marți, 31 martie 2015

WineUp, un festival de vin și civilizație la Cluj

Mi-a fost tare dor de Cluj în ultima vreme. Și nu doar fiindcă am destui prieteni acolo, din lumea vinului și nu numai. Amintirile mele clujene cele mai îndepărtate au legătură cu prima coborâre în gară, într-o zi de toamnă de  la mijlocul anilor ‘80. Era din pricini de armată, de viitoare instrucții pe Dealul Murăturii și de inepuizabile marșuri între Someșeni și Florești. Eliberat, am revenit la Cluj după câțiva ani, ca jurnalist la Forum Studențesc de Timișoara. Mai apoi, pe la începutul și mijlocul anilor 2000, aveam să mă întorc de mai multe ori, tot din pricini de breaslă jurnalistică.
Dacă vezi Clujul întâia oară, nu e greu să observi că aici oamenii au conștiință în ochi. Și chiar dacă nu l-ai citit pe Thomas Mann, tot ți-ai dori pe dată să fii student etern în această adevărată capitală a Ardealului. Prietenii mei care trăiesc aici sunt speciali, sunt parcă din altă specie, din specia europeană. Și toate sunt mai serioase aici, proiectele, tristețile, zâmbetele, festivalurile de vin. Așa ajung în sfârșit la WineUp după o călătorie în timp de treizeci de ani și după una în spațiu de cinci ore, între Arad și Cluj.
Când am aflat că Ioana Bidian Micu pune la cale un nou concept de promovare a vinului și un nou festival în domeniu, am știut că pentru noi toți va fi o aventură interesantă. În ultimii ani, am umblat și văzut destul în materie de târguri de vin. Manifestările din România sunt la fel de îndepărtate de civilizație precum orice altă construcție comunitară. Știm cu toții ce înseamnă să speli paharele la toaletă, să nu ai garderobă și nici gheață, să premiezi pe cel care cotizează mai mult, să pui banul și prostul nărav înaintea vinului. Tocmai de aceea am plecat la Cluj, cu speranța timidă, de călători de profesie la Budapesta, Viena și Merano, că merită. 
Ca de obicei, am plecat în patru cu Loganul de serviciu, Dan și Mihai venind de la Timișoara. Pe drum am fotografiat Țara Ardealului din goana mașinii. Ochiul digital arată că suntem o patrie de oieri, de ceasuri fără limbi, de căprioare blânde, de fântâni cu cumpănă, de păsări care nu au reușit să migreze, de fabrici și uzine bune de păscut, de câmpuri care nu încetează să înflorească peste betoane, străjuite de bisericile conlocuirii. La Cluj am tras la Hotel Siago, pe un frig de început ori de sfârșit de iarnă, și nu de primăvară timpurie. Și dacă voi ține minte cazarea, asta va fi în primul rând din pricina acvariului din sala de mese, cu peștișorul său Wanda care ne trimitea bezele prin sticla captivității. În după-amiaza aceea cu vreme potrivnică am hotărât să ne facem de cap prin Cluj, urmând ca a doua zi să gustăm din festivalul de vin.  
Poate că în zona centrală orașul nu lasă peste tot impresia îngrijirii atente, așa cum se întâmplă cu Brașovul ori Sibiul, dar e viu, are dimensiuni chezaro-crăiești, amintește, în bine, de toate mai marile ori mai micile orașe din părțile astea de lume care au aparținut unui vast imperiu. Dan ne-a dus direct la Cabinetul de vin și cocotte, un local absolut minunat pe care îl dibuise pe internet. A fost o experiență ambientală, gastronomică, oenologică la superlativ. Decorul cu mâini de lemn, cu figurine orientale, cu iepure ce se admiră în oglindă, cu ceasuri care indică orele marilor capitale a fost perfect pentru o nouă ședință foto cu Dan și Mihai ca protagoniști. Iar cocotte, cocotte-le, cocotele – recipientele de fontă în care ni s-au servit bunătățile –  tot ne-au lăsat gura apă prin conținut, chiar dacă, în denumire, nu era tocmai vorba despre ceea orice bărbat și-ar fi închipuit că e. Am conversat cu proprietara, ne-am trezit cu prietenul Herbert Szasz, cel care prezentase cu luni în urmă vinurile Vinarte în Vestik Club, am privit fascinați decantarea și răcirea vinurilor. Am avut parte, cu plăcere, chiar și de un miting antiponta. Și ne-am dus apoi către alt local, un pic mai vechi și mai celebru al Clujului, Joben Bistro
 
Acest bar steampunk poate fi considerat mai degrabă o atracție pentru studenți și păsări de noapte decât pentru niște degustători de vin cuminți, chipurile, ca noi. Designul e de nota 10, realizarea impresionantă, chelnerii simpatici, vinul se servește la frapieră-joben, lămpile sunt jobene, un zeppelin coboară spectral din tavan, cuierele sunt robinete, figurile și măștile enorme au ceasuri în loc de ochi, atmosfera e futuristă, de happening sf. Am petrecut o seară fabuloasă și ne-am dorit să fim iar studenți, să dăm toate ceasurile și rotițele înapoi pentru noi înșine, păstrând însă Clujul actual cu totul. După Joben Bistro ne-am imaginat că ne putem petrece noaptea la Crush. Aiurea! Erau un fum și o înghesuială acolo care ne-au alungat acasă, adică la Siago. Rămânem totuși niște degustători de vin, nu de zgomot, nu de fum!
 
A doua zi, sâmbătă, ședință foto cu peștișorul Wanda la micul dejun, luăm un taxi spre Cazinoul unde se desfășoară WineUp. E frig, pe lac sunt rațe, pe hidrobiciclete sunt lebede, în holul cazinoului Septimiu Crișan zâmbește încadrat de Mihai și Dan. Totul e exemplar: casa de bilete cu brățări și pahare și cravate roșii cu însemnele festivalului. În capătul celălalt șade magazinul de vinuri real, cel care are și o expresie virtuală, creată anume cu prilejul târgului. De acolo poți cumpăra vinuri legal, cinstit, nu de la stand. Nici măcar organizatorii VinCE Budapesta – festivalul nostru preferat – nu au găsit încă această soluție pe care Ioana, într-un mod ingenios, o aplică pentru prima oară la Cluj.
Înăuntru, un spațiu curat, aerisit, luminat, cu standuri bine gândite, cu design unic. Sunt vreo șaptesprezece cu totul (deși e posibil să nu fi numărat bine) și, la ora asta, zece și ceva, lumea nu se înghesuie în cazinou. La mijloc se face un culoar unde găsești garderoba și toaletele. Există mașină de spălat pahare, acestea sunt oferite, curate, alături de gheață la discreție, fiecărui expozant. Cu aplicația WineBook, scanând codul de bare, putem afla totul despre vinulrile servite, ba chiar putem da note și transforma smartphone-ul în agendă oenologică. 
 Avem atâția prieteni în jur – bloggeri, oameni de vin, producători, directori de vânzări, organizatori, proprietari – că nu e greu să ne simțim acasă aici. Oameni dragi de la Avincis, Oprișor, Gramma, Liliac, Villa Vinèa, Nachbil, Crama Borha, Rătești. Nu lipsesc PetroVaselo, Cramele Recaș, Corcova, Gitana Winery, Crama Gârboiu, Moët ș.a. Ne-am bucurat să o reîntâlnim și să o îmbrățișăm pe doamna Irinel Stoica, alături de Ghislain Moritz și Angela Prado, ca și pe Gabriel Roceanu și Luminița Tsakis, Boris Ionescu, Mihai Olteanu, Bogdan Todor, Marcel Farcaș, Mona Arsulescu, Alina Iancu, Alexandra Holhoș, Mihai Oprea, Herbert Szasz, Călin de la Cluuuj, Roxana Moholea și Gonzalo Tello.  Și, bineînțeles, pe Ioana Micu, sufletul întâmplării, amfitrioana tuturor. După efuziuni, politețuri, amintiri, am trecut la degustarea propriu-zisă și la un masterclass în care ne-a fost prezentată, în absența motivată a maestrului, metoda de degustare Luca Maroni. După două zile de festival – sâmbătă și duminică – am ales pentru mine și pentru portbagajul Loganului niște Chardonnay de la Corcova, Reserve, 2011, ceva Pinot Noir, 2012, de la Nachbil, niște spumante marca Giusti, Contessa dulce, 2012, Selection, de la Villa Vinèa. Pe celelalte, Ispite, Smerenii, Gramme cu Mălaeli pe etichete, Avincisuri sublime, Selene bănățene, le avem deja în club și le știm deja. 
 
Am numărat câteva noutăți în materie de crame, La Salina și Vinca, două frumoase surprize. Cea din urmă, situată în Sălaj, undeva la jumătatea drumului între Cluj și Satu Mare, are puține hectare, însă destule vinuri de calitate. Între ele, Friza Rosé 2014 și Sophia 2013, Pinot Gris, vinuri cu care am plecat, cu baxul, către casă. Cât despre prima, La Salina, aceasta a fost cu adevărat supriza șederii noastre clujene. Chiar dacă nu am văzut viile, fiind invitați, alături de alte sute de persoane, la lansarea de seară a noii crame, am avut parte de o petrecere fabuloasă undeva într-un local situat la câteva sute de metri de celebra Salină Turda. A fost un eveniment care, vorba realizatorului TVR Cătălin Ștefănescu, a confirmat faptul că dragul nostru Cluj e un oraș interesant din apropierea Turzii. Imaginați-vă vreo 150-200 de oameni la o recepție de gală, cu piramidă de vinuri, cu prezentator de top, cu formație de jazz, cu spumante la discreție, cu preparate gastronomice, un party adevărat de Românie oenologică modernă. Și chiar dacă în cazul Cramei La Salina nu putem vorbi decât de trei vinuri tinere, 2014, Sauvignon Blanc, Chardonnay și Rosé din Pinot Noir, cel puțin primul este unul remarcabil, de o mineralitate și aciditate atât de specifice zonei, la un preț mai mult decât prietenos. Am încheiat seara ușor euforici, ne-am întors, legănat, cu autocarul acasă la Hotel Siago în Cluj, urmând să petrecem a doua zi, duminică, tot la WineUp
 
Pentru noi, duminica a fost o zi internațională în materie de vinuri, la standul italo-franco-spaniol avându-i ca amfitrioni pe Septimiu Crișan, Răzvan Demian, Roxana și Gonzalo. Ne-am întreținut cu prietenul Călin de la Cluuuj, cu care am plănuit o viitoare degustare de răchii și pălinci, bănățeano-ardelene, și cu amfitrionii standurilor care ne-au oferit vinuri remarcabile. Am degustat și băut destul cât să regretăm că aventura noastră clujeană trebuia să ia totuși sfârșit.
Ioana, sărutări de mâini! Ne vom da jos pălăriile și jobenele de la Joben Bistro, vom aplauda cu mânuțele de la Cabinetul de vin și cocotte, vom zâmbi precum peștișorul Wanda de la Siago și-ți vom mulțumi că ai transformat această frustrare, care este și a noastră, de a nu avea un festival de ținută în România, în ceea ce de acum înseamnă WineUp – o împlinire oenologică și oenofilă. De Cluj.
 

Galerie foto: Cabinet de vin și cocotte, Joben, Pe drum, La Salina, WineUp, Vario

luni, 9 februarie 2015

Flashtasting aventuros cu Mari V la 2.000 de metri, într-o imensă frapieră carpatină

 
Povestea de iarnă pe care vreau să v­-o spun aici are legătură cu vinul, cu muntele, cu zăpada și cu gheața. Și cu bunul meu prieten Dan ale cărui idei îmi tulbură de obicei liniștea domestică și mă teleportează pe toate meridianele lumii, cu scopul precis de a alunga plictisul și a îmblânzi fericirea, în toate formele ei povestibile. 
De mult nu am mai avut ocazia să săvârșim un wine flashtasting în adevăratul sens al cuvântului, adică într-un decor aparte, cu oameni șui, cu vin de top și scenariu năstrușnic. De data aceasta, Dan a propus să ducem vinul la înălțime, într-un hotel de gheață, la 2.000 de metri altitudine, și cum era să mă opun la un asemenea proiect tipic clubului nostru de entuziaști? Așa se face că într-o zi de duminică am luat drumul Sibiului în patru, dar nu în Loganul globetrotter și nu împreună cu Mihaiul nostru inconfundabil (prins cu treburi multinaționale ce nu sufereau concedii ori amânare), ci cu o roșie dar cuminte Toyota Corolla, alături de Pivniceră, de Dan și de mezinul Dani, venit în vacanță oenologică tocmai de la Groningen. 
 
La Sibiu urma să facem joncțiunea cu Mari V, somelierul anului trecut în România și proaspătă laureată a CDViN pentru contribuția sa la promovarea vinului românesc. Acum însă ea aducea cu sine niște spumante italiene de la Foss Marai în sticle magnum, numai bune să fie destupate la peste 2.000 de metri înălțime, într-un cadru cu vârfuri înzăpezite, cu Cabana Bâlea Lac, cu igluuri, hotel și biserică de gheață, cu turiști care se dau cu sania fericiți.
Ne-am bucurat de drumul spre unul dintre cele mai îngrijite orașe ale Transilvaniei, cu porțiunile sale de autostradă, cu ninsoarea de pe dealurile Făgetului, cu Carpații întrezăriți din goana mașinii. În orașul președintelui am ajuns către seară, pe polei, bucurându-ne de fulgii căzuți pe față și de o plimbare de douăzeci de minute de la hotel până la restaurant. Am avut parte de o cină excelentă la Crama sibiană, local recomandat de recepționerul hotelului, în compania unor vinuri ale casei din gama Caloian de la Crama Oprișor, dar și a unui superb Shiraz din gama La Cetate a aceleiași crame.
Sibiul are ceva bruegelian. Văzut un pic de sus, cu turlele bisericilor sale, cu păsările în zbor, cu oamenii alunecând pe pojghița iernii, pare o pânză medievală creată de un pictor inspirat în sute de ani de exersare a pensulei. Am trăit această senzație de la fereastra Hotelului Roberts, înainte să coborâm și să o luăm pe Mari V de la Hilton, după o frumoasă aventură auto prin oraș și pe la ieșirea spre Păltiniș, plină de sensuri unice, de lucrări și de panouri indicatoare care nu duc niciunde ori duc către căi închise.
 
Mari V adusese două prețioase magnumuri, de 1,5 și 3 litri, iar noi am pornit apoi spre Cârțișoara și spre Cabana Bâlea Cascadă, locul de unde urma să luăm telecabina spre Bâlea Lac și hotelul de gheață. E drum de vreo 50 de minute, puțin circulat, care urcă sinuos prin pădure pe ultimii 10-15 kilometri, către râvnita destinație. Echipați cu ochelari de soare, cu căciuli cu urechiușe, cu țoale și încălțări de munte și cu o groază de aparate foto, am suit la telecabină. În hol, un mic Moș Crăciun întârziat în februarie a pozat alături de Dan și de două spumante Foss Marai pentru club și pentru eternitate. Apoi am suit în cușca aceea roșie cu Coca-Cola pe dânsa, ușile s-au închis și am început să alunecăm în sus pe cabluri, într-un peisaj de vis pe care am încercat să-l imortalizăm prin geamurile zgâriate. Spumantele și Mari V au fost vedetele extrem de fotogenice ale acestei călătorii de cinci-zece minute pe deasupra brazilor, stâncilor, refugiilor înghețate și Transfăgărășanului, acum o dâră albă conturată ici și colo de balustradele ce se chinuie să răzbată din zăpadă. Acolo sus, pe cablurile înghețate, suspendat în dreptul celor mai înalți munți din România, simți cu adevărat că trăiești și te bucuri de fiecare secundă a acestei experiențe care face ca sângele să-ți curgă mai repede în vine. De curând s-au produs niște avalanșe pe versanții la care privim și au fost temerari prinși de zăpadă și salvați ca prin minune. Asta ne spune pilotul telecabinei când tocmai ajungem sus, în satul de gheață de lângă Cabana Bâlea Lac
 
Ce peisaj în urmă, cu soare și nouri și ceață deasupra lumii pământene și linii paralele de oțel care leagă cerul și pământul, susul și josul, muntele și câmpia! Lumina e bună, pătrundem în hotelul de gheață gata de flashtasting. Construcția e impresionantă, ogivală, are fotolii reci în hol și camere cu paturi de gheață, toate cu sculpuri reprezentând simbolurile zodiacale. La capătul holului, un bar de gheață ne întâmpină cu familiare frigorifice de bere și Coca-Cola, cu însemnele pe care nu ne-am dorit neapărat să le regăsim în vârful ăsta de munte. Altfel, e frumos, chiar foarte frumos, fotografiem magnumurile și statuile, ba chiar și pe noi înșine, prin paturi, pe sub pături mițoase, în posturi comice, vorbind cu damele de gheață ori călare pe berbecii albi ce par destul de fragili. Suntem de fapt într-o imensă frapieră, între unele dintre cele mai înalte piscuri din Carpați și ne răcim aici pe noi înșine și două spumante Foss Marai, sub ochii digitali ai aparatelor foto. Mari V deschide ceremonios sticla de 1,5 litri și săvârșim acum flashtasting-ul cu plăcere, râzând, pozând și vorbind de toate, cu accent de Italia, de Cavnic ori de Ferendia, după caz.
 
Ieșim din hotel și intrăm în igluuri și în biserică. Lăcașul are amvon, altar și un imens Crist de gheață, ba și o cină de taină bine întruchipată de aceiași sculptori pricepuți. Afară, o imensă cruce de gheață tronează la baza unei șei muntoase străbătute de cețuri, de nori și din când în când de lumina blândă a Domnului. O privim în timp ce traversăm pârtia pe care alunecă în sănii niște părinți și niște copii veseli și gălăgioși, îndreptându-ne spre Cabana Bâlea Lac cu scopul precis de a lua prânzul. În cabană, am servit niște porții fabuloase de vânat și ne-am bucurat de un excelent Prince Matei 2008 de la Vinarte. Apoi s-a făcut puțină înserare, am pornit spre stația telecabinei, pozând o vulpe în căutare de hrană și apusul aproape albastru. Am așteptat, mai mult sau mai puțin cuminți, ora cinci, a plecării, cufundați în fotolii comode, cu ochii la țurțuri, la videoclipurile laptopului și la stânca aceea cu chip de primată ori de strămoș uman, situată în dreapta cablurilor telecabinei.
 
Întoarcerea pe cabluri a fost la fel de spectaculoasă, am respectat instrucțiunile stricte care spuneau că îmbrâncinarea e interzisă, am călătorit alături de o butelie înghețată, de ultimul magnum rămas și de niște plase cu cartofi, prin ceața tot mai densă care se lăsa la poalele munților. La Bâlea Cascadă am ajuns aproape pe întuneric, copleșiți de experiența flashtasting-ului și cuprinși de o ușoară oboseală turistică. Nu mai contează amănuntul că lăsasem pozițiile mașinii aprinse și că bateria era moartă, în condițiile în care uitasem cablurile și cheile mecanice în Yarisul de acasă. Nu am găsit nici un șofer și nici un cabanier care să dețină prețioasele cabluri în stare să încarce bateria de la o altă mașină. După o încercare nereușită de pornire de-a lungul a mai mulți kilometri, ne-am bucurat de un drum inițiatic de o oră jumătate prin pădure într-un întuneric fără de mașini, cu aer tare și brazi enigmatici. Mari V a fost salvată de la îngheț, alături de o parte a grupului, de un prieten venit de la Sibiu, iar restul grupului s-a întors în oraș, împreună cu Corolla, la bordul unei platforme. La sediul firmei de tractări a durat 30 de secunde să pornim mașina și să o luăm spre hotel, unde am ajuns cu întârziere de vreo două ore. Asta însă nu ne-a împiedicat să luăm o excelentă cină în centru, la Kulinarium, în compania celor mai dragi ființe, a mai multor sticle de Crâmpoșie 2012 de la Prince Știrbey și a unui clasic cupaj de Cabernet Sauvignon și Merlot de la Corcova. 
 
La întoarcere, a treia zi, am găsit de cuviință să trecem prin Timișoara, pentru a lua masa la Restaurantul Karageorge al prietenului Mladen. Piața Unirii arată de parcă ar fi fost bombardată, noi am fotografiat graffiti și saci cu piatră cubică și noroiul în care se oglindesc siluetele domului. Apoi am servit cea mai bună pleșkavița din lume, pleșkavița kajmac, gătită ȧ la Karageorge, cu un pahar din excelentul vin roșu al casei, punând astfel capăt ultimelor peripeții oenogastronomice prin Banatul și Transilvania de acasă. Și, vorba graffiti-ului de pe zidurile unei cazarme transformate în facultate de arhitectură, după toate aceste extaziante trăiri de clipă, „Je ne regrette rien”...
 
 Galerie foto: Sibiu, Telecabina, Ice Hotel, Vario