vineri, 26 februarie 2010

Underground cu Jena şi Metaxa, din pricina unui armagnac


Am văzut, plin de o gelozie pătimaşă, că toate blogurile sunt pline de ecourile degustării acelui armagnac de la 1900, la multe zile de la săvârşirea "ritualului". Nu ştiu cum pot compensa pierderea, neîntâlnirea cu gustul acelei băuturi centenare. Mi-am scotocit memoria în căutarea a ceva de demult, a unei experienţe cât de cât similare şi n-am găsit nimic-nimic. Poate doar ceea ce urmează.
Aş fi vrut să vă povestesc aici cum am deschis uşa pivniţei, aprinzând lampa de la intrare şi coborând în acea lume interioară, a mea şi a casei, cercetând obiectele, butoaiele, sticlele, tot ce emană sentimentele şi gusturile trecutului. Să spun de sticla, balonul de Jena în care socrul meu distila vinul alb, câte trei litri o dată, pentru a obţine un minunat coniac de casă de culoarea vaniliei. Şi cum făcea asta în răcoarea acelui underground care arăta cu totul diferit şi care îl ferea, într-unul fel, de vremurile stupide în care majoritatea oamenilor îşi spuneau tovarăşi, dintr-o eroare cât se poate de ideologică. Era poate elixirul lui, armagnacul lui făcut să ţină zeci de ani, ca o moştenire de familie nepreţuită, despre care să vorbească astăzi cineva pe un blog, la mai bine de treizeci de ani de la facerea lui, în vremuri în care se asculta Europa Liberă şi se spera că libertatea chiar există, închisă într-o sticlă şi pusă la învechire, undeva în partea însorită a Pământului. Aş fi vrut să vă arăt serpentina de sticlă şi dopul antic de plastic care asigurau funcţionarea acelui alambic transparent, atât de nefiresc în acel RSR în care trăiau de o viaţă părinţii noştri. Şi să pozez curgerea picăturilor, esenţa vinului strecurată în altă licoare, acel hobby plăcut pentru nări şi pentru sufletul neprizonier şi lipsit de carnet de partid care îşi permitea o asemenea alchimie undeva la câteva picioare sub pământ într-o locuinţă din buricul Aradului. Din acel brandy home made au mai rămas astăzi puţin peste 10 litri, o marcă înregistrată anume pentru plăcerea degustării celor ai casei, o amintire olfactivă a unei fiinţe care nu a aparţinut niciodată lumii proletare pe care unii s-au chinuit în zadar zeci de ani s-o zămislească. Despre toate acestea am vrut să spun şi să scriu aici, preţ de câteva mii de caractere, încercând să strecor în lumea pixelilor un gust pe care nu l-am uitat, pe care îl înţelegem şi vorbim numai câteva persoane implicate afectiv în toată această poveste de familie.
Şi apoi aş mai fi vrut să scot la iveală o sticlă goală, păstrată de peste cinsprezece ani în ambalajul său original, undeva în cămările trecute şi prezente ale casei, şi asta nu de dragul acestor obiecte rămase, ci al lichidului pe care l-au conţinut. Era un Metaxa de şapte stele, vechi la rându-i de peste 30 de ani la data la care a fost servit, cândva la începutul anilor '90, cu prilejul fericit al unui nou început. Ştiu că am primit fiecare câte un păhărel înalt cu cupa mică, discretă, cât să conţină câteva sorbituri. Însă n-am uitat acel gust sublim, în care distingeai esenţa strugurelui dumnezeiesc din care a fost făurit mai întâi vinul. Simţeai şi strugurele, şi vinul din el, şi parcă gustai o bucată din Grecia anilor '60, din Grecia lui Zorba în care Antonny Quinn şi Alan Bates şi-au dansat sirtaki-ul. Era o băutură nemuritoare ca şi pelicula lui Cacoyannis, sorbită spre a fi povestită, dezvăluită, desluşită şi pentru cei care n-au avut şansa să fie atunci şi acolo.
O vreme am simţit, poate, în gustul lui şi briza Mediteranei, şi cântecele călugărilor, şi arşiţa soarelui pe strugurii în pârg, şi zbuciumul istoriei care curgea în vinele acelei epoci, îndreptându-se năvalnic către prezentul din noi.
Şi dacă toate aceste sentimente ţi le poate stârni o băutură atât de tânără, atât de în floarea vârstei cum a fost acel Metaxa de şapte stele, un dar adus chiar din Elada, atunci cum aş fi putut să rezist întâlnirii cu armagnacul şi cum aş fi putut să descriu în cuvinte experienţa? Nu, e mai bine că faptul nu s-a produs, că au făcut alţii încercarea descrierii, a tălmăcirii acestui act de cunoaştere.
Din toate nu rămân decât cuvintele, aşa că eu sting încet, pe rând, lămpile care luminează obiectele vinotecii şi mă întorc agale, urcând treptele către lumea de la suprafaţă, gata să fac faţă tuturor provocărilor şi întâlnirilor viitoare. Undeva, departe, o licoare se învecheşte anume pentru mine şi aşteaptă să o deschid spre a-mi vorbi despre toate acele lucruri care aproape că nu pot fi spuse, fiindcă e ca şi cum ai povesti cu convingere cum se deşiră ghemul timpului şi cum se petrece de la naştere spre moarte lumea, de parcă tu însuţi ai fi creat aceste miracole. Or, asta a fost şi este privilegiul Altcuiva. Al altui Blogger.

6 comentarii:

  1. La tine, acolo vinul se transformă în licori, licorile suferă transmutaţii misterioase şi devin poţiuni magice... Cine le bea călătoreşte în timp.

    RăspundețiȘtergere
  2. Din când în când, toţi avem nevoie de poţiunea întoarcerii. De gustul trecutului. Călătoria introspectivă o facem adesea fără de cuvinte, din tristeţe, dor sau bucurie. Ca un vis de care nu dă nimeni seamă, pe care nu-l mai povesteşte nimeni. Ca şi cum n-ar fi fost. De aceea au fost inventate cuvintele. Şi vinul. Ca să putem povesti. E minunat să ai cu cine/pentru cine povesti. Şi totul începe ca şi cum ai destupa o sticlă de vin adusă din cotlonul cu arcade al amintirii, luminat de spotul privirii interioare.
    Pe care ar trebui oare s-o încep data viitoare?

    RăspundețiȘtergere
  3. Salutare Pivnicere,

    Cum pot sa fac rost de adresa ta de email?

    RăspundețiȘtergere
  4. Hello, Mr. alibus! Scrie-mi pe alurosoni@gmail.com sau pe vali.zestrean@gmail.com, unde vrei tu.

    RăspundețiȘtergere
  5. Multumesc.

    Asa frumos nu mi-a mai raspuns nimeni pana acum intr-o scrisoare deschisa pe care acum o citesc cu recunostinta de a fi intalnit pe cineva care sa poata sa rezoneze cu ce am trait atunci cand am incercat sa descriu... indescriptibilul. Sunt convins ca, la un moment dat, si tu vei avea privilegiul sa te intalnesti cu un astfel de miracol. Si atunci o sa stii. Sau o sa incerci sa spui lucruri nespus de frumoase, asa cum numai tu poti. Iar eu, daca voi mai fi prin zona, voi citi si iti voi multumi inca o data. De-abia astept!

    RăspundețiȘtergere
  6. Da, Răzvan, inefabilul! Cu asta ne luptăm mereu, cu aproape neputinţa de a recrea cu ajutorul semnelor o stare de graţie, de a descrie Roza, Roata cosmică, Iniţierea. Numai atunci reuşim parţial, când vorbele cântă, când se armonizează neştiut după modelul întregului pe care încearcă să-l redea.

    RăspundețiȘtergere