luni, 11 ianuarie 2016

Bilanț 2015. Un an incredibil pentru comunitatea CDViN

 
Privind înapoi, la înșiruirea tuturor evenimentelor realizate într-un an, în 2015 de pildă, și încercând să cuprinzi totul într-un document sintetic numit bilanț, te poate cuprinde un sentiment de plăcere și oboseală totodată. Plăcerea ține de rememorare și de mirarea că au putut să încapă atâtea întâmplări într-un singur an, iar oboseala, de retrăirea efortului, a emoțiilor, a stresului care au făcut posibil totul. În anul care a trecut am contorizat 97 de articole și un număr apropiat de acțiuni, iar link-urile de care ne folosim în cele ce urmează ilustrează faptul că totul s-a petrecut aievea.

 
În ianuarie, am găsit de cuviință să povestim despre stiloul care scrie cu Cabernet Sauvignon, dar și să salutăm faptul că o bună prietenă a clubului a devenit câștigătoarea Oscarului oeno-gastronomic pe anul 2014. În club, am început seria de petreceri ale anului cu o degustare în pahare negre pe ritm de fado, apoi am salutat noua ediție a Salonului Internațional de vinuri Vinvest 2015. În a doua jumătate a lunii am avut parte de o cercetare plină de surprize a calităților noilor viunuri ale Cramei Rătești și am colportat știri plăcute legate de anumite Tasting notes asupra Negrului de Drăgășani 2013 de la Prince Știrbey. La urmă, am pus de o degustare premium cu vin, Lucky și confetti în dormitorul bunicii. 
Abia se făcuse februarie, că am și pornit într-un mic voiaj sentimental cu ajutorul vinurilor Gramma, ca să enumerăm apoi cu plăcere cuvintele cheie ale unei degustări Oprișor cu repetiție. Apoi am relatat cu lux de amănunte extraordinarul flashtasting aventuros cu Mari V la 2.000 de metri altitudine, dar și întoarcerea cu șarm a firmei SERVE în odăile bunicii, cu ocazia Valentine’s Day. Mai încolo am descoperit că zi fără vin este o zi fără Soare, Vinarte, 2009 și am destupat un Cabernet Sauvignon Master Lot Reserve California 2011, de la Wolfgang Puck, chiar în preajma fotografiei cu autograf primite de la acesta. În ultima parte a lunii am petrecut un weekend cu Avincis, înregistrând un mic record, și delectându-ne cu quiche, tortilla, foie gras trufe negre și jeleu de Tămâioasă Românească, în compania vinurilor elaborate de Ghislain Moritz.


La debut de martie am consemnat o seară de modă veche cu Bogdanul Lacertei, anunțând totodată prima ediție a WineUp Fair in Transylvania. De mulți ani încoace, orice planuri ne-am face, oricât am fi de ocupați, începutul lunii martie ne prinde, invariabil, la VinCE Budapesta. Nu ne-am mulțumit doar cu atât însă, organizând în club un nou party cu vinuri de Rătești și fete marca CDViN. Pe urmă am povestit pe larg cum am sărbătorit ziua mondială a fericirii alături de vinurile maestrului Fiorenzo Rista și ne-am dedat la tot felul de plăceri esoterice în compania lui Borisului Cramei Oprișor. Ultimele zile de martie le-am petrecut la Cluj, participând la WineUp, un festival de vin și civilizație. 
Aprilie ne-a găsit ocupați cu programul Salonului Vinvest și cu descrierea acestui eveniment în toate plăcerile și cifrele sale. Pe urmă s-a ținut cu fast ziua Ancăi și a vinului românesc în Vestik Club și iar ne-am apucat să povestim despre festivalul timișorean, văzut ca un Vinvest nostalgic, cu Vinarte, Giusti și Casa Bunescu. Tot în club am trăit niște aniversări florale, pregătind și o degustare de Lilieci, urmată de o sabrare surpriză. Spre sfârșitul lunii am avut parte de două evenimente absolut remarcabile: un cuvée de vin și libertate în compania unor mari personalități culturale, între care Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici, Teodor Baconschi, Armand Goşu, Petre Guran, Mihai Maci, și o seară iberică cu vinurile Cramei Borha, în jurul unei paellera cu paella.


În mai am sărbătorit, la Drăgășani, un cincinal de prezențe la Ziua Bunicii Maria Știrbey, apoi am primit cu papilele deschise, în vechiul dormitor al lui Nagymama, noile vinuri ale lui Oliver Bauer. Și tot în odăile bunicii s-a consumat unul dintre evenimentele majore din viața clubului, atunci când am celebrat ultima cină la bordul zeppelinului Hindenburg. Ca niște hedoniști înrăiți, am continuat să ne delectăm cu vin și bunătăți în cadrul unei premiere numite Vietnamese Fusion în dormitorul bunicii și am participat la o degustare de rock cu The Lemon Lovers. Și luna părea că abia începuse pentru noi, devreme ce am mai bifat apoi o seară de pomină cu vinurile Giusti și Lucky Motanul, ca să gustăm pe urmă ceva Châteauneuf-du-Recaș, ambrozie și alte oeno-plăceri. Ne-am amintit că în 25 mai este sărbătorit Sfântul Urban, patronul viilor și al viticultorilor și am pornit apoi o călătorie a gustului, în zigzag, prin gastronomia piemonteză. La urmă de tot, la Ferendia am pus de un flashtasting la grătar cu SERVE, Dani, Bombo și omul nostru din Panama.  
Iunie ne-a adus, la debut, cronica unei reîntâlniri cu vinurile preferate ale lui Mihai Viteazu, iar apoi am întocmit raportul final asupra unei degustări reușite în compania lui Vladimir Tismăneanu, Andrei Codrescu, Anselm Berrigan, Mircea Mihăieș și Marius Stan. Au urmat tot felul de coincidențe, verticale și exerciții de cinefilie, alături de un nou prieten revenit în club, Teodor Baconschi. O altă premieră în club a fost exoticul festin cu gastronomie japoneză și vinuri românești, apoi am organizat un blind de fetești albe și nu numai. Ne-am bucurat atunci când prietena noastră Mari V a devenit vicecampioană într-o inedită competiție mondială și, de bucurie, am pus la cale ay șe flashtasting în cotețul de găini de la Fere! Întorși la Arad am putut să adăugăm la șirul acțiunilor o nouă degustare reușită în compania vinurilor cramei Liliac și să marcăm un solstițiu cu aniversare și degustare.


În a doua zi de iulie am povestit totul despre weekend-ul petrecut în paradisul Drăgășanilor iar câteva zile mai târziu am participat la o degustare stelară cu foc de tabără. Am descoperit pe urmă noile mele febleți de la Crama Basilescu și am petrecut o seară romagnolă cu vinurile marca Guarini. Răzvan Demian s-a întors în club pentru o degustare pe larg cu vinurile Giusti iar mai încolo am ținut  ziua lui Andrei, în cadrul unei Tapas&Wine Night. Tot în iulie, Château Vartely a fost prima cramă de peste Prut care a pătruns în dormitorul bunicii iar ultimele evenimente ale lunii au cuprins un spectacol oenologic marca Elite Wine și o degustare cu flori la carafă și vinuri la frapieră.
În august am început totul cu un eveniment marca Nelu Vlădoi, cu vinuri evocând parfumul Dobrogei și nostalgia Olteniei. A urmat o seară cu vinuri croate în odăile bunicii,  am anunțat că un juriu internațional va realiza cea mai amplă evaluare a vinurilor de top românești și am făcut încă o ieșire în locurile preferate, în urma căreia v-am îndemnat să binecuvântați vinul, animalele și copiii Drăgășanilor. Am apucat să mai scriem că, la Valea Verde, în cadrul „Wine Book of Romania”, 38 de vinuri românești și moldovenești au obținut punctaj maxim și ne-am dat seama că tocmai s-a sfârșit luna.


La început de septembrie am publicat interviul cu Rod Smith, Master of Wine și am organizat evenimentul anului pentru CDViN, expoziția Podgoria Artelor, în cadrul căreia, în câteva ore, peste 300 de participanți s-au înghesuit să deguste și să admire vinuri și obiecte de artă cu tematică oenologică. Având ca invitați și doi membri Vestik, la București, Crama Liliac a lansat Private Selection, iar noi i-am dăruit titanului Alfred Beck, cu ocazia împlinirii a 70 de ani, un papion marca CDViN. O numeroasă echipă a clubului s-a întreținut apoi, în Dealu Mare, cu marchizul Piero Antinori, la ziua Cramei Viile Metamorfosis. La scurt timp ne aflam în Dobrogea, la Murfatlar și Siminoc, pentru un reportaj și pentru a enumera cel puțin trei motive pentru care merită să vizitezi Domeniul Vlădoi. Vreo cincizeci de kilometri mai la sud, la Clos des Colombes, am acumulat mai multe emoții care nu încap într-un singur cuvânt. Apoi ne-am bucurat și noi un pic de o minunată vacanță de septembrie la mare și prin România și, abia întorși la Arad, am dat o fugă până la Bata, pentru o vânătoare cu vin și șoimi premium. Și nu am încheiat această lună incredibilă fără să organizăm, în club, o nouă întâlnire de rafinament cu cinci plus unu vinuri și Bogdanul Lacertei. 

Octombrie ne-a adus mai întâi povestea unui blind în pahare negre cu vinuri dobrogene, dar și o frumoasă, imaterială, pasională verticală Vinarte. O acțiune de suflet a fost workshop-ul afectiv cu cei șapte magnifici ai vinului, în care am adunat tot atâția prieteni de pretutindeni în club, însoțiți de vinurile lor preferate. Apoi am petrecut puțin cu Big Radu și vinurile Domeniului Coroanei Segarcea și ne-am dat un rendez-vous cu Valeriu Stoica și François Villon în odăile bunicii.
Veni și noiembrie, așa că am anunțat că zece producători români au fost invitați la festivalul de la Merano și am dezvăluit ce li se pregătește acolo amatorilor de vin în prima seară. În aceeași notă, am relatat ce crede despre vinurile românești Helmuth Köcher, cel supranumit The WineHunter, președintele Merano WineFestival. Au urmat călătoria în SüdTirol și cronica unui festival de cinci stele, care a avut 10.000 de vizitatori în cinci zile. Ne-am întors acasă și am povestit cum șase mari vinuri marca Prince Știrbey au făcut senzație în dormitorul bunicii. Ne-am dedat apoi, tot în club, la un rafinament pan-asiatic cu 142.506 de combinații gastronomice posibile pentru ca, la finalul lunii, să realizăm o nouă premieră pentru CDViN: am avut stand la GoodWine 2015 București.
 
Luna decembrie am început-o cu delicatese italiene și cu un magician în dormitorul bunicii
și apoi am pregătit tot felul de bucurii pentru copiii mai mici sau mai mari din anturajul clubului. O masă între prieteni cu vinurile maxime ale Cramei Oprișor ne-a căzut foarte bine tuturor, înainte de reîntâlnirea cu vinurile Guarini. Evenimentele anului 2015 au luat sfârșit în Vestik Club cu o sărbătoare dionisiacă celebrată cu licorile Domeniului Coroanei Segarcea.

marți, 17 noiembrie 2015

Noiembrie la Merano. Cronica unui festival de cinci stele


 
Nu cred că sunt mulți aceia care nu au simțit pentru Merano o dragoste la prima vedere. De fapt, nu numai pentru Merano și festivalul său de vin, ci și pentru întreaga regiune/provincie/țară Südtirol. Povestea de mai jos, una de noiembrie blând cu lumea, încearcă să arate, în imagini și cuvinte, de ce am ajuns să mă îndrăgostesc de oamenii de la poalele de sud ale Alpilor și de acest ținut binecuvântat.
Drumul nostru către Europa s-a scurtat simțitor, în spațiu și timp, de când cu terminarea autostrăzii care leagă Timișoara și Aradul de Szeged. Cum voiajul auto până la Merano era unul de 11 ore și jumătate, potrivit celor mai optimiste GPS-uri, ne-am gândit să luăm masa la unul dintre restaurantele preferate, Paprika, situtat în apropierea graniței Ungariei cu Austria, ca apoi să înnoptăm la Bad Blumau, pentru refacere și bălăcire în spa-ul de cinci stele creat de marele arhitect Friedensreich Hundertwasser. Deși ne-am dorit să fim mai mulți, din pricini obiective am plecat în șase de la Arad, cu două mașini, iar Dani, student la Milano și totodată cel mai tânăr susținător al clubului, urma să facă joncțiunea cu noi chiar la festival. 

 

Pe drum toate au fost cum le știm: masa ungurească excelentă, spa-ul austriac – fabulos, atmosfera destinsă. A doua zi însă, de 6 noiembrie, în care trebuia să onorăm invitațiile la dineul de la ora 7 seara, ne-a adus o situație de criză: Dani pierduse legătura spre Merano din pricina unei greve feroviare, iar GPS-ul ne-a ghidat pe un drum cu două ore mai lung decât apreciasem. Colac peste pupăză, mi s-au defectat becurile de la faruri, așa încât am fost nevoit să conduc ultimele două ore, la viteză de autostradă, mai mult ghidat de stopurile lui Zoli decât de luminile precare, nefocalizate ale Toyotei proprii. A fost o încercare pentru întreg grupul și o formă de team building, cum fusese și experiența din anul anterior, 2014, prilejuită de călătoria în Delta Dunării

 


La Merano am ajuns cu o oră și un pic înainte de dineu, atât cât să rezolvăm în fugă formalitățile și să ne cazăm la Schenna, localitate periurbană cu superbă panoramă alpină. Când am oprit mașina în parcare, după niște sute de kilometri conduse pe orbecăite, am răsuflat atât de fericit încât cred că mi-a simțit ușurarea și acel Prieten de Sus care mi-a păzit până acum toate zbaterile în lume.
Ne-am cazat pe fugă, am îmbrăcat fiecare black suit-ul recomandat și, cu oarecare întârziere, am ajuns în spendida sală de recepție a Palatului Cultural (Kurhaus) din Merano, pentru o cină minunată, pentru un anturaj select format din sute de oameni, pentru un concert de jazz susținut de niște artiști excepționali. Au cântat pentru public, pentru noi și pentru master chef-ii prezenți, solista și-a pierdut un cercel în febra interpretării, am întâlnit mai vechi sau mai noi prieteni, între care directorul festivaluilui, Helmuth Köcher – The Wine Hunter, și primarul orașului, dr. Paul Rösch. Ba am avut bucuria să ni se cânte, la cerere, Autumn Leaves, în timp ce o parte din public, alături de unii artiști, căuta cercelul pierdut al acestei seri inefabile. Specialitățile servite au fost în topul topurilor gastronomice pentru noi, muzica – fundalul perfect al seratei, iar gazdele, de o căldură latină cu accent austriac; s-a găsit o masă pentru noi, întârziații, chiar în fața scenei, Dani – ajuns cu o oră și jumătate întârziere, s-a integrat perfect grupului, întregul ghinion al zilei a fost depășit.

 

Dimineața ne-a adus, la Schenna, o imensă surpriză; găsisem noaptea, prin șiragul de lumini de la poalele munților, apartamentele pensiunii Walchhof. La șapte dimineața, lumina scălda generos culmile Alpilor, un peisaj de paradis montan se întindea sub ochii noștri, de-a lungul laturii balconului, dar și în unghi de 90 de grade față de acesta, acoperind și fereastra bucătăriei. Munți înzăpeziți ici și colo, cătune și cabane aruncate răzleț printre brazi, la peste 1.500 de metri altitudine, geometrie cu vii și plantații de măr perfect desenate, cu biserici străvechi și turle cu clopote care numără orele zilei, cu poienițe de sălcii și coșuri care fumegă liniștit, aproape invizibil.  Mai multe linii dar și căi șerpuite taie acest peisaj de vis diurn, cu scopul precis de a insera în compoziție trenurile grăbite ale fiecărei zile și miile de mașini care duc oamenii de colo-colo, potrivit unui sens aparent. Sus, într-un înalt care atinge vârfurile cu cruci ale Alpilor, o vagă urmă de nori albi reflectă pentru ochii abia deschiși lumina tot mai puternică a răsăritului. 



Nu ne mai săturăm să fotografiem totul. Un trompetist de ocazie ori poate chiar angajatul comunal sună deșteptarea pentru toată lumea, semn că raiul are nevoie de întreținere, fără de care nici o reușită comunitară nu este posibilă. Grupul se trezește pe rând, mirosul cafelei răzbate și la vecini, Hotelul Tyrol de la poale ne amintește unde ne aflăm, o zburătoare minusculă, poate colibri, poate insectă, polenizează florile târzii de noiembrie, am putea să ne mutăm aici pentru totdeauna!
A doua zi, la Merano ne așteaptă întâlnirea cu grupul producătorilor români prezenți la festival, cu Marinela Ardelean, veche prietenă de breaslă, de wine book-uri, degustări, călătorii. În mulțimea pestriță dar selectă care a luat cu asalt palatul cultural îl descoperim și pe Bogdanul Lacertei, venit cu un amic din țară. Standurile românești se află în aceeași sală ca anul trecut, Sala Czerny, iar noi putem să numărăm nouă participanți: Davino, Crama Gârboiu, Prince Știrbey, Crama Rătești, Avincis, Crama Averești, Domeniile Tohani, Clos de Colombes, Petro Vaselo. După efuziuni și scurte degustări de vinuri familiare, Zoli mă smulge din cadrul cunoscut și mă plimbă prin toate sălile, pentru a-mi împărtăși senzații oenofile. Degust pe rând și albe, și roșii, dar mai ales albe vechi și aromate, grand cru-uri de tot felul. Cum ghidul vinurilor de la Merano e o carte mare și groasă, am renunțat la ideea că aș putea să-mi notez, încercuiesc, subliniez totul și am preferat să rețin doar superlativele. Și superlativul zilei a fost pentru mine, ca și pentru Zoli, un alsacian Gewürztraminer Bollenberg 2013 de la Château d'Orschwihr servit de un domn simpatic care cu o seară în urmă fusese vecinul nostru de dineu și unul dintre cei mai atenți căutători printre ghivecele scenei ai cercelului pierdut de solista formației de jazz. 
 

Prânzul l-am luat pe o terasă din centrul orașului, la doi pași de Kurhaus, cu ochii la vârfurile montane și la copiii care băteau mingea printre mămici cu cărucioare. În vreme ce Mihai și Dani se pierduseră în mulțiumea degustătorilor, restul grupului a pornit la shopping sub atenta călăuzire a Ralucăi, exploratoare discretă a magazinelor mai mult sau mai puțin îndepărtate de centru. Ea ne-a condus pe o stradă lăturalnică, într-un butic șic plin cu haine tradițional sudtiroleze. Drept pentru care ne-am procopsit cu niște veste elegante cu butoni de alamă și cu două haine cu nasturi de os și de metal purtând însemne habsburgice. O dată dichisiți cu noile țoale, prezența noastră la festival avea să se schimbe pentru totdeauna. Seara, am luat o cină de cinci stele la un restaurant din Schenna, cu vin local și excelentă friptură de vită. Am fost ușor euforici, ajutați și de peisajul nocturn, feeric, cu miile de lămpi parcă aruncate șiraguri în această depresiune alpină, cu bisericile bine puse în lumină de credincioșii locului. 

 

Dimineața de duminică ne-a adus aceleași plăceri, o ședință foto cu munții de 3.000 de metri, cu fum și nori discreți, cu gornist care sună deșteptarea. Ziua aveam să o petrecem cu Marinela, cu Foss Marai, cu bunătățile din GourmetArena, cu câteva Barolo-uri și cu producătorii din Alto Adige. Am fost nevoiți, înainte de a lua autobuzul de Merano, să ne mutăm într-o pensiune din Marlengo, potrivit rezervării. În timp ce așteptam în stație, un Porsche alb a oprit pe partea cealaltă a drumului și, cum eram îmbrăcați în veste tiroleze, ne-am trezit întrebați, în germana locului, cum se ajunge la Marlengo. Dar eram în Marlengo! Ne-am uitat nedumeriți unul la altul, Dan la mine, eu la Zoli, Zoli la Dan, ce frumoasă neînțelegere și cât de tirolezi putem fi, chiar dacă unii dintre noi nu știu o iotă din limba lui Stefan Zweig.

 


Din aceleași pricini vestimentare, toată lumea a fost condescentă cu noi la festival. După fotografia de grup cu producătorii români, cu Marinela și cu Helmuth Köcher, directorul manifestării, am luat la rând producătorii din Alto Adige recomandați de baronul Jakob Kripp. Și nu am avut ce regreta: oameni calzi, vinuri minunate, plăcerea conversației, poze și efuziuni. Mi-au plăcut foarte mult vinurile marca Weingut Josef Hofstätter, Alois Lageder, Manincor, Kellerei Andrian, Kellerei Schreckbichl. Și am rămas cu postgustul de viață lungă al unui tânăr Parej Barolo 2011 de la Icardi la care am ajuns grație bunei noastre călăuze Marinela. După un periplu prin GourmetArena, cu ale sale trufe albe de 180 de euro bucățica și câte alte bunătăți: brânzeturi, prosciutto, grappa, olio, cafele, condimente, funghi, rodii, cacao, salamuri, limone, risotto, tonno etc. etc., am avut parte de o cină rafinată la un restaurant central din Merano, în compania Marinelei și a noastră înșine.

 

Chiar dacă festivalul se desfășura între 5 și 10 noiembrie, pentru noi luni, 9 noiembrie, era ziua plecării. Dacă venisem împreună cu cele două mașini pe ruta Arad – Paprika – Bad Blumau – Viena – Innsbruch – Brenner – Bolzano – Merano, de-acum trebuia să ne despărțim. Pe Dani urma să-l lăsăm în Bolzano pentru a lua autobuzul de Milano, noi – Vali, Adina și Dan – mai liberi de felul nostru, urmând să petrecem încă o seară și noapte la Bad Blumau. Zoli, Raluca și Mihai, mânați de cerințe obiective, aveau să călătorească direct spre România, întreaga zi, prin Viena și Budapesta către Arad.
Ar mai fi de spus că am luat masa în trei, cu șnițel vienez, la Klagenfurt, într-un local cu oameni simpatici, că ruta aleasă: Merano – Bolzano – Brixen – Lienz – Villach – Klagenfurt – Graz – Bad Blumau ne-a dus cu două ore mai iute la băile noastre de cinci stele. Am petrecut seara în Vulkania, tolăniți pe bureții galbeni, cu urechile în apa termală de 37 de grade, din care răzbate o muzică spirituală, cu ochii la stelele cu lumina ușor tulburată de nori ori de fumul cu arome de trandafir. Și-am dat gata un vin al casei purtând pe etichetă una din ferestrele unice create la Bad Blumau de marele Hundertwasser.
Privind în urmă, nu încape îndoială că întreaga călătorie a fost o experiență culinară și oenologică irepetabilă. Cu dorul după toate acestea, ne închinăm Celui care, acolo sus, ne iubește și le mulțumim celor care, aicea jos, ne-au ajutat să trăim atâtea bucurii.