lua un interviu unui artist local, Marcel Tolcea conversa cu o doamnă blondă în arcul strâmt al unei încăperi, câţiva autori îşi contemplau opera barică alături de prieteni, ziarişti şi admiratoare. Fotoreporterul şi operatorul Ioan Tasi potrivea camere şi trepiede în spaţiul restrâns şi fără-de-oameni al unui colţ de expoziţie pentru un interviu la noua televiziune, periurbană. Mariana, amfitrioana atât de plăcută a Enotecii de Savoya, epuizase Vinicerul şi pe sine însăşi de atâta forfotă şi servire, greii expoziţiei coborau şi urcau nişte scări parcă în căutarea spiritului viu al întregii întâmplări.
Am revăzut chipuri uitate de timişoreni telegenici, personalităţi şi anonimi, domnişoare şi bunicuţe culturale şi mulţi copii dând mâna cu butoaiele, strângându-le degetele, roţile, penelurile, inimile, ciufulind părul femeii care curge din baric, cântând la clapele pianului cu doage. Din când în când, am putut surprinde indiscret cu privirea şi aparatul foto câte un chip de femeie contemplând, after hours, un alt chip întors de femeie, umbra inversă a unei mari nedumeriri, dar şi puştoaice cu melon şi blonde pozând fazani împăiaţi pe butoiul cu pene.
Am ştiut atunci că poţi să îmbraci adevărul în doage, să-i dai maramă peste curbura planetară a lemnului, să fii invitat la o degustare cu Sfântul Graal în mână. Un trandafir alb, de plastic, se suprapunea chipului unei femme fatale, toate privirile erau încărcate de curiozitate, de şarm, de neînţelegere.
Apoi s-a făcut puţin noapte, iar lămpile luminau gălbui cărările cubice ale Pieţei Unirii, Domul ştiut al locului. O lună aproape rotundă se suise undeva deasupra Palatului Baroc, iar aparatul foto mânuit uşor stângaci transforma oamenii în năluci ieşite la promenadă.
Am ştiut că sunt acasă abia atunci când am regăsit dala cu harta cetăţii, undeva în rezervaţia barocă cu faţade decrepite, în locul în care oamenii conversează de sute de ani în nemţeşte, ungureşte şi sârbeşte fără ca nimeni să declanşeze pe loc vreun război, pogrom ori intifadă. Copii cu mama de mână, domni la costum şi pantofi cu şpiţuri, studenţi cu bascheţi şi blugi jerpeliţi.
Şi-atunci mi s-a făcut poftă să ies, să uit, să mănânc şi am intrat, alături de nişte vechi prieteni, la restaurantul Karageorge. Afară se aprinseseră luminile unei alte nopţi care va trece şi toate personajele expoziţiei rămăseseră singure în Palatul Baroc, oarecum părăsite în sălile şi pe culoarele care în urmă cu câteva clipe fuseseră înţesate de oameni. Şi noi, ca şi ele, exponate vii, semnificante, într-un restaurant cu muzică sârbească, supă de tăiţei şi chelneri amabili. Când am pornit către Enoteca de Savoya, după un festin de luni seara cu pâiniţe, supă şi şniţele, mai rămăsese timp atât cât să deschidem în patru o Fetească Neagră de la Basilescu şi să flecărim cu amfitrioana de tot şi de toate.
Mi-ar plăcea să mă prostesc şi eu, să colorez butoaie şi să le aduc în văzul lumii, să transform sticlele şi dopurile în idei, să sculptez în vin trupul feminin al adevărului. Să născocesc un extinctor pentru băuturile incendiare, un colind pe butoi interpretat la două ori la patru mâini, o melodie pentru baric şi orchestră despre prelungirea taninilor în trup de om.
Nu ştiu dacă mai rămâne timp pentru asta. La un moment dat se face târziu şi trebuie să te întorci acasă, la cuib. În goana maşinii, lămpile sunt puţine şi alunecă bizar, ca nişte năluci.
Aradul se arată ca o orgă de lumini de pe noul pod care trece deasupra unei viitoare şi iluzorii autostrăzi. Beculeţe pâlpâind învăluite în smogul prin care trec către casă, către culcuş, către underground.
Dacă stai ascuns o vreme între pereţii pivniţei arădene, şi Timişoara ajunge să pară un acasă, unul mai îndepărtat. Şi-ţi dai seama că un artist anonim, în loc să scrijelească pe propriile butoaie clape şi rotile şi numele prinţului eliberator al Banatului, s-a apucat să scrie, mult mai prozaic, Pankota pe butoiaşul de la subsol. Deh, fiecare cu Barrique Art-ul său...
Galerie foto

Vintest cu tâlc pentru Pivnicer şi Pivniceră

2011-10-29T02:37:00.000-07:00

Un bun prieten, patron de restaurant în Timişoara, spunea plin de tâlc că există multe vinuri bune, dar că în cele din urmă contează cine ţi le vinde şi cu cine le bei. Şi spunea asta după ce renunţase la câteva mărci autohtone, de prestigiu, din cauza unor şperţari care l-au supărat. Se gândea la lipsa de parolism şi de promptitudine şi la mica, tradiţionala ciupeală care îi caracterizează pe cei care trăiesc din vânzari, la nivelele mai joase ori mai înalte ale ierarhiei.
I-am dat fără îndoială dreptate. Şi ne vedem în continuare de ale noastre, de ale Pivnicerului, Vestik-ului şi Clubului Degustătorilor de Vin Neautorizaţi, selectându-i cât se poate de atent pe cei care ne sunt cunoscuţi, apropiaţi, colegi de club. Într-un fel, în lumea reală, ei sunt vizitatori unici, deci siguri, ai clubului nostru. Să spunem că unul dintre criteriile de selecţie ar fi acela că un "vestic" trebuie să fie capabil să călătorească fără mofturi de la Ferendia la Florenţa, să se mute din căruţă în limuzină fără să strâmbe din nas, să treacă din SUV în autocar fără grimase de mare domn ieşit din sulă de prinţ. Că trebuie să fie un om decent, obişnuit, fără aere de snob şi fără pretenţii de vedetă.
În ultimul weekend, în vreme ce Pivnicerul aranja prin casă amintiri, damigene şi bibelouri, consemnat locului de un motiv trist şi iremediabil, Pivnicera călătorea deasupra norilor alături de un alt "vestic", spre salonul Vintest, eveniment important din lumea vinului petrecut la Bucureşti la sfârşit de octombrie.
La dus, pe aeroportul timişorean, numai lume bună învelită în ţoale de firmă, cu ochii daţi pe spate, cu trufia de rigoare a călătorului de cinci stele. Valeriu Argăseală butona ceva la laptop, înconjurat de umbra înfrângerii din meciul de cupă cu Poli. Voiajul a fost condimentat în mod plăcut de ceremonia de retragere a pilotului care a condus aeronava de la Timişoara la Bucureşti. Nicolae Cireaşă a fost întâmpinat cu fanfară, aplauze şi ziarişti pe Aeroportul Henri Coandă, un moment emoţionant pe care l-au împărtăşit cu bucurie şi respect toţi pasagerii.
Cât despre Vintest, a fost întâmplare interesantă însă restrânsă din lumea vinului, în care ai putut afla în câteva clipe cine e necăjit şi cine e vesel, ce plecări şi ce falimente se anunţă, câte decizii proaste sau bune poate lua un manager nepriceput la vin. "Vesticii" s-au întâlnit cu mai vechi ori mai noi prieteni, împărtăşind planuri şi proiecte care implică o viitoare colaborare în materie de publicitate, degustare şi chiar vânzare de vin. Ne-am bucurat iarăşi de de ospitalitatea lui Dan Săvulescu şi a companiei SERVE, de compania agreabilă a lui Louis Heriard Dubreuil şi a Roxanei Sabău şi ne-am reîntâlnit cu Luminiţa Tzakis şi vinurile de la Oprişor şi cu Vica Necula şi vinurile de la Budureasca. Pe Sorin Trandafirescu l-am găsit de această dată departe de standul Senator Wine, promovând produsele Cramei Gârboiu.
La Bucureşti, ca mai peste tot, bate vântul tăios al toamnei şi al crizei. Asta nu ne-a împiedicat să facem însă planuri concrete, să vorbim de viitoare degustări şi flashtasting-uri cu cele mai bune vinuri de pe piaţă.
La capitolul reîntâlniri plăcute o putem adăuga pe aceea cu prietenii de la Enira şi Alira, pe cea cu somelierul Sergiu Nedelea şi maestrul bucătar Ştefan Bercea, dar şi revederea unor amici bloggeri/oameni de afaceri. La standul Good Point, alături de Răzvan Avram şi Ana Maria Nazarie, a fost binevenită o cafea la nisip, iar George Mitea ne-a împărtăşit câteva aprecieri elogioase la adresa evoluţiei cupajului de vin alb Golem al Cramei Basilescu.
Poate că s-a vorbit mai puţin despre vin şi mai mult despre context. Am numărat câteva absenţe notabile ale unor producători anunţaţi deja ca participanţi la eveniment. Pivnicera însoţită de "vestic" s-a bucurat şi de un intermezzo special, de o călătorie de plăcere la locuinţa de vară a lui Dan Săvulescu de la Corbeanca, în compania căţelului Bilă, a motanului Pisu, a două ghiulele romane şi a vinurilor de colecţie păstrate într-o "groapă" aparte. La o adică, e cât se poate de incitant să traversezi România cu avionul într-o zi de toamnă cuminte, să iei pulsul unui salon de vinuri, să serveşti masa la restaurantul libanez şi să faci o scurtă ieşire în decorul unei locuinţe de vară, alături de un bun amic şi de întreaga sa menajerie afectuoasă. De rest s-a ocupat Vica Necula, care, aidoma lui Dan Săvulescu, a reuşit să-i facă pe "vestici" să se simtă la Bucureşti ca acasă.
A fost o întâlnire cu vinurile şi cu producătorii, de plăcere şi de afaceri, în care am numărat pixelii viitoarelor postări pe blog şi pe site-uri. Am făcut cunoştinţă şi cu vinurile unor producători noi, între care Aurelia Vişinescu, am pus ţara la cale cu reprezentanţii firmei BTC Glass Design, aflând totul în materie de accesorii de vin, şi am savurat cu o încântare greu de povestit complexitatea vinului Smerenie.
Chiar dacă unii ar putea spune că salonul nu a satisfăcut cele mai înalte aşteptări, rămâne de apreciat efortul organizatorilor într-o perioadă de criză, în care e de înţeles că gândurile oamenilor nu se îndreaptă cu prioritate către vinurile premium. În ce priveşte gândurile "vesticilor", acestea o iau binişor în direcţia marilor vinuri viitoare. Sunt câteva lansări pe care le aşteptăm cu mare interes, între ele numărându-se, pe termen scurt, cea a noului Cuvée Charlotte, iar pe termen mediu, cele ale creaţiilor lui Răzvan Macici la Murfatlar.
Escapada oenologică de weekend la Bucureşti a luat sfârşit seara târziu, atunci când avionul se pregătea să aterizeze la Timişoara. În aeronavă, Meme Stoica îşi juca rolul de vedetă călătoare în căutare de patron, după un şir nesfârşit de înfrângeri în numele şi larma marelui, incomensurabilului Gigi Becali. La întoarcere, Pivnicera călătorise fortuit la business class, alături de un bun amic, camarad de presă, de club, de bucurii şi tristeţi pe parcursul a peste două decenii. S-au revăzut, la sosirea pe aeroport, cu un vechi cunoscut, coleg de ziar la începutul anilor '90, acum manager respectabil la una din multinaţionalele lumii. Omul rămăsese interzis, nemaifiind în stare să schiţeze nici un gest, în afară de cel de rămas bun, ba chiar întorcând privirea şi părăsind grăbit locul faptei. Probabil că o percepuse pe Pivniceră ca aflându-se într-un moment nepotrivit, într-un loc nepotrivit, într-un anturaj şi mai nepotrivit...
Asta nu ne împiedică, nu-i aşa, să râdem cu poftă, într-un final, de întreaga situaţie, potrivind, post-factum dar cu Smerenie, verighetele pe degetele fiecăruia şi lustruindu-le uşor cu ajutorul taninilor scurşi pe mână, deliberat ori din greşeală, în liniştea desăvârşită a vinotecii arădene. Au trecut proba timpului, nu şi-au pierdut deloc strălucirea, chiar dacă au împlinit 18 ani.
La urma-urmei, şi asta se cheamă Vintest, nu-i aşa?

Galerie foto

Proiect sumar de oeno-paradis pentru cei apropiaţi şi pentru mine însumi

2011-10-21T04:49:00.000-07:00

Poate nu aţi observat, ocupaţi cu grijile supravieţuirii, cu rutina zilnică a respiraţiei, că plouă şi drumurile sunt mai lungi, că toamna iar îneacă sufletul în fum. E vremea să mă ascund în cochilie, în underground, să citesc etichete de vin, să ascult sunetul ploii, să fac mărturisiri despre lucruri greu de înţeles, ca o muzică improvizată ce nu şi-a epuizat şirul de imagini.
Am tras o linie peste toate cele din urmă, o graniţă numai de mine ştiută între amintirile recente şi scenariile viitoare. Înlăuntrul singurătăţii motanii dorm pe caloriferele calde, vinurile îmbătrânesc neatinse şi chiar nimic nu tulbură intimitatea ascunzişului urban. În afară, totul e un amestec de întâmplări şi lansări, de lucruri care se cuvin ori nu se cuvin, de atingeri pure şi întinări voluntare, de sincerităţi trecătoare şi minciuni eterne.
Citesc un roman al cărui erou îşi aşteaptă într-o celulă execuţia, cu gândul zburând la aventuri morale în Congo, Irlanda şi Amazonia. Din când în când fac inventarul vinurilor nedestupate: M1, 3 Hectare, Drăgaica... Afară, într-un parc central, arădenii fac gălăgie în faţa unor scene cu politicieni şi formaţii populare, pe lângă tarabe cu fum, ţâmpi şi vinuri prea dulci. Cică e un festival. Mie însă mi s-a făcut dor de Florenţa, de străzile altora, de mările altora, de Mediterana şi campanile, de legăminte şi suveniruri de pe Ponte Vecchio. În ultima vreme n-am mai ieşit însă dincolo de linia orizontului, drumurile au fost scurte şi precise, iar mâinile au reparat obiecte, refuzând să mai scrie cuvinte, să mai apese tastaturi, să mai deseneze în aer mişcări elaborate de salut.
Am înşurubat nişte prize şi nişte becuri şi lumina din ele, am cârpit acoperişuri, am privit de sus geometriile satului natal, biserica şi plaţurile, verdele încă viu de octombrie. În minte am tot felul de proiecte, de paradisuri terestre pentru cei apropiaţi şi pentru mine însumi. În gând am şi plantat mai multe mii de fire de vie din soiuri nobile, Cabernet Sauvignon, Merlot, Pinot Noir, Chardonnay, Sauvignon Blanc, cumpărând câteva plaţuri în jurul casei, defrişând pomii bătrâni ai grădinilor părăsite, punând în loc lăstari şi mlădiţe. Iar casa părintească am transformat-o pe dată în destinaţie de vacanţă şi chiar de weekend, pentru cei care vor să evadeze din jungla de asfalt. Mai văd undeva prin fundoanea grădinii o baltă cu crapi şi sălcii plângătoare, cu insule şi luntre, cu caraşi aurii sclipind nevăzuţi într-un adânc cuminte, vernil. Şi pe voi, puţinii mei cititori de pretutindeni, la o masă cu decantoare şi frapiere.
Cât trebuie să treacă însă de la gând la concret, de la idee la întruparea sa? De câţi bani, de câtă voinţă şi încăpăţânare e nevoie, de câţi meşteri imperfecţi şi uşor beţivi, de câte drumuri şi câtă sudoare?
Mai văd acolo, în punctul acela distinctiv numit Ferendia, în pixelul înlărgibil de pe Google Satelit, o minicramă şi mulţi prieteni cu mâinile cufundate în boabe de struguri şi must. O fac în timp ce urc pe acoperişul coşcovit al grajdului centenar, crăpând ţiglele străvechi, punând olane pe coamele slăbite şi mortar şi amprentele mâinii de orăşean. Toată construcţia aduce cu un peşte bătrân, anistoric, cu un leviatan îmblânzit, cu o balenă cu cocoaşă eşuată pe o colină bănăţeană, la o margine de ţară cu climă blândă şi oameni trişti. Eu şed deasupra ei şi oarecum deasupra lucrurilor, ca un inginer de vise, renovând totul, aşa cum prelucrezi cu un program sofisticat chipurile străbunicilor din pozele îngălbenite, purtând ridurile trecerii, ştampila nevăzută a războaielor şi durerilor trecutului.
În rest, simt că va fi bine. Mai am nevoie doar de cineva care să-mi procure via şi să mă înveţe totul. Să sap, să semăn, să tai, să leg, să întind, să storc, să fermentez, să degust, să mă îmbăt şi altfel decât în cuvinte.
Există acolo, în locul şi timpul de care vă vorbesc aici, chiar şi o pivniţă. Oamenii locului îi spun podrum, împrumutând termenul sârbesc. Podrumul e acum un loc umed, inundat şi mucegăit, în care şed sacii de cartofi şi morcovi în nisip şi rădăcini de hrean şi sticle cu păianjeni şi tot felul de recipiente cărora nu li s-a găsit încă o destinaţie. Eu am şi înlocuit deja pe planşetă uşile putrezite cu nişte porţi ţintuite, desenând arcadele vinotecii viitoare. Ba am şi săpat până la talpa fundaţiei, spărgând cu picamerul cimentul grosier, umplând golul cu balastru şi izolaţii de tot felul, potrivind o gresie de culoare caldă, aşezând în arcade sticle de la Recaş, Oprişor, SERVE, Basilescu, Enira şi Prince Ştirbey, ba chiar şi unele purtând marca proprie, pe ani. 2023, 2024, 2025 şi aşa mai departe. Ori poate că sunt prea optimist înşirând aceşti ani, proiectând vii şi baricuri şi recolte imaginare.
Dacă nu, dacă greşesc, dacă totul e o utopie, îmi place totuşi să povestesc despre ea. Ştiu că fiecare e înlănţuit, captiv între limitele propriului job, ale unor ritmuri zilnice, ale unor reguli care trebuie respectate. De aceea îmi permit să evadez de unul singur pentru fiecare dintre noi, cu ajutorul cuvintelor. Aşa că trasez în podrum, peste morcovi şi sfeclă roşie, arcade şi lumini de vinotecă, sticle cu embleme nobiliare în relief, butoiaşe cu nume aproape ungureşti, pahare şi tirbuşoane şi termometre care măsoară temperatura acestei imaginaţii. Am pavat şi curtea, am plantat şi gazonul, am montat burlanele şi săpat rigolele. Dacă totul merge bine şi nici o crăpătură nu se va mai insinua o vreme pe zidurile casei, mă gândesc să invit acolo şi nişte conţi şi nişte prinţi din lumea vinului. Să vorbim de centrul viticol Tirol, să ne simţim cu toţii aproape tirolezi, să organizăm flashtasting-uri în cele mai bizare locuri, să simţim că trăim cu adevărat.
Când se termină cuvintele, aud iarăşi sunetul ploii şi spleen-ul oraşului chezaro-crăiesc. E de ajuns să urc cele câteva trepte care mă despart de lumea exterioară, de muchiile tăioase ale realităţii, ca să înţeleg distanţele dintre obiecte şi reprezentarea lor. Sau mai exact, pe cele dintre reprezentare şi obiectele care încă n-au fost create. Şi-atunci mă văd nevoit să pun capăt poveştii, chiar dacă-mi spun, în sinea mea, că nu va trece prea multă vreme până când mă voi întoarce din nou la planşetă.

Grappa de Ferendia pentru tatăl meu, pentru Excelenţa Sa şi pentru prietenii din lumea vinului

2011-10-09T23:42:00.000-07:00

Nici nu ştiu cum să încep, acum, când îmi propun să vorbesc despre un sfârşit. Aş putea povesti mai întâi despre cele din afară, de un septembrie cald care s-a dus, cu miros de struguri striviţi de picioare goale de fată, despre sărbători şi recepţii şi vinuri care vor cuceri lumea. Aş putea descrie nopţile cu lăutari şi plantaţiile cu struguri albaştri şi zarva şi forfota oamenilor în vie.
Un vânt rece de octombrie care ia totul şi-l învârtejeşte şi-l duce direct în iarnă îmi schimbă pe dată cuvintele, pasiunea, imboldul. Şi-atunci mă văd nevoit să scriu mai mult despre cele dinăuntru, despre întâmplările din sufletul meu.
Prietenii m-au invitat la o recepţie care a avut la reşedinţa ambasadorului SUA, dar şi la o dublă inaugurare la Murfatlar, ca şi la sărbătoarea recoltei de la Aliman. N-am putut să fiu acolo, deşi, într-un fel, am fost. Şi dacă nu mă credeţi, am dovada: într-un anume folder din computerul meu puteţi găsi o mulţime de poze cu oenologul Răzvan Macici, cu şiruri de pahare şi basoreliefuri cu amfore şi viţă-de-vie şi steguleţe americane lângă steguleţe româneşti alături de vinuri în frapiere şi chipul distins al Excelenţei Sale Mark H. Gitenstein şi toată strălucirea acestor evenimente mondene ori câmpeneşti. Aud muzica lăutarilor şi discursurile şi zgomotul plăcut al vinului izbind rotunjimile paharelor. Şi simt acelaşi vânt care umflă părul acelor privilegiaţi care au fost atunci şi acolo, la lansări şi sărbători şi recepţii. Şi văd cum se înfoaie fustele dansatoarelor pirande şi citesc norii prin transparenţa paharelor pe care scrie Alira şi mă întreţin cu domni, domnişoare şi domniţe în lumina pală a lămpilor vreunei reşedinţe diplomatice. Şi-l urmăresc pe Răzvan Macici dând pe butoaie autografe pentru Vestik şi cineva pune la pick-up pentru mine muzica strivirii boabelor de Merlot şi-mi miroase a Bărăgan şi a Dobroge, a Vechi Regat şi republică populară în care totuşi au venit americanii.
Mi-aş fi dorit să o facă mai de mult, din vremea în care Tata asculta plin de speranţă Europa Liberă iar Noël Bernard prevestea timpuri mai bune şi Neculai Constantin Munteanu depăna basmul căderii comunismului. Dacă nu pentru mine, copilul nedumerit cu cravată roşie de pionier, măcar pentru părintele meu care apucase să trăiască liber în Regatul României înainte de inventarea RPR şi RSR. E bine, e minunat însă şi aşa, ca lucrurile să se întâmple mai bine mai târziu decât niciodată. Mă bucur nespus că s-au întors moşierii şi burghezii, că vinurile au devenit premium. Îmi place enorm acest cuvânt, e unul domnesc, bate a trufie socială, a huzur, a inegalitate şi hedonism, bate a libertate individuală. Ne permitem luxul, rafinamentul de a discuta despre vin într-o lume a crizelor de tot felul. Nişte conţi şi nişte grafi investesc în noi, în pământul dobrogean, lumina vine totuşi de la Apus.
Mă gândeam la toate acestea, la American Food and Wine - Taste and Dream, la inaugurarea noii crame de la Murfatlar şi la sărbătoarea de la Aliman, nu călătorind înspre ele, ci luând-o încet către Ferendia, spre satul meu natal. Şi nu din cine ştie ce habotnicie, ci pur şi simplu fiindcă Tata, sătul de lunile petrecute pe un pat de spital, hotărâse să moară acasă. De fapt, în ultima vreme, toate drumurile mele au dus către acest sat de care poate nu aţi mai auzit niciodată şi niciunde în altă parte decât pe acest blog cu aromă de Cabernet Sauvignon.
Am călătorit către un deznodământ. Şi totuşi, porumbeii au continuat să zboare, albinele să roiască, poamele să se coacă în grădina de acasă. Pe drumul de ţară, o căruţă ducea fânul către casă, trasă de cai cuminţi, mânaţi de o mumă şi de un taică ale căror nume aproape că le-am uitat. Şi fiindcă Tata nu mai putea să umble şi nici măcar să-mi povestească de toate cele care au fost, de deportare, de război, de închisori, de Majestatea Sa, a trebuit să mă ocup eu de toate celelalte, de cele curente.
De culesul strugurilor şi al prunelor, de făcutul vinului şi al răchiei, de reparatul casei.
Povestea asta nu se termină niciodată. Pomii vor continua să înflorească, via să facă lujeri, oamenii să râdă şi să geamă. Grajdul s-a coşcovit, m-am suit un pic pe coama sa, să pun ţiglele la loc, să-mi fac vânt ca porumbeii. Nu mai aveam însă cupa de tulei pe care să mă arunc şi-n care să alung şoarecii trecutului ce-mi umblau prin mânecile treningului de copil. În schimb am putut citi anul 1955, de fabricaţie a celei mai tinere dintre ţiglele acoperişului. Restul or fi de la Casa Bătrână, de pe la începutul veacului trecut.
Chiar dacă piere o întreagă lume, poate că lumea nu se destramă o dată cu Tata, poate că abia începe. Poate că începe iarăşi. Pentru el am cules strugurii şi i-am zdrobit boabă cu boabă, am stors mustul şi i l-am dat să-l guste şi să-l aprobe. Au mai trecut nişte zile şi nişte nopţi în care am conversat despre ale noastre, prin geamul peretelui netencuit al grajdului, cu Vasile, omul care are grijă de Tata pe patul de moarte. Şi am vorbit cu calul vecinului, despre mânji, umbră, coasa din iarbă şi stele căzătoare. Pe urmă am făcut focul şi-am pus la lucru cazanul de aramă în care Tata fierbe ţuica din cele mai grele timpuri. A ieşit bună, din toate: din prune, din mere şi pere, şi mai ales din comină, din ceea ce mai rămas după presarea boabelor de strugure. A ieşit o grappa minunată, de 38 de grade, purtând în sine savoarea strugurelui sublimat.
Închin un pahar din această băutură, pe care am făcut-o mai ales de dragul Tatălui meu, în cinstea domnului ambasador şi a prietenilor care m-au invitat cu săptămâni în urmă la sărbătorile lor. Într-un anume fel, am fost totuşi împreună, chiar dacă atât de departe, ca decor, trăire, acţiune. Măcar într-un folder mic şi galben din colţul monitorului, pe care l-am numit "Grappa de Ferendia", şi măcar în această postare de octombrie în care suflă deja vântul aspru al iernii.

Adevăruri, uimiri şi prejudecăţi despre Bulgaria, surprinse în mişcare, prin geamul maşinii

2011-09-26T23:30:00.000-07:00

Am lăsat să treacă un număr de zile de la ultima escapadă oenologică şi implicit de la postarea aferentă, cea legată de Bulgaria, pentru a povesti din nou despre ea. De parcă n-am apucat să-mi spun toate gândurile, să expun toate imaginile, să înşir adevăruri şi prejudecăţi despre ţara vecină surprinse din mişcare, prin geamul maşinii.
La urma urmei, nu e mare scofală. Parcurgi la cuşetă, 600 de kilometri cu trupa de degustători neautorizaţi, îl fotografiezi pe Silviu în vreme ce face alpinism feroviar, dormi o noapte pe muzica roţilor de tren şi a telefonului Samsung pe care un amic îţi arată ultima ofertă de "teneşi" de la supermarket, iar apoi iei contact cu vechea gară a Capitalei. Cei care te-au invitat, organizatorii, te aşteaptă la autocar. Apoi treci Dunărea şi literele se schimbă şi chipurile se schimbă şi steagurile se schimbă. Alb-verde-roşu lângă albastru cu steluţe; chipurile, suntem în Uniunea Europeană.
E plăcut să priveşti marele fluviu dintr-un fotoliu de autocar, asta îţi dă nu atât bucuria trecerii în altă ţară (sentimentul ăsta e relativ şi contradictoriu pentru provincialii de la vest care suntem), cât senzaţia că poţi evada cu ajutorul apei de pe ambele maluri anoste către Marea cea mare, într-un spaţiu albastru, infinit şi pur. Şi te-ai muta îndată pe unul din şlepurile ori vapoarele care alunecă de-a lungul Dunării, scăpate parcă printr-o minune de braţele monştrilor metalici de pe mal.
În Bulgaria toate sunt bune, dar nu neapărat şi frumoase. E multă paragină şi-s multe cutii de chibrituri în care locuiesc oameni. Ca la noi. Fiecare cu aparatul său de aer condiţionat sau cu lipsa lui, cu cearşafurile şi chiloţii fluturând în vântul cu miros de furnal şi de H2SO4. Puţine termopane şi multe crăpături şi peste tot fabrici şi uzine, turnuri şi turnuleţe cu fumuri albe sau gălbui şi dâre de avioane care taie cerul şi furnalele în două, printre brazii piperniciţi. Dacă are ceva din belşug Bulgaria, acelea sunt furnalele. Şi reflectoarele. Peste tot vezi foişoare şi stâlpi cu reflectoare. Şi în cel mai prăpădit depozit de fier vechi, în cel mai deprimant autoschrott ori dărăpănat ceapeu. De parcă cineva e suficient de nebun să fure de-acolo ruginiturile şi putregaiurile care zac alandala în soarele de septembrie.
Călătorim prudent pe şoselele şi autostrăzile când proaste, când - mai rar - netede ori în construcţie. Şoferul pare perfect adaptat la mediul acesta sudist. Ştie să se înţeleagă cu toată lumea, cu organizatorii, cu poliţiştii, cu toţi cei care au legătură cu maşina imensă pe care o conduce. Aceasta face o umbră de insectă metalică pe asfaltul autostrăzii şi eu surprind obiecte şi oameni din goana cuminte a autocarului. Tractoare care ară, avioane planând deasupra blocurilor unui mare oraş, construcţii în destrămare, vii îngrijite ori lăsate de izbelişte.
Sunt foarte puţine lucruri frumoase pe care să le redau aici, poate că tocmai călătoria în sine (de asta au avut grijă prietenii care ne-au invitat) era cel mai frumos lucru care ni se putea întâmpla, alături de alte câteva momente de graţie. Printre acestea, Bessa Valley Winery, câte o cupolă aurită de lăcaş ortodox, câte un apus de soare irepetabil, dar şi contactul vizual cu gloria trecută a unui vechi oraş, cândva capitală de imperiu în miniatură.
Şoferul şi-a dotat parbrizul cu cele mai protectoare obiecte cu putinţă: câteva icoane în plastic, mai multe odorizante, nişte cruciuliţe cu franjuri care se bălăngăne pe autostrada precară, un steguleţ roşu, galben şi albastru şi un GPS care ne arată calea. Şi când are de-a face cu poliţişti, care parcă sunt identici cu cei din anii '80 şi '90, încă neieşiţi la pensie din cauza crizei ori profesiei încă profitabile, ştie bine ce are de făcut. Cu o sumă nu tocmai modică, în euro, orice problemă se rezolvă, cu condiţia să mai treacă şi ceva timp. În care poţi constata asocierea atât de potrivită între Loganul organelor bulgăreşti şi indicatorul cu localităţi între care se numără şi House of Humour (denumirea chirilică mi-e chiar imposibil s-o scriu aici).
Altfel, de poliţiştii bulgari numai de bine. Am văzut şi un pluton de asemenea purtători de caschetă, îndrumând un şofer de BMW către o destinaţie necunoscută, dar sigură. Am mai surprins prin geamul aproape curat al autocarului tot felul de reclame cu dive, nişte litere chirilice, Novo Selo, pe un deal golaş-golaş, iar la întoarcere, o dună înghesuită în molozul de la poalele unui deal pe care este aşezat Oraşul Ţarilor.
Dacă despre sărbătoarea din Bessa Valley, marcând cei zece ani împliniţi de producătorul vinurilor Enira, am scris pe larg într-o postare anterioară, poate că şi Plovdivul merită să fie amintit acum şi aici. Nu neapărat pentru hotelul cu multe stele la care am fost cazaţi şi în apropierea căruia şoferul autocarului a mai încasat o amendă, aşa, pentru stimularea turismului în Bulgaria. Şi nici pentru panorama cu coline şi blocuri pe care am surprins-o prin geamul maculat de la etajul şapte. Cât mai ales pentru experienţa nocturnă de la Piano Bar, localul în care, paradoxal, o extraodinară trupă rock ne-a făcut, pe unii, să uităm de băutură şi de alte tentaţii şi să degustăm la ceas târziu o muzică de cea mai bună calitate. A fost o noapte cu Affection Band, dar mai ales cu Red Hot Chili Peppers, Dire Straits, Joe Cocker, Deep Purple, Bon Jovi, John Lennon, Europe şi aşa mai departe, cu piese vechi şi irezistibile cântate de o trupă nouă, captivantă. A fost o experienţă în roşu şi albastru de bar, cu chitară bass şi plete în balans, o nebunie a ritmului mai puternică decât orice drog, pentru care merită oricând să ne întoarcem la Plovdiv.
Pe urmă, după atâta chef cu vin şi artificii la Bessa Valley Winery, cu whisky şi cu rock la Piano Bar, a trebuit s-o luăm îndărăt, către casă, traversând micul imperiu balcanic, în două ediţii, de altădată, căruia unui îi spun bulgar, iar alţii vlaho-bulgar. Am ajuns în fosta sa capitală, Veliko Târnovo, unde am găsit un oraş în care splendoarea conlocuieşte cu mizeria într-o deplină armonie, întreţinută ori netulburată probabil de criză. Construcţii superbe se înalţă de o parte şi de alta a străzilor abrupte, şerpuite, pavate cu piatră veşnică, lângă ruine printre care poţi distinge faianţa vreunei băi demolate cu tot cu odaia. O panoramă grandioasă se deschide ochiului în locul bine ales pentru parcarea autocarului: ziduri de cetate şi biserici pe coline şi bastioane şi creneluri, gloria ciobită a unui trecut aproape măreţ. Şi nişte clădiri aşezate bizar de-a lungul drumului fortificat, precum magazinele cu şolocaturi de pe Ponte Vecchio. Am păşit un pic prin oraş, am tras la Hanul lui Hadji Nikoli, important negustor şi, inevitabil, patriot local din veacul al XIX-lea, am fost ospătaţi cu un meniu ales şi cu vinuri pentru care am dublat comanda, iar apoi am părăsit locul promiţându-ne c-o să revenim măcar pentru o noapte şi zi, cândva, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.
Pe drumul de întoarcere în ţară, alte furnale, alte blocuri, alte antene. Ori poate aceleaşi, surprinse de aparatul Canon în lumina înserării. Şi apoi scrie în sfârşit "România" pe un panou oarecare şi traversăm Dunărea către acasă, către acel acasă atât de aproape pentru bucureşteni, departe încă pentru arădeni şi timişoreni. Şi dacă vreau, pot chiar să pozez şcătula cu termopane a vămii româneşti lângă care aleargă câinele aproape vagabond al locului. Şi pot surprinde, în lumina tot mai slabă, un parapantist aterizând pe un câmp şi apusul magic al soarelui zilei care piere.
Gata, am ajuns în gară. Ceilalţi sunt aproape acasă, noi mai avem însă de traversat o ţară.

Galerie foto 1 Galerie foto 2

O rugăciune de întoarcere în blândeţea timpului trecut

2011-09-22T14:04:00.000-07:00

M-am gândit mult, poate că nici n-ar fi trebuit să vă scriu despre toate acestea. Să nu vă spun că mi-am petrecut ultimele trei luni, aproape zi de zi, într-un loc despre care în mod obişnuit nici nu vreţi să ştiţi că există. Printre zeci de bunici bolnavi, care se plimbă de colo-colo, crezându-se pe un tren sau pe un peron, încărcaţi de griji şi deliruri pe care nu le poate suporta o omenire întreagă.
Să nu pomenesc nimic de nopţile nedormite de spaima unei inimi care ar putea, într-o secundă anume, să nu mai bată. De vaiete şi slăbiciuni finale, de sentimentul părăsirii, de cei ale căror nume trebuie scrise pe un cărucior. De dozele indispensabile de Tramadol fără de care durerea devine de nesuportat. Poate că nu ar fi trebuit să vă mărturisesc că există lucruri mult mai cumplite decât moartea.
Trebuie să fie însă şi cotlon al internetului alocat acestor gânduri, poate că internetul însuşi reprezintă expresia, înfăţişarea tuturor gândurilor, oricât de triste, extatice, pornografice, spirituale ori vulgare ar fi ele. Poate că internetul este un ecran de proiecţie a gândurilor şi eu am aprins proiectorul şi am trimis în colţul ăsta jetul cu imagini şi lacrimi dintr-o nevoie de nestăvilit. Mai mult pentru mine însumi, pentru copilul care am fost, pentru bătrânul care poate nu voi fi.
E ciudat că nu pot să stric sau să rup toate aceste vorbe, aşa cum faci de obicei cu o ciornă, cu fila de roman încă neînceput refuzată în mii de cocoloaşe cu ritmuri şi cuvinte nereuşite. Că simt imboldul de a povesti despre acel loc în care bunicii mor încet, într-un univers aseptic cu tineri care-i îngrijesc şi-i injectează şi care le citesc versete din Biblie atunci când epuizează medicamentele şi consumabilele.
Lumea e în felul ei un culoar cu multe uşi care se închid ori se deschid. În spatele lor pot fi copii şi păsări gângurind, dar şi străbunici în agonie. Dincolo de uşi e fericire şi suferinţă, dacă te uiţi atent poţi zări sportivi plesnind de sănătate, dar şi paralitici, canceroşi, senili şi invalizi, schizofrenici şi amnezici.
Cum ar fi să-ţi sărbătoreşti ziua de naştere într-un asemenea loc, ţintuit pe un pat de spital cu multe săgeţi şi butoane zadarnice, pe care oricât le-ai apăsa, roti, tot nu poţi găsi o poziţie fără de durere? I-am dat voie totuşi tatălui meu să facă asta la 80 de ani, i-am oferit un deget de şampanie într-un pahar de plastic aşezat printre plasturi, branule şi prăjituri de casă aduse de nişte rude îndepărtate şi îngrijorate.
Am fost acolo un timp, zi de zi, în locul în care micile alarme sună încontinuu şi oameni cu halate aleargă de la salon la salon printre bătrânii aţipind în cărucioare. Aveam mereu în mână nişte plase pline cu scutece, ceaiuri, fiole, unguente şi algocalmine, cu cărţi şi ziare şi şlapi de casă şi pijamale şi ciorapi de lână şi struguri de la Ferendia. Uneori, mă opream să discut cu domnul cutare, din salonul X, camera Z, despre vreme şi despre ce zi o fi astăzi, ajutându-l fără succes să facă diferenţa dintre azi şi mâine, dintre zi şi noapte, dintre înăuntru şi în afară. În răstimpuri am simţit nevoia să pun etichete pe lucruri pentru cei care le-au uitat numele, să-i eliberez în lumea largă, pe care unii o cred un peron pe care-i aşteaptă trenul unei navete fără sfârşit. Alteori am prins muşte ori le-am alungat din încăperi pentru cei care oricum nu mai puteau face asta. Am dus cafele la pat şi am umplut sticle cu apă şi am împins scaune cu rotile şi am sprijinit paralitici şi am ţinut vată pe înţepături şi am hrănit guri asimetrice şi înţepenite şi am strâns mâini contorsionate.
Poate că simţiţi repulsie şi vreţi pe dată să alungaţi din faţa ochilor imaginile acestei poveşti. La început, în primele zile, şi eu am fost aşa, mi-am spus că totul nu e decât un coşmar şi că voi evada curând de acolo. Nu poţi băga capul în nisip însă. După un timp te obişnuieşti cu toate, cu escarele, cu mirosul de urină şi cu lipsa de speranţă. La urma urmei, e vorba de fiinţa umană.
Cum vedeţi bine, nu trebuia să vă dezvălui toate aceste gânduri. A fost de fapt un flashtasting nedorit în mijlocul suferinţei şi al morţii. Ţi se poate întâmpla să împlineşti 80 de ani înlăuntrul acestui infern, să nu mai poţi duce lingura la gură, să nu mai poţi apăsa tastele telefonului, să nu mai ştii dacă e seară ori dimineaţă. Casa ai lăsat-o departe, la o sută de kilometri ori de ani lumină, fructele s-au copt şi au căzut iar altele abia dau în pârg, strugurii adună dulceaţă şi tanini. Nu mai ai cu cine conversa despre toate acestea. Poate doar un prieten care n-a uitat drumul spre spital şi cel către casă, nopţile fără lumină ale comunismului, deportarea, puşcăria politică, munca în mină, motorul pe şine care ducea la oraş, ruga din august, culesul prunelor, tramvaiul 4 şi troleibuzul 16 pe care trebuie să le iei până în Zona Soarelui pentru cineva drag dar flămând.
Aş vrea să inventez o rugăciune care alină, o rugăciune de întoarcere în blândeţea timpului trecut, nealterată de mirosul de dezinfectant şi de moarte. Ori poate poezia neterminată a vieţii pe care părintele meu o declamă în timp ce-l plimb cu căruciorul pe aleile cu gresie ale închisorii din urmă. Într-un fel caut o ieşire dintr-un loc în care toate uşile au fost încuiate, un fel de şfung ce te înalţă în aer ca-n visele cu zbor ale copilăriei. O ieşire din trupul decrepit, din carcasa uzată a formei.
Poate că ne veţi zări, dacă priviţi departe, la apus, spre linia orizontului. Un trup uman împingând un cărucior cu un alt trup uman, pe fondul portocaliu al unui soare imens care se scufundă încet în câmpia bănăţeană. Va trebui să priviţi undeva în direcţia satului Ferendia, către locul acela despre care am povestit de atâtea ori, din care se pot contempla Cula Vârşeţului şi Dealul Şumigului şi praful stârnit de căruţele şi caii care nu mai sunt. Am să vă fac cu mâna, ca să nu mai încapă nici o îndoială, ca să ştiţi că despre noi este vorba. Iar Tata îşi va ridica pentru o clipă pălăria în aer, pălăria în care altădată strângeam prune împreună pentru a umple mai întâi o găleată, apoi o cotăriţă şi o cadă, distilând totul în lichidul acela uşor tulbure şi albastru numit răchie care în felul lui reprezintă gustul Ferendiei, al satului de acasă.
Pe urmă noi doi, cel din picioare şi cel din cărucior, vom culege strugurii şi vom face vinul înainte să cadă prima zăpadă. Eu mă voi întoarce singur şi-am să vi-l ofer spre degustare într-o sală plină cu prieteni, cu decantoare şi cu autografe. Pe Tata îl veţi scuza desigur pentru absenţă, el va fi ocupat în continuare cu un şir nesfârşit de sădiri, pliviri şi recolte, fără de care lumea în ansamblul ei n-ar mai putea să existe.

Din Carpathia în Balcania, două mii de kilometri dus-întors, de dragul vinului Enira

2011-09-14T11:12:00.000-07:00

Cineva a desenat frumos atunci când a creat Bessa Valley Winery. Fie şi faptul că denumirea acestui loc nu e scrisă cu caractere chirilice e un detaliu estetic plăcut ochiului şi sufletului latin şi european, dacă vreţi. Neiniţiaţii, şi cred că aceştia sunt foarte mulţi, îşi pot închipui că valea cu pricina se găseşte undeva într-un vast spaţiu anglofon, prin Canada, USA, New Zealand ori South Africa. Ei pot afla însă cu uimire ori dezamăgire, după caz, că Bessa Valley se găseşte în Bulgaria, undeva în sud, în regiunea Pazargic, lângă oraşul Plovdiv, nu la mai mult de 100 de kilometri de graniţa cu Grecia. Adică într-un loc despre care în mod obişnuit nici nu ştii că există şi în care nici n-ai avea de ce să te duci vreodată, câtă vreme există Toscana şi Burgundia, Florenţa, Veneţia şi Parisul, alături de alte 1001 destinaţii de cutreierat într-o viaţă. Noi, vesticii, am făcut-o totuşi, plecaţi în grup de cinci din Arad şi Timişoara, căruia i s-a adăugat un simpatizant bucureştean, şi nu am avut ce regreta, chiar dacă am călătorit vreo 2.000 de kilometri dus-întors, înghesuiţi într-o cuşetă ori într-un autocar, consumând câteva apusuri şi răsărituri din viaţa noastră de degustători neautorizaţi. Inginerul IT a lăsat de izbelişte linia de producţie a fabricii timp de două zile şi o noapte, veterinarul şi-a părăsit pentru tot atâta timp hamsterii, buldogii şi porcuşorii de Guineea operaţi de curând, iar noi, ceilalţi, am pus în cui grijile curente, înghesuind în rucsac nişte haine şi nişte cărţi de Paler, de Llosa şi de nu mai ştiu cine, dar şi câte un mp3 player cu mult fado şi mult Peter Green.
Să socotim aşa: 11 ore din Arad la Bucureşti şi vreo alte 8 din capitală până la vinăria bulgară. Şi tot atâtea înapoi. Nu e o nebunie? Probabil că e, pentru oamenii cu scaun la cap, preocupaţi numai de slujbă, de rate, de somnul de după-amiază şi de invazia radicalilor liberi asupra eternităţii propriei lor fiinţe. Nouă ni se pare că a meritat însă, în primul rând din cauza organizării impecabile şi a căldurii cu care ne-au înconjurat cei care s-au ocupat, din partea română, de aniversarea a 10 ani de existenţă a Bessa Valley Winery, producătorul vinurilor Enira. Iar mai apoi fiindcă e o provocare şi un exerciţiu de cunoaştere să deguşti lumea prin vinurile sale.
Am avut grijă să suportăm mai uşor călătoria pe tren la cuşetă până la Bucureşti organizând un flashtasting, adică un traintasting cu un vin marca Prince Ştirbey. Trebuia să fie un Novac 2009, însă Pivnicerul nu a fost atent şi a ales din greşeală un Negru de Drăgăşani 2009 de la acelaşi producător, confuzie care a încântat însă pe toată lumea, fiindcă am degustat astfel, în vacarmul roţilor de tren, un alt vin superb purtând aceleaşi însemne nobiliare.
La Bucureşti era dimineaţă. Metropola ne-a întâmpinat cu vânzoleală în gară şi cu arome de fast-food şi cafea slabă şi proastă. Am luat un troleibuz la întâmplare, în mod pripit şi clandestin, în căutarea piciorului potrivit al Podului Grant unde ne aşteptau organizatorii, bloggerii şi invitaţii la eveniment.
Am putut traversa mai uşor graniţa graţie cafelelor şi sandvişurilor din dotarea autocarului, dar şi a peisajului pitoresc cu vapoare şi macarale monstruoase cu care te întâmpină malul bulgăresc, chirilic. Un pic de vamă şi un călător care a trebuit să facă drumul îndărăt la Bucureşti din motivul stupid al expirării cardului de identitate. Şi în rest blocuri comuniste şi cenuşii şi turnuri şi fabrici în paragină şi mizerie pe marginea drumului şi vegetaţie urâtă şi dealuri golaşe şi decrepire şi poliţişti şpăgari şi tot aşa vreo 300 de kilometri. Drumurile lor sunt relativ bune sau relativ proaste, cum doriţi, e tot aia, şi mai sunt şi împânzite cu reclame de neînţeles, unele strălucitoare, altele zdrenţuite. Un fel de promisiune a unui încă neinstaurat paradis capitalist, consumist, pe care poţi totuşi spera să-l găseşti prin marile lor mici oraşe la care încă n-ai ajuns. N-am înţeles deloc entuziasmul bucureştean al călătoririi prin Bulgaria. Noi veneam din Carpathia, o ţară altfel, cu peisaj aproape elveţian, cu câmpii întinse şi sate având biserici ortodoxe lângă biserici catolice, cu castele şi conace care au supravieţuit comunismului, cu propria noastră paragină nostalgic chezaro-crăiască. Iar aici am dat de micul imperiu Balcania, a cărei frontieră nordică nici nu ştim unde s-o plasăm, la sud de Dunăre ori imediat la sud de Carpaţi.
Într-un anume fel, în acel fel subiectiv şi poate nedrept, mizeria de acasă ni se pare întotdeauna mai blândă decât cea din depărtare, decât cea a altora. Cum nimeni nu e perfect însă, va trebui să ne acceptaţi aşa cum suntem, nişte vestici cârtitori la adresa Sudului. Probabil că suntem aşa de vreo trei sute de ani, de când habsburgii ne-au recucerit şi sistematizat, trasând cu rigla noile aşezări ale comitatelor, învăţându-ne cu de-a sila cu civilizaţia şi cu religia lor înfăptuită cu tunurile asupra bisericilor ortodoxe şi cu catastiful minuţios al naşterilor, morţilor şi dărilor către imperiu. Ca ardeleni şi bănăţeni, suntem urmaşii locuitorilor acelei Mitteleurope zbuciumate dar progresiste, în vinele unora curge amestecat sânge nemţesc şi austriac şi unguresc şi sârbesc, ba chiar şi cehesc, alături de cel românesc. Iar proprietăţile noastre se găsesc în cartea funciară de câteva sute de ani, tot aşa cum în arhive se găsesc planurile rectangulare ori circulare ale aşezărilor cu nume nemţeşti ori ungureşti pe care crainicii televiziunilor centrale le pronunţă de fiecare dată cu un accent atât de comic şi atât de greşit atunci când sunt nevoiţi să dea câte o ştire despre accidente auto ori incendii pe câmp.
Cam asta au creat şi investitorii străini de la Bessa Valley, nişte Herr şi un Monsieur, cu câte un nume conţinând şi particula "von", un spaţiu sistematizat, conform unui ochi de arhitect atent la lume. Însă n-au făcut-o acum câteva veacuri, pe când pe acolo tropăiau picioare încălţate în conduri şi îmbrăcate în şalvari iar în loc de biserici vedeai mai ales minarete, ci abia în urmă cu exact zece ani. Au cumpărat nişte sute de hectare la poalele unui deal golaş şi dezolant, le-au plantat cu viţă-de-vie din soiuri nobile, au construit o cramă superbă, sfinţind locul, europenizându-l, transformându-l definitiv într-o destinaţie turistică şi oenofilă. Secretul reuşitei afacerii numite Bessa Valley Winery stă în banii, dar mai ales în spiritul european al celor trei investitori, "moşieri" străini care au creat-o. Know-how-ul lor în materie este unul multisecular (familia contelui Stephan von Neipperg produce vin de pe la 1200). Am putut vizita cu încântare plantaţia şi crama, păzite de nişte cerberi bulgari cu uniforme kaki şi ochelari de soare în care se oglindesc munţii de un albastru cenuşiu ai zonei. Un oenolog autohton ne-a prezentat via, utilajele, cisternele de beton, halele cu sticle şi linii de îmbuteliere, încăperea imensă al cărei spaţiu te îmbată cu aromele insinuate a 1.500 de baricuri în care se înnobilează vinul. Toate vinurile degustate acolo sunt remarcabile: Merlot 2010, Syrah 2010, Petit Verdot 2009, Easy Merlot 2009, Duo 2009 (asamblaj de Syrah şi Merlot) şi Enira 2008 (cupaj de Syrah, Merlot şi Cabernet Sauvignon), însă vinul suprem marca Enira, în mod subiectiv dar unanim, ni se pare a fi Reserva 2007 (cupaj de Syrah, Merlot, Cabernet Sauvignon şi Petit Verdot). Cu acesta ne-am delectat nu la degustare, ci la petrecerea aniversară care a urmat.
A fost o noapte splendidă, cu formaţie de jazz, cu dansatori cu flăcări, cu aperitive irezistibile şi miel la proţap, cu tort de doi metri pătraţi şi focuri de artificii, în care vinul a curs din belşug şi nu am dus lipsă de nimic. Unul dintre chelnerii sobri şi trişti, îmbrăcaţi în negru, cu mănuşi albe, se obişnuise deja cu cererea fiecărui vestic de a i se turna în pahar acelaşi vin. La un moment ni s-a adresat pe rând în româneşte, cu o simpatie evidentă: "Da, da, Reserva Enira, măi frate!" Am aflat apoi că omul lucrase cândva în Spania, alături de nişte români care l-au învăţat cuvântul, cuvintele esenţiale ale apropierii dintre oameni.

Galerie foto

Aniversare liniştită cu vinuri de la Crama Basilescu şi Pinot Noir-uri surpriză

2011-09-07T12:57:00.000-07:00

Aş vrea să fie mereu septembrie. Să ardă soarele mai blând, să mergem în vizită la Enira, să facem flashtasting pe tren, să fie ziua lui Silviu şi să degustăm vinuri în ultima încăpere, odaia interzisă din Clinica de Animale Mici. De fapt, toate acestea s-au şi întâmplat ori se vor întâmpla în curând.
La început de septembrie, doctorul veterinar Silviu Radu, de felul său decreţel, ca şi Pivnicerul şi alţi membri Vestik, a împlinit o frumoasă vârstă cvadragenară. Evenimentul a fost marcat într-una din puţinele seri ploioase ale ultimelor luni chiar în clinica şic de pe strada Octavian Goga. Din lipsă de timp, de creveţi şi de altă obositoare organizare, am consumat pizza şi am deschis vreo şase vinuri de la Basilescu, unul de la Budureasca şi două vinuri-surpriză.
Silviu mirosea a medicamente de câini, pisici şi veveriţe sud-africane, a suferinţă, tratată ori curmată, de animal mic şi mijlociu ce nu poate să cuvânte. O muscă oarecare i se aşezase pe creştet, rătăcindu-se în părul scurt, parcă anume pentru reuşita şedinţei foto necesare acestei postări.
Doi amici de la Timişoara au adus cu sine cadouri şui, un tort special a cărui inscripţionare în engleză a lăsat-o nedumerită pentru totdeauna pe cofetara de bună credinţă care l-a creat, dar şi un decantor cu toartă din care până la urmă am servit apă numai de dragul de a face lucrurile pe dos ori din speranţa copilărească şi sinceră că acest conţinut se va transforma la un moment dat în vin. Trebuia să fie o seară a Cramei Basilescu, doar aveam destule vinuri de la acest producător de top din Dealu Mare care aşteptau cuminţi în vinotecă să le acordăm puţină atenţie.
Asta am şi făcut, deschizând pe rând Vinicerul alb din 2008, Feteasca Albă Ancestral 2008, Rosé-ul Eclipse 2010, cupajul alb Genesio 2010, Merlot-ul Eclipse 2009 şi Feteasca Neagră Eclipse 2009. Primul e un vin pe care îl putem recomanda oricărui profan ori pasionat care vrea să-şi asigure un vin ieftin şi bun în cantităţi mari pentru consumul curent, de vară, ori pentru nunţi, botezuri şi alte evenimente fericite, cu invitaţi nu neapărat cunoscători, dar care doresc să bea şi un vin pe lângă atâtea altele. Din păcate, Feteasca Albă, pe care o degustasem cu plăcere la Vinvest 2011 şi pe care o remarcasem între alte Feteşti, avea un defect de dop şi n-am putut să ne bucurăm de ea de ziua lui Silviu. De rosé nu am de gând să povestesc nimic aici. Cupajul Genesio, ale cărui nume şi etichetă sunt în curs de schimbare, e un vin pe care l-am ţinut minte şi asta se va întâmpla şi de acum încolo. Aşteptăm să-şi capete noua înfăţişare pentru a-l comanda la viitoarele degustări.
M-am luat cu vinurile şi am uitat să spun că ne gândisem să asortăm o Tămâioasă Românească Origini 2007 de la Budureasca la tortul timişorean în formă de tot ceea ce n-aţi dori să consumaţi vreodată, o glumă reuşită a departamentului de şotii din Asociaţia Vestik pe seama aniversărilor cu un anume prefix, din ce în ce mai mare. Nu toţi am mai ajuns însă şi la vinul demidulce pomenit mai sus, altminteri excelent, din pricina gestului intempestiv al lui Cristi de a descuia răcitorul personal de vinuri şi a pune la bătaie de ziua colegului său de clinică două Pinot Noir-uri, unul franţuzesc - Vincent Lahaye Pommard 1er Cru "Les Arvelets" 2007 - adus chiar de la el de acasă, din Burgundia, iar altul unguresc, Hangács Pinot Noir 2008 de la St. Andrea, Eger. De fapt, Cristi, un foarte bun connaisseur al lumii vinului, e îndrăgostit de cunoscuta provincie franceză, pe care a şi vizitat-o în urmă cu câţiva ani, şi e în stare să vorbească ore în şir de de Grand Cru-uri şi Premier Cru-uri, de Pinot Noir şi Chardonnay, de Appelation d'Origine Contrôlée şi aşa mai departe şi aşa mai departe. În sinea Pivnicerului, duelul Pinot Noir-urilor a fost câştigat în mod paradoxal de vinul unguresc, unul excepţional, pe care cu siguranţă îl vom căuta cu toţii cu prima ocazie în care vom vizita ţara vecină. L-am servit la temperatura de 18-19 grade Celsius, contrar a ceea ce susţinea în urmă cu câteva zile un cunoscut om de vin, care ne explica ritos cum serveşte Pinot Noir-ul aşa, pe la 14 grade, poate mai puţin, ca acesta să ajungă imediat în pahar la 16 grade, susţinând că asta şi numai asta e temperatura de servire a tuturor vinurilor de acest soi de pe mapamond. E drept, cel franţuzesc a fost servit pe la 12 grade, direct din frigider, am fost nevoiţi să-l încălzim în mâini pentru a-l aduce la o temperatură rezonabilă şi a-l convinge să-şi deschidă aromele. A făcut-o încet, ca un vin delicat care-şi manifestă din plin caracterul de soi şi reprezintă perfect ceea ce Cristi întărea mereu când aducea vorba de Pinot Noir: feminitatea, fineţea blândă, suavă a ceea ce iubim dintotdeauna.
În seara târzie de început septembrie, eu m-am îndrăgostit însă fără scăpare de Pinot Noir-ul unguresc de St. Andrea. O poezie pură, transparentă, de culoarea rubinului, într-un pahar rotit la lumina lunii, uşor irizată de stropii trecători de ploaie...
Către dimineaţă, ploaia a încetat, vinurile au fost deja gustate iar musca vedetă din părul discret al lui Silviu continua să se plimbe uşor împleticit prin pădurea de ţepi. Mi-am imaginat că s-ar putea întâlni la un moment dat pe-acolo, pe acea planetă blajină, chiar cu omuleţul lui Gopo, pornit şi el în marea aventură a căutării adevărului în clipă, în aripă şi în vin.

Degustare alandala cu Riesling, Cabernet Sauvignon şi nemţi mari şi mici

2011-08-27T11:59:00.000-07:00

La ultima degustare de august în curtea cu brazi şi iederă de acasă, am amestecat în chip plăcut lucrurile, oamenii şi vinurile. N-aş fi crezut că putea să iasă totul atât de bine, de teama caniculei, a necazurilor curente şi a neprevăzutului din fiecare sticlă.
Ultima seară de vineri trebuia să fie una aproape obişnuită, cu baschet, cu Silviu şi cu o mică degustare de Riesling-uri pe care le primisem nici nu mai ştiu când de la Boris, maestrul de ceremonii şi de vânzări al Casei Oprişor prin vestul ăsta de ţară. N-am reuşit până acum să le destupăm din tot felul de motive nefericite, amânând mereu momentul sorbirii şi povestirii lor. S-a nimerit să avem parte însă de oaspeţi intempestiv, adică de nişte rude apropiate care se întorceau din concediul gorjean în Germania. Dieter, Monica şi Mara au aterizat la Arad într-un Land Rover Defender, după ce colindaseră cu succes, pe drumuri asfaltate şi neasfaltate, întregul Parâng.
Aşa că n-a fost nici o problemă să mai punem nişte pahare la masă, în timp ce încropeam cu Dieter o conversaţie într-o engleză aproximativă, iar cu Monica, într-o oltenească de-a dreptul cursivă. Şi cum Dieter prefera vinul red, am fost nevoiţi să încălcăm legile degustării şi servirii vinurilor, deschizând mai întâi un Cabernet Sauvignon, Origini, 2007, de la Budureasca, unul dintre preferatele "vesticilor". Herr Dieter a fost aşa de încântat de acest vin încât şi-a amânat cu o noapte plecarea spre Schweinfurt, iar noi le-am făcut culcuş în răcoarea pivniţei, umflând saltele şi cărând lenjerii de pat în underground.
În timp ce vinul roşu dispărea încet din pahare iar noi vorbeam de marile excursii africane ale rudelor noastre, prin Tunisia, Egipt şi Maroc, Silviu, cu Mara pe umeri, jucau baschet la lumina lunii, acompaniaţi de zgomotele Zilelor Aradului care răzbăteau brutal de pe ştrand. Pe urmă Dieter ne-a mărturisit că-i place mai mult vinul decât berea. Nici nu era nevoie să o facă, ne-am dat seama imediat că el însuşi poate deveni un "vestic" autentic după încântarea cu care adulmeca aromele din pahar şi după ce şi-a amintit că, în urmă cu mai mulţi ani, comandase vreo zece vinuri premium din Africa de Sud, achitând în final o notă de 800 DM. Însă asta nu trebuie să o spuneţi la nimeni...
Dintr-una într-alta, am hotărât totuşi, împotriva tuturor regulilor decenţei, să deschidem, după vinul roşu, şi Riesling-urile lui Boris, unul provenit de la firma-mamă a Cramei Oprişor, Kendermanns, Kalkstein, Riesling Trocken 2006, şi altul tocmai din Australia, Penfolds, Rawson's Retreat, Riesling 2006.
Eram convinşi, căutam întruna cu papilele gustului aroma vagă de kerosen pe care Boris se jura c-a identificat-o în vinurile astea albe. De primul, cel nemţesc, nu pot spune decât că e un vin decent, de la el de acasă, aşa cum mai gustasem unul pe Dealul Silagiului, la Crama Fundaţiei Buttenberg, în compania oenologului german, cu mustăţi răsucite în sus, de la Castel Peter, şi că acela care l-a creat l-a lipsit de vreo odoare de combustibil, fie el şi de avion. În schimb, în cel australian, am putut zări, cu ochii gustului, vagi amprente de acest fel, poate mai mult induse decât reale. La urma-urmei, ce mai contează, de vreme ce vinul le-a plăcut tuturor, servit chiar şi aşa, alandala.
Când Mara dormea deja de mult, fericită, în lumea viselor de copil iubit, am mai deschis o sticlă din acelaşi, Cabernet Sauvignon de la Budureasca, poate şi fiindcă vroiam să identific din nou pe chipurile lui Dieter şi Silviu aceeaşi încântare de connaisseurs fără de autorizaţie.
A fost o noapte liniştită, Land Rover-ul a dormit între iederă şi tuia, oaspeţii în pivniţă, Rita - pe canapeaua antică din bibliotecă, iar melonul şi celelalte pălării ale grupului Vestik, sub lumina pală a unui sfinx-aplică. În rest, iedera creştea în voie pe tulpina bradului venerabil, zorelele dădeau să se deschidă, iar Lucky motanul pândea păianjeni imaginari camuflat perfect în frunze.
Cum nu aveam ce face dis-de-dimineaţă, m-am apucat să amestec lucrurile rămase de la degustare, amuzându-mă de ce-a ieşit: sticle de vin nemţeşti şi australiene de Oprişor, Origini de la Budureasca şi un tirbuşon Terra Romana de la SERVE. Dacă stau să mă gândesc bine, aş mai fi putut adăuga şi o sticlă de Fetească Neagră de la Basilescu, fie ea şi Eclipse 2008, şi numai întâmplarea şi oboseala au făcut ca să nu se întâmple asta. Nici nu m-am gândit cum poate să încapă atâta concurenţă pe un singur platou de bambus rotitor. Şi, privind la tirbuşon, m-a cuprins un dor infinit după Cuvée Charlotte 2007. Mai am câteva sticle din cupajul roşu de la SERVE, între care şi una personalizată, cu semnătura regretatului conte Guy Tyrel de Poix, pe care probabil nu mă voi îndura s-o deschid multă vreme de acum încolo.
Zâmbetul Marei şi salutul de rămas bun al lui Dieter şi al Monicăi mi-au alungat însă umbra de tristeţe matinală, în vreme ce ei porneau către întâmplările şi rutinele lor nemţeşti viitoare, pregătind deja un viitor concediu care nu va ocoli casa arădeană cu iederă, brazi şi pivniţă din care nu lipsesc niciodată vinul cel bun, vinurile cele bune.

Voyeur la taifas cu păianjenul din colţul privirii

2011-08-20T11:41:00.000-07:00

Îmi editez amintirile, am făcut din asta o meserie. Păstrez totul în imagini: fiinţe, vinuri, căţei care nu mai sunt. Le ţin undeva în cotloanele memoriei digitale ca pe nişte oglindiri ale conştiinţei. Doar că, înlăuntrul gândurilor mele, imaginile nu sunt zgâriate, şterse ori murdare, ci au o claritate imaculată.
Obişnuiesc să şterg imperfecţiunile de pe chipul bunicii, să dau contrast strugurilor din via care nu mai există, să descopăr păianjenul din colţul privirii, camuflat pe o floare din grădina copilăriei.
Toate încap în microcipul cu lumină albastră: chipuri de doamne din anii '30 ieşite la promenadă în Micul Paris, icoane de bătrâne de la ţară surprinse în tihna casei într-un joc de lumini şi umbre, culesul viei din locul numit Goale, lecţia tandră de patinaj, inundaţii de demult din satul uitat de lume, un zâmbet de copil al cărui nume s-a pierdut. Frânturi de viaţă, din viaţa cunoscuţilor ori necunoscuţilor, petrecută în marile capitale ale lumii ori prin sate de care nu a auzit nimeni.
Am mai adus aici, în ziarul ăsta măsurabil în pixeli pe care îl citesc şi îl scriu uneori doar eu, pe gratis (cred că e din cauza crizei), fotografii răzleţe care ascund poveşti incredibile. Imaginea nonagenarului şezând pe un sicriu făcut de el însuşi în urmă cu jumătate de veac dintr-o precauţie aproape nemţească. Fotografia unui acordeon care a traversat oceanul împreună cu proprietarul şi-apoi a luat-o îndărăt, după nu mai ştiu câte zeci de ani, într-o pribegie la modă, dus-întors, pe drumul dintre comunism şi capitalism. Portretul cu joben al fratelui meu zis Ceacea, zâmbind pentru voi şi pentru el însuşi într-o imagine de la sfârşitul anilor '70 à la Josef Berwanger şi à la Forum studenţesc. Un trup de copil ascuns în roata mică şi totuşi imensă a unui tractor, priponită de unul din perii care rodesc în fiecare an nişte fructe care au gustul paradisului. Portretul unei doamne în vârstă ţinând o carte în mână, surprinsă în sobrietatea sa de veac XIX de unul dintre fotografii berlinezi ai începutului de veac XX. O poartă a sărutului în deschiderea căreia se plimbă nişte studenţi îndrăgostiţi, cu plete şi carnete de ASR-işti, care n-au mai apucat să clădească socialismul în România.
Ce legătură poate fi între toate acestea, de ce le-am aşezat aici, ca-ntr-un puzzle cu piese color, cu piese alb-negru, cu piese în sepia? Nu ştiu ori poate nu vreau să divulg asta. Cred că aş fi putut fi pe rând oricare dintre aceste personaje, culegătorul de struguri ars de soarele Banatului cândva, în urmă cu 30 de ani, patinatorul cu şapcă surâzând pentru posteritate în Berlinul fără de ziduri al anului 1936, bătrânul şvab cu inimă aritmică pe care a uitat să-l ia moartea, micuţul rubicond care întinde mâna spre obiectiv prin cercul de fier şi cauciuc al unei roţi uzate, observatorul micului potop rural de care nu-şi mai aduce nimeni aminte, bunica zisă Muma, cu cârjă şi cârpă mică, aşteptând anotimpuri mai blânde pe un scaun aşezat în echilibru precar, cântăreţul adolescent cu acordeon aterizat înainte de război într-un orăşel canadian.
Dacă mă uit atent, descopăr cu lupa şi cu zoom-ul amănunte senzaţionale ale clipei de ieri. Identităţi uitate, numere de telefon la care nu mai sună nimeni, chipuri dragi pe care nu mai are cine să le regrete, destine mărunte pe care nu au mai apucat să le povestească biografii anonimi ai ultimului secol întreg. Magazine de împrumut care nu mai există, pantofi şi ochelari chic care au făcut furori în perioada interbelică, jobenuri şifonate purtate cu o întârziere de un secol şi ceva, mănuşi care au încălzit mâinile cuiva în timpul celeilalte mari crize economice, patine care au scrijelit gheaţa de sub tălpile bunicilor. Toate sunt aici, aproape tangibile. Le poţi mări sau micşora, le poţi privi cu plăceri de voyeur la nesfârşit, emană parfumul tuturor timpurilor şi al tuturor spaţiilor în care au trăit şi dansat oameni, în care au iubit oameni, în care au suferit oameni.
Poate că fac o muncă de detectiv afectiv, deşi nu mai sunt de la o vreme în solda nimănui. Pot chiar să disting păianjenul minuscul din colţul privirii, care stă la pândă pe o petală de floare a cărei culoare a împrumutat-o. Pot să povestesc dramele miilor de musculiţe care i-au căzut în plasă în virtutea unor decrete inexorabile ale sorţii. Doar am fost atunci şi acolo, cu aparatul foto în mână, surprinzând totul din profesionalism ori din greşeală, anume pentru a povesti cândva, adică acum, pe acest blog cu vagă aromă de viaţă, de revelator şi de Cabernet Sauvignon.
Da, cred că am făcut o meserie din a-mi edita amintirile. Şi nu pot să explic asta. În alte condiţii, poate că aş fi filetat şuruburi, aş fi pilit cuşti de iepuri în schimbul doi, aş fi condus tiruri cu marmeladă între două metropole ale lumii despre care n-aş fi ştiut să le povestesc nepoţilor prea multe. În alte condiţii, poate că n-aş fi fost decât o creatură în lesa normalităţii. Aşteptând fără să ştiu ca undeva, cândva, cineva să mă surprindă într-o fotografie întâmplătoare şi să-mi spună apoi povestea fie şi pe un blog anodin, fie şi pentru un cititor unic dar pricepător, căruia să-i alunge pentru o clipă rutina, plictisul ori tristeţea unei seri însingurate de august.

Priviţi-mă, admiraţi-mă, sunt cetăţean al marelui regat nostalgic!

2011-08-09T04:13:00.000-07:00

Mama soacră, o distinsă doamnă care în copilărie a şezut de multe ori pe umerii lui Petre Ţuţea ori a fost prezentată lui Mircea Eliade pe la sindrofiile casei, mă răsfaţă în ultima vreme cu reţete regale. N-am apucat încă să-i mulţumesc în scris pentru toate darurile făcute şi m-am gândit să o fac acum dat fiind că mi-a provocat un cât se poate de domestic flashtasting cu un Tempranillo, şi asta cu puţin timp înainte să-i devorez prăjitura, New York Cheesecake, recomandată în cartea de bucate a Principesei Margareta.
Să nu credeţi că fac aici vreun exerciţiu stilistic de măgulire ori cine ştie ce elogiu interesat. Nu. Pur şi simplu nu am apucat încă să vă povestesc cum dânsa, singura fiinţă din univers căreia am avut curajul întemeiat să-i spun mamă după ce fiinţa iubită care m-a născut a părăsit această lume, mi-a dăruit o mulţime de lucruri nepreţuite, între care se numără o maşină japoneză nou-nouţă cu care am colindat părţi bune din Europa. Şi nici că găteşte, în anumite zile de sărbătoare ale anului, nişte grozave sărmăluţe în foi de viţă aduse de la Ferendia.
Cel mai scump dar pe care putut să mi-l facă a fost însă Pivnicera. Fără ea, nimic din toate acestea nu s-ar povesti, fericirea, vinoteca, blogul, vinurile. Şi nici flashtasting-ul de care vroiam să vă zic şi poate că aş fi şi făcut-o dacă nu m-aş fi luat cu aceste efuziuni bruşte, care şedeau în mine sub formă de gânduri şi cuvinte şi încă nu găsiseră cale să iasă în afară, în lume.
Ei bine, în aceeaşi zi în care mama soacră gătea pentru întreaga familie cake-ul cu pricina, Pivnicera punea la cale tot o mâncare acreditată la Curte, Pasta con pesto, pe placul Regelui Mihai, iar eu, în mod absolut aleatoriu, am luat un Torres 2004, un Tempranillo a cărui sticlă prindea mucegai în vinotecă şi, fără de amici, surle, trâmbiţe şi alte accesorii comunitare, am realizat o degustare domestică în bucătărie. Chiar dacă n-am avut parte de decorul cu autostradă neterminată şi bloggeri pozând pe burtă pahare cu Riesling bănăţean, chiar dacă nu m-am suit cu "vesticii" pe cazemate în lanul de floarea-soarelui şi n-am purtat ochelari şi pălării de Blues Brothers şi chiar de n-am întruchipat Drăgaice Roşii printre păpuşile din atelierul maestrului Nelu Pitic, în bucătăria mea s-a petrecut un eveniment de zile mari. Fiindcă totul a fost cât se poate de ales şi fiindcă am simţit cumva că, gustând aceste bunătăţi povestite de principesă într-o carte şi gătite magistral de soţie şi de mama soacră, am gustat dintr-o întreagă lume dispărută. Una după care am tânjit mereu, căci bunicii şi părinţii au nostalgizat cu încăpăţânare după acel "dinainte de comunişti" care desemna libertatea, după vremea Regelui. Sunt un reacţionar aşadar, doresc restauraţie monarhică, oenologică şi gastronomică. Vreau rafinament şi bun gust. Priviţi-mă, admiraţi-mă, sunt cetăţean al marelui stat nostalgic!
Ştiu de unde mi se trage. Ca să mai alung din gândurile şi adumbririle cu care m-a împovărat soarta în ultimele săptămâni, am răsfoit un pic Cartea Regală de Bucate a Principesei Margareta, răsfăţându-mi imaginaţia cu foarte concrete reţete royale, cu fotografii ale unor purtători de sânge albastru şi cu uimitoare poveşti gastronomice. Fotografia preferată - cea a lui Amama, Regina-Mamă Elena a României, ţinând în braţe un căţel imaculat, un fel de Bubico de la Curte. Iar printre reţetele preferate am trecut deja New York Cheesecake, cea pe gustul Regelui Mihai, şi Lemon Drizzle Cake, preferata uneia dintre fiicele sale, Principesa Elena. Din poze zâmbesc ducese şi principi, principese şi arhiduci, regi şi regine, arhiducese şi markgrafi. Şi tot din poze îmi fac cu ochiul paste şi tocane rafinate, sufleuri şi budinci pentru împăratul, icre şi andive, jeleuri, şniţele, crochete şi plăcinte irezistibile, bunătăţi de pe toate continentele şi pe toate gusturile princiare, strânse într-o carte de excepţie.
Din pricina lor, a celor gătite de mama soacră şi de soţie după reţete regale, m-am simţit pentru o zi prinţ moştenitor şi chiar monarh, suveran, şef al casei regale în bucătăria Pivnicerei mele. Şi am deschis acel Torres Coronas, un vin cu blazon numai bun de asortat la pastele care i se par delicioase ultimului suveran român.
Bine, să nu credeţi acuma c-oi fi cine ştie ce sclifosit care se dă mare cu toate ale sale de dragul de a epata pe cine se nimereşte prin părţile astea virtuale ale blogosferei. Nici vorbă. Mie îmi plac în continuare şi mâncărurile simple, dar nu simpliste, cu care m-au ghiftuit mama şi mumele şi babele de la ţară, dar şi cele uzuale, gătite acasă ori preparate pe vreun grătar ori în vreun ceaun de veterinarul-bucătar de serviciu al grupului Vestik. Din când în când simt însă nevoia unui turism oenologic şi gastronomic, istoric şi nostalgic prin lumea de altădată, pe toate palierele sale geografice, istorice ori sociale. Aş vrea să gust din toate câte puţin, să degust de fapt din experienţa, trufiile şi modestiile furnicarului uman în care mă mişc, în care s-au mişcat cei dinaintea mea.
Mă gândesc că devin pentru câteva minute italian dacă servesc lasagna undeva pe litoralul liguric, că sunt pentru o jumătate de oră florentin dacă beau un Antinori pe o terasă de lângă Piazza della Signoria, că îmi curge un pic de sânge albastru în vene dacă savurez o îngheţată de cafea a la Vila Sparta, reşedinţa Reginei Elena.
Ceea ce n-am încercat încă şi probabil că nici n-o s-o fac vreodată e să mănânc orez cu steluţe roşii pe beţigaşe, să-mi pun chipiu şi uniformă de Mao Zedong şi să mă simt ca în timpul Marşului cel Lung al utopiei comuniste. Prefer totuşi cartofii prăjiţi şi friptura la tavă gătită de Muma de la Ferendia. Şi înjurăturile străbunicului cu picior de lemn pe care n-am apucat să-l cunosc din pricină că inima i-a fost slăbită de prea multe deportări, prigoniri şi cote: Aramă şi piatră vânătă să se aleagă de comunişti!
Prefer oricând o lume de contraste, una de prinţi şi cerşetori, de trântori şi albine, uneia îmbrăcate în uniforme, cu oameni care-şi duc viaţa în trei schimburi, mâncând acelaşi terci la aceeaşi cantină, într-un falanster de doi bani. Şi închin pentru asta un Tempranillo 2004 Coronas marca Torres, şi gust pentru asta o bucăţică din New York Cheesecake, în timp ce ascult în căşti Imnul Regal şi alte imnuri de care nu e cazul să pomenesc aici. Priviţi-mă, admiraţi-mă, sunt cetăţean al marelui regat nostalgic!

Despre vinuri, tristeţi, călătorii şi inimi care se pregătesc să nu mai bată

2011-07-30T14:06:00.000-07:00

Sunt atâtea inimi care se pregătesc să nu mai bată. O fac încet, pe nesimţite, şi numai faptul că nu putem să le auzim pe toate deodată face posibile din când în când sărbătorile, fericirile.
În ultimele săptămâni am trăit un anotimp al ploii, al tristeţii şi al călătoriilor în locuri nedorite, iar vinul, ca şi scrisul, mi-a fost oarecum mai străine ca niciodată, chiar dacă n-au lipsit cu totul prilejurile degustărilor şi confesiunilor.
Poveştile şi cronicile pot fi spuse/scrise însă şi din mijlocul orgiei, şi în toiul banchetului, ca şi de pe un pat de spital. Uneori muzica şoptită care însoţeşte scrisul se estompează şi piere, luând şi cuvintele cu sine în neant, anulându-le, amuţindu-le. Şi trebuie să cauţi la nesfârşit vinul care să alunge tristeţea bolii şi a morţii, elixirul despre care apoi nu mai curajul să povesteşti. Probabil că nu e de găsit. Probabil că trebuie să ceri sfatul lui Alexis Zorba, omul care bea şi dansează atunci când tot ceea ce s-a zbătut să construiască se năruie într-o clipă. Ori poate că ar trebui să-l cauţi pe bătrânul Utnapiştim şi planta iluzorie a nemuririi.

Un prieten îmi trimite prin e-mail o fotografie cu di Stefano făcând o demonstraţie cu paharul de vin în mână, sărbătorind ceva, o victorie, o iubire, nu ştiu ce. Eternitatea lor, a fiinţelor mai mari sau mai mici, celebre ori anodine, surprinsă într-o imagine alb-negru. Poza asta îmi aminteşte de un Puskas tânăr zâmbind între fanioane într-o vitrină din Budapesta din propria eternitate senină.
Bunica mea de la ţară, de care mi-e aşa de dor acum prin partea asta de univers, numea pozele icoane. Aşadar fotografiile au ceva sfânt în ele, poate că omul. Eu colecţionez foarte multe asemenea icoane, zeci ori sute de mii. Icoane cu oameni la care ţin, icoane cu oameni pe care îi urăsc. Le închid eternitatea într-un număr oarecare de pixeli şi o păstrez în memoria supraîncălzită a computerului. Unele nu au semnificaţie, încărcătură afectivă decât pentru mine şi pentru alte două-trei fiinţe din galaxie pentru care merită să exist şi să sufăr. Despre altele nu am cu cine să vorbesc , sunt atât de puţini cei care înţeleg această limbă aproape pierdută. Cu ei îmi place să mă întâlnesc la un pahar de vin. Îmi place să cred că fiecare sorbitură e o formă de iniţiere, de comunicare profundă. De-aia mi s-or fi împuţinat sticlele din vinotecă în ultimul timp.

În compensaţie, o sticlă de vin a călătorit vreo 600 de kilometri de la Bucureşti la Arad, învelită în polistiren şi însoţită de o scrisoare de curtoazie. Am ajuns s-a deschid abia după vreo câteva săptămâni, când trecuse canicula şi se înstăpânise vremea asta musonică lipsită totuşi de bucuriile thailandeze. Un Pinot Noir 2009 de la SERVE, Vinul Cavalerului, cu un buchet superb, care m-a făcut să-l sorb cu prudenţă, de teama dezamăgirii ulterioare a celorlalte simţuri. Şi zic că merită încercat şi de alţii, fie numai şi pentru faptul că reprezintă o căutare continuă a perfecţiunii.

S-a întâmplat într-o seară umedă, sub umbrela curţii, în şiroitul ploii, în compania nelipsită a doctorului veterinar Silviu Radu cu care împart bucuriile şi problemele, dar şi a amicului Adrian Armanca, proaspăt întors şi el dintr-o călătorie în capitală. Adi, şi el - între multe altele - degustător neautorizat şi blogger discret de vin şi întâmplări gastronomice a la restaurantul orădean Graf, a adus cu sine de la Bucureşti, pe lângă încântarea de a participa la evenimentul organizat de Murfatlar la restaurantul Charme, lansarea 3 Hectare Sable Noble, şi o sticlă din vinul de nisip al anului 2008, cupaj de Cabernet Sauvignon, Merlot şi Fetească Neagră, pe care "vesticii" abia aşteaptă să-l deguste cu cel mai apropiat prilej. Politehnistului jurnalist de Timişoara şi Newfoundland i-a plăcut totul, şi voiajul în oraşul celei de-a doua studenţii - Fotografia - şi regăsirea centrului vechi al Capitalei, cu şarmul său încă interbelic, şi vinul select de la Murfatlar, şi lumea bună a întâmplării în sine, cu bloggeri, oameni de cultură şi de vin. Într-un fel, chiar dacă sunt consemnat aici de la o vreme de griji arădene, am călătorit şi eu, am petrecut şi eu cu el, prin ochii şi sensibilitate lui, întâlnirea bucureşteană de miercuri, cu vin şi oameni buni.

Ar trebui să mai zic că în aceeaşi seară ploioasă cu degustare la masa de sub brazi în compania veterinarului bărbos şi amicului întors de la Bucureşti, am deschis cu plăcere şi un minunat Cabernet Sauvignon 2007, Origini, de la Budureasca, un vin din care îmi dau seama acum că am comandat prea puţine baxuri. Să amintesc că într-o joi am reuşit să dau fuga până la Enoteca de Savoya , mai mult ca să respir un picuţ atmosfera aceea atemporală, între oameni pe care ai vrea să-i mai întâlneşti, între vinuri pe care ai vrea să le mai deschizi. Că n-am putut să mă abţin, a fost imposibil să nu cumpăr un rosé franţuzesc Prestige 2010 de la Château Puech-Haut ascuns într-un ambalaj excepţional. Că am vorbit cu amfitrioana despre biblioteca taninilor şi despre muzica scrisului, călătorind cu gândul în Franţa, prin chateaux-uri de care nici n-aţi auzit.
Ar trebui să pomenesc de gustul de magiun al copilăriei, de izul inconfundabil al dulceţii de prune pe care îl regăsesc împreună cu Silviu în marile vinuri. Cum ar fi Cuvée Charlotte, din care am deschis o sticlă în aceeaşi seară în care a dat potopul peste Arad. Ne tot propunem să ducem cândva un ceaun în curtea casei sale de la Cruceni şi nişte coşuri cu prune târzii. Un ceaun din cupru, din acelea în care Tatabun îşi fierbea răchia în anii mai buni din urmă. Ne propunem să mestecăm totul o jumătate de zi, cu ochii în fumul focului, până se vede fundul de aramă al vasului. Să mâncăm cu poftă magiunul proaspăt cu pită caldă din cuptor, să ne mânjim obrajii şi să atragem inevitabil viespile insistente ale amintirii. Să povestim de toţi moşii şi de toate babele care ne-au vegheat copilăria. Şi poate că privind toate acestea în oglinda vinului, gustând cu toate simţurile vinul cel bun, gustăm şi toate aromele pierdute din vremea în care eram mult mai mici şi lumea mult mai largă. Din vremea în care încă nu se născociseră cancerele şi reumatismele, arteritele şi silicozele, ascitele şi cardiopatiile, iar Tatabunii şi Mumele erau mai tineri şi puteau cu toţii să meargă, să se mişte fără baston şi fără dureri între bornele contondente ale existenţei lor din celălalt veac.

Viziune neprihănită cu oameni, vrăbii şi câini într-un pahar cu vin

2011-07-19T00:14:00.000-07:00

Am rămas dator cu o poveste legată de vin şi de doctorul veterinar care, la nevoie, dacă vine vorba de vreun flashtasting, este gata să care mese în spate pe autostradă. Întâmplările, fericirile şi nefericirile s-au învârtejit însă, au fost atât de dense în ultima vreme că n-am mai găsit stare şi nici clipe potrivite scrisului. Până acum.
După degustarea bizară de pe autostrada în curs de construire, timp în care am fotografiat din toate unghiurile pahare cu vin şi meloane, pasarele neterminate şi asfalt curgând la infinit fără de maşini, am împachetat întreaga recuzită şi ne-am mutat cu toţii în locuinţa de vară de la ţară a lui Silviu, reparatorul blajin de animale mici şi, poate, mijlocii. Dacă vine vorba de căsuţa sa de la marginea satului Cruceni, trebuie să vă aşteptaţi la câteva lucruri sfinte, dinainte stabilite: să-l găsiţi în faţa unui grătar mirosind îmbietor a toate aromele din lume, tot întorcând pe o parte şi pe alta bunătăţile petrecerilor care au fost şi care vor fi; să fiţi îndată înconjuraţi de ciobăneşti germani, basseţi şi teckeli sârmoşi, dar şi de timide pisici british shorthair; să fie mereu vară şi să miroase a copilărie mutată dincolo de marginea oraşului; să curgă vinuri bune în pahare în timp ce soarele apune în spatele mânjilor care pasc pe islaz, în buza autostrăzii încă neconstruite.
De fiecare dată e puţin altfel însă, lipseşte sau apare ceva, cineva în peisaj, un câine, un vin, o vorbă de duh, un gest de tandreţe, o despărţire... De fiecare dată , aparatul foto surprinde altă lumină peste obiectele casei, iar ochiul clipeşte după un alt ritm, nevăzut.
Acum, adică atunci, ne-am refugiat în ţarcul câinilor cu tot cu mese şi scaune şi tăvi cu brânză , slănină şi cârnaţi, cu pălincă de Baia Mare de la mama Silviului de-acasă, pe care el, doctorul patrupedelor şi uneori al bipedelor, ne-nvaţă cum s-o sorbim pe maramureşeneşte, adică autorizat. Suntem noi toţi la un loc şi-o umbrelă stricată sub care se joacă teckelul Silly pe care-l luăm pe rând în braţe de drag, din capriciu ori pentru a-l proteja de colţii Herei, câinele-lup cu care n-ai vrea să ai de-a face nici atunci când eşti de zece ori ori de o sută de ori mai mare decât un teckel mic.
Silviu e o gazdă caldă şi ocupată, care aduce de toate de prin dulapurile bucătăriei, de prin frigidere şi de pe grătare, cu aer de chef care şi-a greşit vocaţia apucându-se să aline animale. Un Riesling de Recaş, La Putere, 2005, un clasic în viaţă care a rezistat şase ani ca să mai poată fi totuşi băut cu plăcere. Un Solo Quinta medaliat, expus mai devreme pe autostradă numai pentru plăcerea aparatelor foto, şi un Cuvée Amaury căruia îi facem iarăşi cu toţii declaraţii necondiţionate de dragoste. Şi mai aduce nu ştiu cât de asortate bunătăţi: nişte mici şi nişte ţâmpi, cotlete şi castraveţi, ceapă şi roşii, cârnaţi preparaţi de el însuşi după o reţetă sofisticată şi plină de condimente surprinzătoare, dar şi de un anume rafinament nu întotdeauna uşor de înţeles. Pe dopurile care ies din sticlele reci scrie SERVE şi Recaş, teckelul se agită şi prinde broaşte şi fantome de intruşi, săpând la baza gardului în apropierea mormintelor cu flori, de câini şi pisici care nu mai sunt decât în lumea cuvintelor şi a blogurilor.
În iarbă zac încrucişate sticla de Solo Quinta şi cea de Amaury, iar chipul lui Silviu se oglindeşte întors în calota gălbuie a Rieslingului din pahar. Nişte obraji cu ţepi, un nas de boxer fioros, o bandană de gigolo. După aceste semnalmente nici n-ai zice numaidecât că ăsta e un veterinar bonom, ai crede că ai de-a face cu cine ştie ce interlop de succes care dă petreceri pentru prieteni.
În curând lumea asta relativ neagitată de la vreo zece kilometri de Arad va deveni una aproape urbană iar aparenta linişte rurală a lui Silviu şi a noastră, degustători de tihnă, va fi tulburată de zgomotul autostrăzii. E o chestiune de luni sau de cel mult un an şi-ţi poţi da seama de asta privind şoseaua pe jumătate asfaltată şi zecile, dacă nu sutele de autocamioane care mişună în jurul staţiei de bitum şi betoane din apropiere ori prin albia vizibilă a viitorului drum ultramodern care va lega Aradul de Timişoara. Pe aici vor trece în curând în viteză oameni-bolizi grăbiţi în ale lor, cu 130, 150 ori poate chiar 200 de kilometri la oră, sfidând amenzile şi străvechiul instinct de conservare.
Nu ştiu ce-aş putea să vă mai spun. Poate doar că ziua toate pisicile lui Silviu sunt negre şi british shorthair iar seara nu vezi decât nişte ochi galbeni lucind undeva în întunericul scărilor ori cotloanelor casei. Că melonul atârna pe ceasul antic din hol, că Ioana Dark se juca la locul ei, acolo unde odinioară motanul Kenzo vâna fascinat fluturii nopţii şi ai destinului. Într-un fel, ştiu că sunteţi şi voi alături de noi, împreună cu noi, din pricina acestor imagini şi cuvinte, că degustăm aceleaşi vinuri, că savurăm aceleaşi odori. Înconjuraţi de câinele Floyd, de puternica Hera, de Mister Jack, bassetul gras şi trist, de Silly, de Kandia şi Ioana Dark - pisicile de rigoare.
Am înşelat un pic gravitaţia, întorcând lucrurile după cum mi-a căşunat, aşezându-le într-o plăcută imponderabilitate. O vreme, în jurul căsuţei cu coşuri şi mansardă şi fum de grătare am alungat toate grijile, datoriile şi adumbririle din viaţa fiecăruia, jucându-ne cu câinii în iarbă şi vinurile în pahare, aducând laolaltă toate pasiunile noastre stricătoare de bani, care dau însă sens vieţii. E o armonie ciudată, nescontată, pe care o trăim în lumea asta de oameni serioşi şi încruntaţi şi stăpâniţi mereu de griji mărunte şi meschine, socotitori de tot şi de toate, ca nişte contabili ai propriei goliciuni lăuntrice.
În preajma casei lui Silviu e o dezordine reconfortantă, obiectele sunt aruncate aiurea şi aşteaptă cu răbdare o rânduire viitoare. Şi iarba creşte în voia ei, gazonul Domnului necumpărat de la supermarket. La tot pasul, fiare vechi şi noi, biciclete şi recipiente de apă, străchini în care ai voie să calci, jucării pe care ai voie să le strici, pălinci pe care ai voie să le bei, înţelegeţi, e universul de acasă aşadar. Şi nici un snob în jur, pe o rază de foarte mulţi kilometri, nici unul dintre prefăcuţii aceia profesionali care ştiu aşa de bine să-ţi ureze o zi bună ori o seară plăcută. Te poţi scălda în privirea câinilor şi a mâţelor, poţi depăna amintiri timişorene, poţi alunga umbra tuturor regretelor şi divorţurilor. Ca şi cum cineva ar fi declarat locuinţa verzuie cu acoperiş portocaliu de la marginea Cruceniului o zonă liberă de conformism şi prostie, unul din sediile conspirative ale îmblânzitorilor neautorizaţi de clipă, ale consumatorilor neprihăniţi de viaţă.

Flashtasting cu drăgaică printre păpuşi şi păpuşari

2011-07-10T06:34:00.000-07:00

Oraşul alungă spiritul din fiecare alveolă. Nimic nu mai însufleţeşte chipurile impecabile din reclame, rânjetele acreditate şi atât de corecte politic. De toate acestea fug şi mă ascund.
Vechi eresuri, uitate fiinţe mitologice se odihnesc pe nişte etichete în interiorul unui underground liniştit. Pe sticle de vin, într-o enotecă. Caloianul, drăgaica, rusalcele... Ielele de care am uitat cu toţii, de care ne-am înstrăinat între pereţii de beton, cu telecomanda în mână şi droguri de tot felul pe masă. Fetişurile care schimbă lumea, vechile simboluri ale miracolelor posibile, amprente precreştine, ancestrale şi anistorice.
Păpuşile care dorm ziua, neobservate, pe rafturile magaziei şi pe albul hârtiei, se însufleţesc brusc noaptea, alungă praful şi înţepenirea, înviind neştiute de nimeni, într-un dans dincolo de scenă şi de păpuşari. Numai bătrânul Geppetto cunoaşte acest adevăr, iar eu l-am găsit uşor întinerit, într-o zi oarecare a timpului din urmă, în atelierul său plin de chipuri de lemn, burete şi polistiren, de pluş şi de plută, de tot soiul de materiale banale care se pot transforma dintr-odată în siluete vii. Am dus cu mine Drăgaica Roşie şi Rusalca Albă, ştiind bine că spiritul vinului se întrupează la ceas nocturn, ca o flacără care joacă într-un spectacol fără public, şoptit şi doar presimţit, pentru care merită să sari toate gardurile şi să înşeli toţi oamenii de ordine. Am dus vinul aşadar, preţ de câteva ore, printre marionete plasate dincolo de timp, într-o interminabilă vacanţă fără sforari şi fără spectatori.
Întotdeauna am pândit ceasul acela anume în care Pinocchio se metamorfozează în fiinţă umblătoare şi vorbitoare, părăsindu-şi de dragul aventurii bătrânul creator blajin. Cam asta se petrece şi cu vinul, destupă duhuri şi dorinţe vii, dacă dozajul e bun şi dacă nu depăşeşti cota alchimică de fericire.
Am deschis vinurile de la Oprişor într-o sală cu oglinzi şi reflexii, în care păpuşile se odihnesc pe pereţi ori în vitrine graţie unui colecţionar atent şi extrem de pasionat care a ţinut morţiş să le expună în toată splendoarea lor. Trucul amalgămării imaginilor a reuşit cumva, creând forme unice în voia luminilor şi a umbrelor.
Se ştie că maeştrii se recunosc după ceea ce pot face cu lucruri puţine. Geppetto a luat de pe un raft capul fetei rele a babei, o cruce de lemn şi un cearşaf roşu, întruchipând din câteva mişcări Drăgaica. La urmă i-a pus două mâini, cu ace, şi ea ne-a zâmbit, reabilitată, părând că se mişcă şi se animă printre celelalte trupuri de lemn şi culoare atârnate în vitrine. În oglinzile holului, chipurile şi vinurile s-au transformat în acuarele reuşite, expuse parcă preţ de câteva clipe pentru un singur ochi pătrunzător.
Poate că totul ar fi trebuit să se petreacă pe muzică de Phoenix, în timp ce artistul agită de sfori păpuşa care aduce ploaia iar discul de vinil se derulează încet, cu un uşor scârţâit, dezvăluindu-şi invocaţia muzicală:

Păpărugă, rugă
Ia ieşi de ne udă,
C-o găleată d-apă
Păstă lumea toată...
Ploaie, Doamne, ploaie,
Locu' să să-nmoaie.
Ploaie, Doamne, ploaie,
Locu' să să-nmoaie...
Bumburel d-argint,
Varsă-l pre pământ.
Ploiţă curată,
Ce-i din cer lăsată,
Cucuruzile, cât grădinile,
Cucuruzile, cât grădinile.

Sau poate că melodia care aduce ploaia au cântat-o păpuşile vitrinei, ţambalistul cărunt şi bonom, omul cu contrabasul, taragotistul cu iţari şi scripcarul cu mustăţile răsucite în sus. În timp ce Drăgaica dansa pe etichetă, agitând în sticle sufletul vinului şi în afară, în nouri, zeul încăpăţânat al ploilor încă necăzute.
Cuvintele au puterea să nască fiinţe şi lumi, să stârnească ploi şi furtuni. Iar noi, vesticii, ne-am jucat o vreme cu ele, printre vinuri şi păpuşi. În atelierul lui Geppetto am găsit linişte şi libertate şi un nonconformism plăcut, creativ. Jucăriile sale, terminate ori încă neasamblate, întregi ori demontate, ocupă fiecare cotlon, domiciliază în propriul spaţiu intim oferit de creatorul lor. Ele sunt actorii veterani ai spectacolelor din ultima jumătate de veac, mogâldeţe uitate care aduc râsul ori plânsul, soarele ori ploaia la o simplă mişcare a mâinii. Pitici şi măşti, oameni de tinichea, Ţăndărici din copilărie, marionete de tot felul ce duc dorul mâinilor care le-au însufleţit cândva, al artiştilor care le-au mânuit şi care acum poate că nu mai sunt. Pe pereţi şed arlechini, radioul cu lămpi, crucea şi sticla goală de Stalinskaya, trandafirii şi radiocasetofonul Sony, chitara şi ceasul de plastic. Pe masă se odihnesc ochelarii şi sfredelitorul, pensule şi foarfece, catere şi capsatoare. Şi două sticle de vin, cu propriile păpuşi pe etichete. Rusălcile sunt albe, drăgaica e roşie, ielele vinului închise în sticlă, djinii neeliberaţi ai fanteziei au pătruns în atelierul păpuşarului.
Ştiu bine că acum noi, vesticii, zâmbim în poze alături de Geppetto-ul nostru arădean, iar apoi plecăm şi lăsăm nemişcarea încuiată la locul ei. Când se sting luminile însă şi liniştea inundă spaţiul cu sfori şi capete de lemn, o nouă piesă se joacă, o altă emoţie prinde viaţă între pereţi, pe rafturile atelierului cu marionete. Toate personajele se trezesc, se dezmorţesc şi-şi joacă pentru ele însele vechile roluri din spectacole. Am încercat de mai multe ori să le surprind cu spiritul meu de voyeur, cu aparatul cu infraroşii al gândului. De fiecare dată am eşuat însă, nu am încă dovada palpabilă a acestui poltergeist artistic, de parcă un paznic ascuns le avertizează să-şi reia nemişcarea atunci când îmi strecor pe sub uşi camerele indiscrete. Aşa că m-am resemnat într-un fel, m-am mulţumit să scriu aceste cuvinte şi să beau un pahar de Drăgaică cu prietenii şi cu maestrul Geppetto.
Dacă nu mă credeţi, va trebui să încercaţi şi voi. Adevărul se află în acel vin şi, de veţi găsi doza corectă, s-ar putea ca toate păpuşile să joace din nou, anume pentru voi, aceeaşi reprezentaţie fabuloasă. Singura condiţie e să le placă publicul, privirile, gesturile spectatorilor. Pentru asta nu aveţi nevoie neapărat de adresa vreunui teatru de marionete, de orele reprezentaţiilor şi de bilete cumpărate la ghişeu. E de ajuns să aruncaţi o privire inteligentă asupra lumii şi spectacolul poate începe...

Galerie foto

De veghe pe o cazemată răsărită în lanul de floarea-soarelui

2011-06-30T15:05:00.000-07:00

Zilele trecute, o aripă mică şi radicală a Vestik-ului a organizat o insolită degustare de vin pe o cazemată situată în apropiere de Gătaia, pe Dealul Şumigului. Şotia a făcut obiectul unei relatări spumoase şi inspirate care a apărut pe site-ul vestik.ro.
Am vaga senzaţie însă că povestea cazematelor poate fi spusă şi altfel. Aşa, încet, în răstimpul în care o lăcustă îşi face rondul de-a lungul circumferinţei unui pahar cu vin, ca o Şeherezadă transformată în insectă prin vraja cuvintelor. Că poate fi spusă în alb-negru sau color, cu ochi de adult ori de copil, de reporter sau degustător de istorie. Bănăţeană.
Undeva în caietele sale dictando pe care îşi scrie cu pixul memoriile uşor ilizibile, Tata spune această poveste aşa:
"Când Tito a devenit independent de Stalin, comunismul lor a fost mai blând. Tito l-a invitat şi pe Dej să facă la fel, însă Dej nu a putut, că România era plină de Armata Roşie. După ce Tito a devenit independent, s-a instituit teroarea în România. Românii au început să facă fortificaţii pe frontieră, pe o distanţă de vreo 25-30 km. Au fost aproape 6 luni de hărţuieli. Începeau seara focuri la graniţă. Sârbii de mai multe ori au intrat în România, în Jamu Mare, Gherman şi Lăţunaş, şi au luat vaci, porci şi turme de oi, pe care le-au dus în Iugoslavia. Pe acest motiv ne-au deportat pe noi, cei de pe frontieră, ne-au dus în Bărăgan. Căci noi, cei care am fost în Bărăgan, eram clasificaţi în cel puţin cinci categorii de persoane dubioase Partidului Comunist: chiaburi, titoişti, legionari, nemţii hitlerişti, basarabenii antisovietici. Printre noi erau şi comunişti care erau clasificaţi titoişti. În toate satele, greul a fost pe cei care au rămas, ţăranii trebuiau să care piatră, ciment, var, lemne cu vagoanele. Încărcau căruţele şi duceau materiale toată iarna lui 1951. Ei nu ştiau aproape nimic, de ce se construieşte şi se fortifică. Unde se făceau cazemate înalte de peste 2 metri, veneau soldaţii, luau caii cu căruţele pline. Militarii le descărcau şi aduceau căruţele goale înapoi. Totul se lucra în secret atât de mare, ca nu cumva să afle spionii lui Tito ce se pregăteşte în România. A mai fost câte un curios care s-a strecurat şi a intrat în interior, a fost prins imediat, arestat, dus la Securitate, cercetat, bătut, chinuit şi prelucrat, că nu îi mai ardea de nimic în viaţa lui. După ce s-au îmbunătăţit relaţiile cu Tito, ne-au pus pe noi, cei deportaţi, în libertate. Militarii încă până prin 1960 au făcut de pază la cazemate. Abia atunci le-au lăsat în părăsire, iar acestea sunt astăzi la fel ca monumentele istorice. Au costat cam două miliarde de dolari, bani aruncaţi degeaba."
Cumva, eu am crescut la umbra Şumigului şi a cimentului de cazemată. De pe colinele Ferendiei, dacă te uiţi spre vest şi spre nord, vezi doar câteva înălţimi: dealurile Vârşeţului, cu cula lor misterioasă, şi Dealul Şumigului. Legendele spun că vechea cetate Somlyó, situată acest deal din apropierea Gătaiei, era legată printr-un tunel lung de câteva zeci de kilometri de Cula Vârşeţului. Pământurile din jur sunt pline de oasele mercenarilor care s-au bătut în numele unor imperii pentru acest colţ de pământ. Din depărtare, Şumigul seamănă cu o imensă mamelă căreia istoria i-a retezat sfârcul, cetatea din vârf. Cum ieşi din Ferendia, nişte stâlpi de curent formează o bizară linie călăuzitoare care duce până la deal şi pare să-l taie în două. Buncărele sunt însă prea îndepărtate ca să le distingi cu ochiul liber ori cu vreun zoom oarecare. Pentru asta trebuie să te apropii cu maşina, să treci prin Şemlacu Mare printre oi şi CAP-uri ruinate, prin lanuri de rapiţă şi floarea-soarelui, către dealul cel mare. De fapt, Şumigul nici nu e chiar aşa de mare, are vreo 200 de metri înălţime. Dacă te pui însă să-l parcurgi cu pasul, s-ar putea ca drumul să ţi se pară mai lung decât în calculele ochiului.
Pe la mijlocul anilor '90, l-am străbătut într-o iarnă, pe când făceam reportaje prin derizoriul plăcut al satelor bănăţene. Împreună cu acelaşi amic cu care acum am organizat bizarul flashtasting pe cazemată. De atunci mi-au rămas nişte fotografii superbe, în sepia, făcute de un actual "vestic", canadianul repatriat Adrian Armanca, fotoreporter de serviciu la ziarul "Timişoara". Lumea se întindea în sus şi la poale, cu buncăre cenuşii răsărind din arături, cu nori irepetabili la care ne uitam prin filtrele propriei imaginaţii animiste.
Astăzi nu mai trec pe acolo cu pasiunea jurnalistului de 20 de ani care descoperă bătrâne cu pensii de un leu, pescari cu dinţii scoşi de crapii imenşi ai potcoavelor de la Timiş, toboşari rurali care străbat zilnic pe jos zeci de kilometri ori şântări care duc mortăciunile la mormânţul cailor. Nu mai fotografiez nici capre cu straiţe la ţâţe, porcari cu leafă de director, şvabi nonagenari care au gătit pentru Einstein apple pie în America, privind zeppelinele deasupra zgârie-norilor şi care aşteaptă de 60 de ani moartea într-un sat bănăţean şezând cuminte pe sicriul din soba nouă. Nu, nu mai fac nimic din toate acestea, personajele reportajelor au murit de mult şi, într-un fel, nici jurnalismul nu mai există.
Mă gândeam la toate acestea pe când stăteam liniştit pe un şezlong deasupra cazematei cu un pahar de vin în mână şi doi prieteni alături, sub soarele blând de iunie care plimbă umbrele încolo şi-ncoace de-a lungul Şumigului. Înconjurat de floarea-soarelui şi de liniştea contemplării lumii departe de timpul care a fost şi de cel care va veni, într-un interstiţiu al trecerii.
Toate drumurile mele către satul copilăriei, către acel loc minunat şi decrepit în acelaşi timp căruia nu ştiţi cât de mult mi-aş dori să-i mai pot spune "la mama acasă", trec pe lângă Dealul Şumigului şi cazemate. La capătul lor mă aşteaptă Tata, uneori în faţa unui alambic din care curge flacăra albastră a răchiei care încă mai arde, alteori în grădină cu un furtun în mâini udând întreaga sa operă vegetală, pomi şi vie, rădăcini din care creşte totul. Prin curte rugineşte un tractor U650 cu nume de submarin rusesc şi vezi la tot pasul imense pneuri uzate, butoaie goale de motorină, bidoane şi cârpe, pui care cresc la bec, găini şi porumbei care dorm pe motoare şi curele de circular, pe tuburi de făcut cârnaţi şi garnituri cu catran, întreaga menajerie de fier şi fiare blânde a tatălui meu etern.
La întoarcere duc în portbagaj mazăre şi pătrunjel, caise şi nuci, ceapă şi crumpi, curcani şi gutui. Şi câţiva gigabiţi de fotografii şi filmuleţe cu universul ruginit şi vegetal de acasă, cu şoprul şi casa cea nouă în care el, Tata, nu mai locuieşte de mult şi poate că nici n-a locuit vreodată, cu biserica a cărei imagine se înalţă printre rugii sălbatici din fundoanea grădinii, cu flori şi poame şi cu chipul părintelui povestindu-şi viaţa, deportarea, închisorile şi eresurile.
E ciudat cum îmi vin aceste gânduri în timp ce pun trepiedul cu Canon pe Yaris şi-apoi fug iute, în spaţiul restrictiv al celor 10 secunde, pe cazemată, pentru a încăpea într-un cadru cu deal, umbrelă, pahare de vin, nori şi prieteni. Şi fac asta chiar pe locul în care aterizează iarna şoimii acestei câmpii bănăţene pe care Dumnezeu s-a gândit totuşi să n-o lase fără de străjeri.
M-am luat cu altele, văd, şi nici n-am apucat să povestesc ceva despre vin. Dar mai are oare asta vreo importanţă?

Galerie foto

Vinuri şi aspiraţii în oglindă, surprinse în tăcerea unui oraş care se culcă prea devreme

2011-06-24T07:23:00.000-07:00

Ca timişorean vremelnic refugiat pe unul din malurile Mureşului, îmi place să mă plimb prin târgul Aradului şi să-i fotografiez obiectele. Clădiri, faţade, porţi, detalii, statui, poduri, caiace, ziduri de cetate, turle de biserici, contururi urbane cu fum, abur şi cruci. Pe oameni îi pozez mai rar, căci mă simt bine mai degrabă printre păsările parcurilor, printre peştii apelor murdare ale marelui râu, printre căţeii şi pisicii bloggeri de care nu duc lipsă. Aş putea spune, câtă vreme memoria mea afectivă are coordonate bănăţene, că-mi plac aici mai mult lucrurile şi necuvântătoarele decât oamenii. Că resimt provincia, îndepărtarea mică şi mare în acelaşi timp de Timişoara, de oraşul care contează pentru mine cu adevărat, ca o capitală a unei patrii mai restrânse şi mai blajine decât România.
Statuia Libertăţii din Arad se numără printre cele mai fotografiate obiecte ale căror imagini le păstrez în folderele computerelor mele, pentru mine e un superlativ artistic reprezentativ pentru colţul ăsta uitat de ţară. O capodoperă ale cărei virtuţi mă interesează în primul rând estetic. Poate de aceea, din toate motivele enumerate mai sus, am ţinut să-mi invit prietenii la o degustare de vin într-un spaţiu situat în apropierea ei, în Parcul Reconcilierii: Casa Jelen sau Jelen Ház, cum vă place. Ca şi în alte dăţi, am ales să-i aduc, să-i import şi din alte oraşe. Din Timişoara de pildă, căci Aradul se dovedeşte uneori prea mic pentru o asemenea poveste.
Să vorbeşti despre vin unui anturaj obişnuit cu vodca Monopol, cu berea la doză şi romul la pet e ca şi cum te-ai apuca să reciţi poezii unor analfabeţi, să discuţi de filmele lui Tarkovski cu pasionaţii de telenovele ori să le fredonezi cele 14 Valsuri de Chopin unor ascultători înrăiţi de manele. E de înţeles de ce, atunci când vine vorba de o degustare, ne alegem publicul cu aceeaşi grijă cu care alegem vinurile. De acestea din urmă s-a îngrijit Florin Ionescu, directorul zonal de vânzări al Cramei Oprişor, un profesionist adevărat care în zilele din urmă a făcut un tur de forţă prin oraşele ardelene pentru a prezenta vinurile produse nemţeşte în Mehedinţi.
Am avut parte de un public atent şi receptiv în materie de vin, format din prieteni şi apropiaţi din cele două oraşe ale vestului. Adică de oameni ca noi, obişnuiţi, cuminţi, responsabili în profesie şi în viaţă. De dascăli şi doctori, de ingineri şi ziarişti, de preoţi şi psihologi, de manageri, arhitecţi, veterinari, de amici cu diverse meserii care din când în când se bucură alături de noi de libertatea ieşirii la restaurant, evadând pentru câteva ore din monotonia şi grijile curente, la un vin bun şi o discuţie cu tâlc.
Marii absenţi ai degustării de miercuri au fost fără îndoială mătuşa Tina şi nenea Ionel, prietenii noştri octogenari şi totuşi atât de tineri, care ar putea să vă povestească veridic despre Marea Depresiune, despre zeppeline, amantele lui Carol al II-lea şi automobilul lui Nae Ionescu. Şi tot mare absent a fost şi Marton, amicul meu timişorean care are grijă să nu se ciocnească avioanele, ca şi Tatabun de la Ferendia ori fotoreporterul planetar Adi Armanca, consemnat la Oradea.
De tâlcul licorilor s-a ocupat, cum spuneam, Florin Ionescu (Boris pentru apropiaţi), care a reuşit să captiveze auditoriul cu prezentarea celor cinci vinuri, cu pilde culturale şi cu talentul său de oltean vorbăreţ, potrivit pentru o asemenea reprezentaţie.
Ne-a adus mai întâi un spumant obţinut din Riesling (Carl Reh Riesling Brut Spumant, produs de Reh Kenderman, compania-mamă), cu care a reuşit să facă foarte plăcută aşteptarea degustării propriu-zise. Vinurile albe din frapiere s-au potrivit de minune cu înserarea acelei zile caniculare de iunie. Le-am trecut în ordine pe fişa de degustare: două Sauvignon Blanc 2010, din gamele Caloian şi La Cetate, o contrariantă Rusalcă Albă 2009 (cupaj de Chardonnay, Sauvignon Blanc, Riesling Italian şi Pinot Gris), Tămâioasa Românească 2010 din gama La Cetate Miracol şi Rosé-ul 2010 final.
Eu m-am mulţumit să dau note medii ori chiar generoase, să pozez etichetele artistice, florile murale, terasa şi arborele exotic al curţii, peisajul aseptic cu pavele, sticlă, zugrăveli impecabile, cu bucătar de ipsos şi chelneri reali. Mi-a fost mai greu să surprind însă spiritul întâlnirii, nevoia de împărtăşire a unor valori, nevoia de cuvinte cu sens, de ţinută a comunicării sociale. Poate că imaginea cea mai sugestivă e una în oglindă cu noi înşine, contururi cuminţi în lumina unor lămpi discrete, vorbind de ale noastre în tăcerea unui oraş care se culcă prea devreme.
Când totul a luat sfârşit, şi vinurile, şi masa, iar invitaţii au pornit încet-încet către casă, când puteai privi paharele goale şi fişele de degustare pline de note diverse, adică de entuziasme şi indignări subiective asupra vinului, Boris şi-a luat rămas bun pregătindu-se să plece într-o nouă etapă a turneului său profesional, programată a doua zi la restaurantul Graf din Oradea. Am putut savura apoi, alături de Pivniceră, aparenta linişte nocturnă a Parcului Reconcilierii, cu statuia splendidă reflectându-se în apă, cu chipurile paşoptiste mărşăluind fantomatic pe sub arcul de triumf în miniatură, cu cele trei steaguri, fiecare cu steluţele şi culorile sale identitare. Mi-am dat seama atunci că fiecare tinde spre libertate, spre propria libertate, după puterile sale intelectuale, morale şi estetice, înlăuntrul unei istorii capricioase precum albia unui râu care-şi modifică în mod continuu malurile. Că nevoia asta e general umană. Uneori însă e greu să o oglindeşti, imaginea ei se reflectă tremurat în apele prezentului, în timp ce originalul tronează superb deasupra unei lumi aflate parcă în destrămare.

Galerie foto