luni, 1 februarie 2010

În Parâng, la două vorbe şi o cană cu vin



În serile reci de iarnă, când eşti singur şi ascuns undeva în odăile oraşului, departe de bucuriile solare, e bine să-ţi aminteşti de marile vacanţe, de locurile minunate unde ţi-ai petrecut ultimul veac alături de prieteni. De munţii lui Dumnezeu, de nopţile cu foc şi fluier de cioban, de întâlniri irepetabile la mai mult de două vorbe şi o cană cu vin, de cabana cu ciobăneşti mioritici şi cocoşi-anglia, cu priciuri de demult şi mese butucănoase, cu rouă şi brazi din care coboară ceaţa în fiecare dimineaţă. Şi atunci simţi că e necesar să faci asta, să povesteşti ceea ce ai trăit, să amplifici ecoul acelor mici-mari bucurii din inima Carpaţilor pe care ai putut să le împărtăşeşti celor care s-au încumetat să se aventureze acolo alături de tine. O faci, poate, şi pentru prietenii virtuali care ţi s-au adăugat în dreapta acestei pagini de vorbe şi poze cu care încerci să reconstitui o stare de fericire. Pentru tetris, cu care ai vorbit undeva, cândva, despre excursii pe Cheile Nerei, dar şi pentru amicii din lumea reală care astăzi sunt departe de tine şi trişti şi neîntregiţi, pe care ai vrea să-i poţi aduce înapoi cu ajutorul cuvintelor.
Era iulie şi asfaltul ardea tălpile atunci când am părăsit Aradul de dragul Parângului, într-o maşină mică şi roşie şi improprie pentru aventuri pe drumurile enduro ale patriei. Portbagajul era plin de saci de dormit, bocanci, ceaune, hărţi, svetere, termosuri, sandviciuri şi orice altfel de bagaje care ar fi putut să ne ajute psihologic să facem mai uşor trecerea de la starea de confort citadin la asprimea vieţii de montaniard. Şi undeva, într-un colţ mai încăpător, am putut strecura şi două sticle de vin roşu alese la întâmplare din vinoteca proprie, cu gândul indecent de a le bea cândva la vreun foc de tabără.
Destinaţia era Obârşia Lotrului. Nu, nu era vorba de cunoscuta cabană, ci chiar de locul unde izvorăşte Lotrul, adică de Lacul Câlcescu. Totuşi, nu aveam de gând să campăm acolo, ci ne propusesem să ne stabilim cartierul general la cea mai apropiată cabană din zonă, pe malul râului, sub muntele Huluzul. Drumul de cinci ore trece prin Petroşani, apoi o ia către Voineasa, iar noi ne abatem la dreapta, spre locul ştiut, prin asfaltul cu gropi, criblură, piatră şi hârtoape, prin băltoace şi albii de pârău. Acolo, în faţa construcţiei de bârne cu pridvor şi încăperi cu priciuri, cu acoperiş nou de tablă şi câini răi legaţi sub brazi, ne aşteaptă cabanierul, nea Sandu. Cândva cioban, acum "lăsat la vatră" , el poartă de grijă cabanei din aprilie până în noiembrie, timp în care îşi aduce cu sine, de acasă din Voineasa, şi orătăniile, şi lampa de miner cu carbid, şi toată singurătatea cu care l-a nedreptăţit viaţa. Are mai multe exemplare de pui tărcaţi, păsări în miniatură, dar şi cocoşi impunători cu creastă roşie. Toată lumea îl ştie în zonă, toată lumea la cabana lui trage. De fapt, nu este şi nu a fost niciodată a lui, e proprietate privată, dar nea Sandu a rămas acolo, a supravieţuit tuturor schimbărilor de regim şi pericolelor muntelui.
Seara, la foc, când încă nu au sosit prietenii din Novaci şi Arad, nea Sandu se aşază pe un butuc şi spune poveşti de groază cu fiarele munţilor, urşii şi lupii. Câinii săi latră încontinuu din pricina urletelor care se aud în noapte, iar ciobanul cabanier este capabil să distingă vocile fiarelor după lătratul câinilor, a lup, a urs ori a altceva. Copiii se strâng în părinţi când povesteşte nea Sandu cum se răpune ursul feroce care îi fură oile , cum pun capcana cu carne sângerând şi cum îl puşcă apoi în inimă braconierii. Ori cum s-a întânit cu ani în urmă, într-o poieniţă, pe când ghida nişte turişti pe coamele Parângului, spre lacul Zănoaga Mare, cu o namilă de ursoaică având puii după ea, cum s-a ridicat sălbăticiunea în două picioare şi s-a stropşit la oameni de au luat-o la goană doamnele cu ciorapi de mătase şi pălării diafane, alături de domnii îmbrăcaţi soft cu haine de firmă şi doldora de neologisme şi sfaturi, care-şi lăsaseră SUV-urile câteva zeci de kilometri mai la vale. În goana lor nu apucaseră să vadă cum nea Sandu a început să urle la ursoaică, aşa cum numai un cioban care a petrecut o viaţă pe munte ştie să o facă, salvându-le astfel viaţa.
Când nea Sandu povesteşte de urşi şi de lupi, i se citeşte ură în ochi şi necruţare. Spune de fiare care omoară din plăcere oile şi care trebuie omorâte la rândul lor, nu există nici o graţiere. Şi când termină, se duce în cabană să-şi caute fluierul centenar, primit cândva de la un ortac de transhumanţă, şi începe să cânte încet, parcă şoptit, în trosnetul lemnelor care luminează un pic în întunericul munţilor. O noapte mai târziu, va repeta pentru noii sosiţi concertul de fluier, magia aceea muzicală de început de lume.
A doua zi începe cu o dimineaţă rece, cu o spălare pe faţă în apa de râu, cu cafea tare şi foc de încălzit mâinile, cu scărpinat de câine şi alte plăceri de nepovestit aici. Spre seară trupa de montaniarzi se completează cu cei pe care i-am aşteptat pentru a începe ascensiunea spre Lacul Câlcescu. Drumul urmează cursul Lotrului şi pe o porţiune poate fi străbătut chiar şi cu un Volkswagen oarecare. Pe drum, corturi de ciupercari, turişti care vorbesc în toate limbile, câteva maşini şi câţiva brazi aplecaţi nefiresc peste cursul apei. Indicatoarele anunţă câteva ore de urcuş, dar atunci când începi să urci, orele sunt mai lungi, mai obositoare şi mai frumoase. Şi Canon-ul abia dacă poate fotografia tot ceea ce ţi-ai dori. Urmează o traversare de pârâu rece şi adânc, la fel de periculoasă ca orice altă potecă în urcuş, pe margini de râpă. Băieţii iau fetele în spate şi le poartă deasupra apei ca pe nişte odoare fragile. Picioarele au îngheţat, urcuşul continuă. Urme lăsate de motociclişti tembeli acolo unde ar trebui să distingi doar contururile tălpilor de bocanci. Ne apropiem de limita de 2.000 de metri, de locul în care se deschide un peisaj superb care te încurajează să continui în sus, cu tot efortul. Un jnepeniş obositor, crescut în preajma cascadei care duce în jos din lac apa pârâului, încetineşte întâlnirea ochilor cu unele din cele mai înalte creste din Parâng.
În cele din urmă se termină şi înaintarea anevoioasă prin acea barieră de ramuri orizontale şi în sfârşit găsim lacul şi înălţimile cenuşii, intangibile, care îl străjuiesc. Un indicator uzat arată că ne-am atins ţinta, iar norii coboară şi urcă brownian, oglindindu-se în apa glaciară. Privit de pe o stâncă năpădită de jnepeni, peisajul devine integral, iar lacul-izvor al Lotrului apare cu totul pe ecranul aparatului foto. E prilej de săruturi şi tandreţe familială, de victorie sărbătorită din priviri. Şi când totul pare perfect, o ceaţă coborâtă de niciunde ne învăluie rece, alungându-ne către cabană, adică aproape către casă.
Coborâşul e la fel de dificil, acelaşi jnepeniş ne încetineşte alergarea. Prilej de bătături pentru cei mai copii dintre noi şi de tăiat unghii cu briceagul. Lumea de la poale se apropie minut cu minut, soarele e din ce în ce mai ascuns, gata să dispară în spatele coamelor întunecate ale munţilor. Urmează traversarea apei reci a Lotrului, regăsirea la maşină şi trasul la cabană, acolo unde cineva drag ne-a pregătit la ceaun cea mai grozavă cină.
În aerul tare, focul continuă să ardă mocnit şi alte poveşti ale lui nea Sandu stau să înceapă. Ochii de copil se deschid speriaţi, în aşteptare, îndreptaţi spre chipul bătrân al ciobanului. Iar câinii latră a fiară şi se opresc atunci când se face auzit sunetul de fluier, alungând orice umbră de teamă. E ultima noapte petrecută aici.
Aş vrea ca toate să se petreacă aievea şi în anul ce vine, şi în fiecare an în care vom reuşi să evadăm din câmpia noastră îndepărtată spre munţii din care izvorăşte Lotrul. Aş vrea ca aceste cuvinte să-i întoarcă pe toţi prietenii mei acolo, pe cei despărţiţi şi pe cei nedespărţiţi, pentru că ei sunt cei mai frumoşi prieteni din lume. Dacă sunt pregătiţi, nu trebuie decât să-i dau un telefon lui nea Sandu, la ora şi minutul ştiute, când îşi pune clopul pe cap şi se duce în singurul loc din preajma cabanei unde există semnal telefonic, lângă podul în construcţie de pe râu. Şi locul cu pricina nici nu e greu de găsit, doar e marcat cu un băţ având deasupra o cutie de conservă. Ce ziceţi, să-l sun, să nu-l sun?



6 comentarii:

  1. N-am fost niciodată pe munte. Decât cu tine, acum. :) Voineasa este aproape de mine, în acelaşi judeţ, dar n-am ajuns pe acolo, în "locurile minunate unde ţi-ai petrecut ultimul veac alături de prieteni..."
    Da, întrucât "clipe dulci se par ca veacuri".
    În Apuseni ai fost?

    RăspundețiȘtergere
  2. Gorjul şi Vâlcea sunt minunate. Am colindat un pic pe la Rânca, pe la Tismana, Cozia, pe la Brezoi, pe la îndepăratele lacuri Galbenu şi Petrimanu, pe la Mănăstirea Dintr-un Lemn, pe la Hobiţa şi Tg. Jiu, la Masa Tăcerii şi Poarta Sărutului, pe la mănăstirile Hurezi şi Polovragi, pe la Peştera Muierii şi Horezu. Şi-am mai petrecut cu privirea Parângul Mare şi Mohorul, ca şi vârful golaş al Păpuşii.
    În schimb, în Apuseni nu pot zice că am fost, chiar dacă am dat cândva, demult, pe vremea tovarăşelor învăţătoare, pe la Peştera Urşilor, unde am băut lapte de bivoliţă, şi pe la Stâna de Vale, unde am prins o zăpadă de peste un metru şi m-am dres cu vin fiert. În Apuseni e musai să merg, însă nu mi s-a ivit încă prilejul unei excursii adevărate, în compania montaniarzilor autentici.

    RăspundețiȘtergere
  3. Oho! Ai umblat, nu glumă! Dacă ajungi în judeţul Alba, caută comuna Sălciua, iar de acolo întreabă de Huda lui Papară. N-o să-ţi pară rău!
    Este şi o pensiune frumoasă în zonă, Moara Zmeilor, cam aşa... :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Promit, Diana, promit să întreb de Huda lui Papară. Sună fantastic, sună iniţiatic! Auzi tu, Huda lui Papară... Şi am să dau şi pe la Moara Zmeilor. Iar dacă uit cumva aceste denumiri incitante, dau un sign in pe blog şi îndată aflu de la tine de locurile cu tâlc din împărăţia judeţului Alba.
    Ştii care e marele meu regret? Că nu pot să parcurg, într-o viaţă de om, atâta frumuseţe câtă a lăsat Dumnezeu în toate judeţele ţării, ale lumii şi ale galaxiei. Dar poate că uneori o parcurgem pe toată, prin ochii Lui, într-o străfulgerare, într-un arc electric, într-o înghiţitură de vin...

    RăspundețiȘtergere
  5. N-am fost in locurile despre care povestesti. Poate anul asta, desi tare m-as duce tot in Apuseni, e ceve de vis acolo!!!
    Povestesti f frumos!

    RăspundețiȘtergere
  6. tetris, trebuie să mergi în Parâng, iar eu trebuie să merg în Apuseni. De pe înălţimile acelea vezi altfel lumea şi te priveşti altfel pe tine însuţi/însăţi.
    Şi tu povesteşti frumos, m-am strecurat un pic printre amintirile tale cu caişi, magiun, găini şi miros de fum şi de fericire eternă. Şi-am mai şi văzut fântâna "Zodiac" a lui Octav Doicescu. Poate că o dată am să-ţi spun povestea unei alte realizări de arhitect, de data aceasta a lui Gheorghe Doicescu şi a soţiei sale, Coca Doicescu. Între aceasta şi fântâna pomenită de tine există o legătură aparte.

    RăspundețiȘtergere