Am
rezervat a opta zi a vacanței euro-portugheze pentru o întâlnire cu prietenul
Elias Macovela, wine 
influencer și jurat pe la festivalurile de vin de
pretutindeni. Ne-am cunoscut la Valea Verde, Cund, județul Mureș, cu prilejul
jurizării unei cărți ai cărei editori am fost: The Wine Book of Romania/Cartea vinurilor românești. Și ne-am
revăzut de două ori în dormitorul bunicii, pentru o senzațională degustare cu vinurile fortifiate ale familiei da Fonseca și pentru un eveniment din seria
Cei șapte magnifici ai vinului.
Elias ne
așteaptă la Lisabona cu o surpriză în buticul de vinuri al unui prieten. Până
atunci însă trebuie 
să urcăm și să coborâm niște străzi înclinate, ghidați de
Dani și de gps-ul său precis. Nu înainte de a servi o cafea și un croissant com ovos mexidos la Café Mendo,
un local simpatic, în fața căruia o duduie cu cățel savurează spectacolul
străzii.
După
micul dejun, ne-am grăbit să onorăm invitația lui Elias, care a programat pe la
prânz o degustare 
cu vinuri din crama proprie la The Bottle Shop. Localul se află la vreo 15-20 minute de cochetul
nostru apartament cu vedere la linia tramvaiului 28, dar și cu panoramă superbă
care cuprinde Ponte 25 de Abril, Santuário de
Cristo Rei și o mare parte din oraș. Trecem 
pe străzi pavate cu calçada, pe lângă ziduri împodobite cu azulejos în culori vii, pe sub balcoane
din fier forjat ornamentate cu palmieri la ghiveci ori cu domnițe la măsuță,
conversând în soarele dimineții.
Revederea
cu Elias e emoționantă, omul e uimit că i-am adus tocmai din România un vin în
dar, o Fetească Neagră Patima de la Crama deMatei. După îmbrățișări și efuziuni,
trecem direct la treabă în Caverna do
vino și amicul nostru lisabonez ne prezintă șase vinuri proprii, unele care
încă își 
caută eticheta, altele care o poartă deja, având numele de gamă Bailador. Aflăm că se îngrijește alături
de un partener de o mică plantație din Dão, cu
viță-de-vie din mai multe soiuri locale. Servim pe rând două vinuri albe, un
rosé și trei roșii. Dacă vinurile
albe sunt din recolta 
anului 2023, rosé-ul e din
2022, fiind urmat de un cupaj roșu din 2021 și de două excelente vinuri roșii
în monocepaj, din anii 2020 și 2019, din soiul Jaen, echivalentul portughez al
soiului spaniol Mencía. Ultima
etichetă e identitară: Elias Americo
Macovela Invitation to Dance Jaen 2019 Bailador.
Elias
povestește, explică, decantează, se entuziasmează. Pentru mine am ales Jaenul
anului 2020, un 
vin remarcabil, pentru care prietenul nostru merită felicitat:
iată că wine influencerul cu care am împărtășit atâtea bucurii pe la
festivaluri și jurizări în România dovedește că poate fi un podgorean de
succes! După degustare, avem parte de vizita unei cliente a magazinului, care
află astfel de vinurile lui Elias și de prietenii săi români, prilej de
conversație și de mare uimire.
În final,
ușor amețiți de această degustare de la miezul zilei, săvârșim o ședință foto
cu noi înșine 
oglindiți în vitrina shop-ului de vinuri, iar Elias ne propune să
luăm masa la unul dintre restaurantele sale preferate. Preluăm vinurile rămase
din degustare, suim într-un Uber care se strecoară pe străzile montagnes russes ale Lisabonei și apoi
umblăm un pic pe jos prin Praça do Município și-apoi pe Rua do
Arsenal, pe lângă vitrine cu viola de
fado și guitarra portuguesa, pe
lângă balcoane de care atârrnă steagul portughez și câte-o bicicletă care nu a
mai încăput pe hol, printre limuzine electrice retro, găsind în final
restaurantul Solar do Kadete.
Suntem în
cartierul Cais do Sodré, tramvaiele emblematice au aici un capăt de linie, ne
așezăm pe 
terasa localului și Elias se transformă în amfitrion, e cunoscut și
apreciat de chelneri, are voie să-și servească vinul propriu. Suntem primiți cu
o căldură latină, așa cum suntem obișnuiți și pe la noi. Un chelner versat,
rubicond, preia rapid comanda.
Restaurante Cervejaria Solar do Kadete are
afișate felurile servite pe o tablă cu două fețe, amplasată 
pe trotuar. Între
specialitățile de pește se numără amêijoas à Bulhão Pato, gambas fritas da casa, salada
de atum, bifana no pão,
respectiv scoici în stil Bulhão Pato, creveți
prăjiți, salată de ton, friptură de porc pe pâine. Iar la meniul zilei găsim,
între altele, lombelo grelhado și picanha grelhada, adică mușchi și crupă
la grătar. Din 
meniul bogat, care cuprinde între altele carne de porco à
alentejana/carne de porc în stil alentejan, arroz
de polvo a minhota/orez cu caracatiță în stil Minho, bacalhau assado/cod la grătar, sardinhas
assadas no carvão/sardine
la grătar de cărbune, am ales pentru mine, la recomandarea hotărâtă a lui
Elias, pampo grelhado, adică pampo la
grătar, un pește oceanic cu carnea foarte albă, probabil cel mai bun gustat
vreodată....
Amicul Elias
ne-a servit vinurile sale rămase de la degustare, apoi a deschis o sticlă de Principal 
Grande Reserva Branco 2011, un
vin mare din propria colecție, blend de Chardonnay și Sauvignon Blanc. Grație
lui, ne-am simțit la Lisabona ca acasă, Elias a ales restaurantul perfect și
locul perfect, care te tot cheamă să revii. În jur, clădiri și hoteluri
istorice, între care Corpo Santo, dar
și o mulțime de tramvaie mici și zgomotoase, 
limuzine electrice silențioase, vrăbii
și porumbei, doamne africane, vechi clădiri galben-azure și flori mov de jacarandá. Localul e drăguț la interior, cu firmă din azulejos; în timp ce facem plata, personalul
restaurantului servește prânzul în sală, având pe fundal o imensă reprezentare
din ceramică decorată cu bucătari și chelneri la lucru, un peretar elaborat
purtând ornamente și reflectând teme aproape medievale.
Când ne despărțim
de Elias și de restaurantul său preferat, avem sentimentul puternic că vom
reveni 
curând aici, ca niște urși versați la știutul fagure de miere. Ziua
noastră lisaboneză e departe însă de a se fi terminat. Avem ca destinație
următoare cel mai emblematic loc al capitalei portugheze, Torre de Belém, nu înainte însă de a gusta ceva extrem de apetisant,
irezistibil de dulce...
Din Cais do Sodré e un pic de mers până în cartierul Belém, poate că e mai plăcut să parcurgi distanța în
mașină. Între mulții șoferi care ne-au plimbat de colo-colo prin Lisabona am
găsit și unul care vorbea limba română, un basarabean descurcăreț care s-a
mutat aici de niște zeci de ani și care n-a mai dat de atunci pe-acasă, prin
Riepublică.
Cum-necum, ajungem la sursa celebrelor tarte Pastéis de
Belém, vechea cofetărie, Antiga Confeitaria
care funcționează din anul 1837. După o coadă firească, una care adună punctual
zeci de clienți și turiști din sutele pe care-i poate găzdui simultan localul,
gustăm la propriu Portugalia prin desertul său național. În timp ce așteptăm
cuminți niște pastéis, putem admira azulejos
cu flori, păsări și corăbii, cu reprezentări ale orașului și cartierului, dar
și un turn Belém în
miniatură, clădit probabil din ceva dulce. 
Această antiga confeitaria e astăzi o fabrică de dulci plăceri culinare,
adică de bani. Câte o tânără angajată îți zâmbește din spatele unor tăvi cu
sute de prăjituri pregătite să intre în cuptor. Mai încolo vezi fotografii
expresive cu cofetari emblematici amestecând crema tartei unice din Belém, aromatizată cu vanilie, coajă
de portocale și scorțișoară.
După ce
ne delectăm cu desertul, dăm la ieșire de o altă sală uriașă, plină de clienți
pofticioși ca noi 
care savurează bucuria de a fi preț de o clipă la Lisabona,
în cartierul Belém, în
vechea cofetărie bicentenară... La ieșire, o poză șuie cu vaca Ale-Hop și apoi o
exterioară ședință foto cu celebrul lăcaș Mosteiro dos Jerónimos. Ca
niște laici profani ce 
suntem, renunțăm să o explorăm, știind bine că ne-ar
ocupa restul zilei, și alegem să descoperim alte exterioare frumuseți urbane. Între ele, Jardim
da Praça do Imperio și Jardim Vasco da Gama. În aceste grădini putem admira heraldica
reprezentată în mozaic a coloniilor portugheze, Timor, São Tomé e Príncipe, Moçambique...,
o fântână arteziană cu 
pescăruși, porumbei și rațe sălbatice, uriașa statuie a
celor doi cai, o minigrădină botanică și, în iarbă, o cioară cu moț și niște
rațe de rasă, dormitânde și foarte supărate. Mai încolo, Padrão dos
Descobimentos, uriașul Monument al Descoperirilor, atât de vizibil din toate
părțile, precum și de pe Ponte 25 de
Abril.
O luăm pe
jos apoi către capătul estuarului fluviului Tejo, adică spre ocean, în căutarea
Turnului 
Belém. În
dreapta e Centro Cultural de Belém, apoi
străbatem trotuarul de-a lungul unui zid cu nesfârșite graffiti dedicate Revoluției
Garoafelor. Peste tot Abril, peste
tot garoafe, peste tot 1974; deși atât de expresivă, această
artă evocatoare și 
militantă poate deveni ușor obositoare pentru turistul venit
dintr-o țară răsăriteană, din una care a scăpat nu de mult din ghearele
comunismului... Noroc că mai putem poza și câte o giruetă, câte un far
străvechi, turnuri și turle care poartă doar puncte cardinale și embleme ale
unui trecut mai îndepărtat. Dăm apoi
de Galeria Avenida da Índia care anunță expoziția Eros and Errors. O pasarelă ușor scorojită ne transportă peste
calea ferată, dezvăluind dintr-un anumit unghi și inconfundabilele contururi ale
lui Torre de Belém și accentuând
emoția viitoarei întâlniri cu acest monument. Se vede Tejo, se văd trenurile,
se văd vapoarele și statuia lui Cristos și-apoi, brusc, toate drumurile duc
către Turnul Belém...
Traversăm
un parc plin de oameni, de turiști, de localnici, de fețe de toate culorile, de
glasuri în toate 
limbile și accentele, iar apoi, la capăt, fotografiat de
milioane de ori, se arată turnul celebrei fortărețe, scăldat de apele Tejoului.
Prin rafinamentul său arhitectural, prin proporțiile desăvârșite, reflectând
măreția nu în mărime, ci în armonie și echilibru, Torre de Belém reprezintă prin excelență Portugalia. A fost punctul
de plecare al navigatorilor în era marilor descoperiri geografice, care au
răspândit această armonie arhitecturală pe alte continente, ca expresie a unei
vechi civilizații europene.
Încă nu
știm că acea cruce este a Ordinului
Militar al lui Hristos, condus de Regele Manuel I, că mica 
statuie de sub cupola
vestică reprezintă primul rinocer văzut de bătrânul continent la o mie de ani de la căderea
Imperiului Roman. Și câte și mai câte nu știm încă, poate că e bine că toată
această știință se strecoară aici, în reportaj, la un an de la vizitarea monumentului; așa, am putut să-l admirăm cu ochi profani, 
contemplându-i inocent
frumusețea nerecenzată. Acum, când totul e atât de documentat, înțelegem de ce
am fost atât de fermecați în clipă, bucurându-ne că nu am umblat cu ghidul
turistic și cu albumele de artă în traistă...
În depărtare,
către ocean, stârnind zoomul aparatului foto, putem vedea Forte de São
Lourenco da 
Cabeça Seca și Farol do Bugio, fortăreața și farul de la gura de vărsare a
fluviului Tejo în Oceanul Atlantic. Părăsim turnul vechi de jumătate de mileniu, kilometrul zero al
marilor descoperiri și cuceriri geografice, conversând cu șoferul de taxi care
ne duce către alt reper lisabonez, Praça do Comércio. Gonim de-a lungul țărmului, cu
ochii la un banner uriaș care evocă, cu ajutorul unei caravele și al unor
chipuri, marina portugheză, din care... Faltas
tu!/Lipsești tu!
Ajungem
în cele din urmă în piață, niște macarale strică vechea armonie a peisajului
urban, 
insinuându-se deasupra clădirilor, devenind fundal pentru decorul clasic
cu statuia ecvestră a lui Dom José I. Acest rege a domnit, poate, în
cele mai grele vremuri din istoria Portugaliei, ruptă în două de un 
seism care
a făcut aproape 100.000 de morți în anul 1755. Statuia sa ecvestră domină piața,
amintind de o reconstrucție pe care a inițiat-o și care a durat multe decenii.
Tot aici, la două veacuri de la sfârșitul domniei lui Iosif I, s-au consumat
scenele dramatice și totuși pașnice ale Revoluției Garoafelor care a alungat Estado Nuovo de la putere, transformând
țara într-o democrație.
Încă nu
ne gândim la toate acestea, mai degrabă savurăm spectacolul străzii, acel panda
uriaș pe care îl
regăsești și în alte capitale europene, la Roma pildă, mai
degrabă pozăm pescărușii și fluviul și oarecum îndepărtatul, istoricul Ponte 25 de Abril și statuia veghetoare
a lui Cristos. S-a făcut seară și șerpii de metal de sub copitele calului lui Dom José sâsâie parcă amenințări istorice
care încă nu și-au încheiat ciclul, mai bine dăm zoom pe pescărușii nevinovați
ai apelor, pe vânzătorii de orice, pe lucrările sculptorului în nisip.
Obosiți și lipsiți de gânduri profunde, ne
refugiem pe terasa localului Nosolo Itália pentru ceva 
răcoritor, pentru
ceva dulce, înainte să pornim la pas pe sub Arcul Triumfal, pe Rua Augusta. Totuși,
un ochi mai stăruitor observă cum Isus îmbrățișează, în chip de statuie, toată
această splendoare lisaboneză. Și Torre de Belém, și
cartierul Alfama, și fluviul Tejo, și Praça do Comércio, 
și vechea Pastelaria, și Mosteiro dos Jerónimos, și restaurantul
Solar do Kadete, și pe noi înșine, în
timp ce trăim clipa în jurul unui pahar cu vin, privind la vrăbiuța care-și
hrănește puiul la picioarele noastre ostenite...
Ieșim din
Piața Comerțului acompaniați de un cântăreț stradal și explorăm străzile din
jur, lămpile 
stradale cu suporturi închipuind caravele și corbi, leii uriași ai
unei clădiri bancare. Pe-aci prin preajmă, pe la Café Martinho
da Arcada, și-a făcut veacul Fernando Pessoa, scriitor de geniu și totodată
funcționar umil care a lucrat de-a lungul timpului pentru zeci de firme 
anodine
din centrul Lisabonei. Și tot pe-aici, pe Rua
dos Douradores, și-a petrecut existența aproape fictivă ajutorul de
contabil Bernardo Soares, unul dintre heteronimele sale. Dar ce știm noi,
călători, pelerini inocenți, despre Cartea neliniștirii, despre drama em gente trăită de acest trecător metafizic? Mai nimic,
mai 
nimic, de vreme ce comandăm pe dată, osteniți, Uberul de seară care să ne
ducă din Baixa Pombalina în Alfama, în micul nostru apartament cu vedere la
Podul 25 Aprilie, la linia tramvaiului 28 și la Cristul uriaș care-și răsfrânge
lumina neonică deasupra Lisabonei.
Un Rhinocerus la fel de faimos precum Torre de Belém. Considerat una dintre cele șapte minuni 
arhitecturale
ale Portugaliei, Turnul Belém prezintă un detaliu cultural neprețuit. În anul
1515, exploratorul Afonso de Albuquerque, guvernator al Indiilor Portugheze, i-a
făcut un dar insolit regelui Manuel I al Portugaliei. Nava Nossa
Senhora da Ajuda a
dus la Lisabona un animal nemaivăzut în Europa de la sfârșitul Imperiului
Roman: un rinocer. Periplul fiarei, numite ganda
de indieni, a început în Goa și a durat patru luni, corabia acostând în
insulele Madagascar, Sfânta Elena și Azore. Hrănit cu paie, fân și orez fiert,
pachidermul a supraviețuit călătoriei, fiind debarcat la Lisabona pe malul
fluviului Tejo, lângă Turnul Belém, aflat pe atunci în construcție. Întâmpinat
de o mulțime de gură-cască, animalul a fost dus ulterior la Palatul Ribeira, reședință
regală care avea să fie distrusă la 
cutremurul din 1755. Regele Manuel I, mare
colecționar de animale exotice, care mai avea în menajerie elefanți, antilope,
lei și maimuțe, a organizat o luptă între un elefant și rinocerul indian.
Speriat de zgomotele gloatei adunate la spectacol, elefantul a dat bir cu
fugiții. Un negustor german care locuia la Lisabona i-a trimis lui Albrecht Dürer
o descriere a rinocerului și un desen sumar realizat de un martor la eveniment.
Bazându-se pe aceste mărturii precare, marele pictor german din Nürnberg a
creat xilogravura Rhinocerus, o descriere
fantezistă a animalului, care avea să influențeze arta modernă. Ulterior,
regele portughez a decis să trimită ganda
în dar papei Leon al X-lea. Corabia a naufragiat, iar animalul a murit înecat
în cușcă. Rinocerul a ajuns în cele din Roma în 1516, după ce trupul său a fost
recuperat și împăiat. În Portugalia, acesta e imortalizat de două sculpturi
amplasate în epocă pe Turnul Belém și pe zidurile Mănăstirii Alcobaça.
Niște scoici în onoarea poetului. În meniul restaurantului Solar do
Kadete se regăsește o specialitate
originară din regiunea Estremadura. Amêijoas
à Bulhão Pato este o mâncare de scoici cu sos din ulei de
măsline, coriandru, usturoi, uneori cu un pic de vin alb și pâine, condimentată
cu sare și piper, servită cu lămâie. Un bucătar
al unui hotel lisabonez a ajuns să facă notoriu acest fel de mâncare, botezându-l după numele poetului
portughez Raimundo António de Bulhão Pato (1828-1912).
Pastel de Belém, minune a gastronomiei portugheze. Recent, portughezii au fost chemați să 
desemneze, în
cadrul unui program numit 7 Maravilhas da gastronomia Portuguesa (7
Minuni ale gastronomiei portugheze), cele mai reprezentative specialități
ale țării. Publicul a fost solicitat să aleagă din 70 de feluri de mâncare,
împărțite egal pe 7 sectoare gastronomice, desemnând inițial 21 de finaliste și
în final 7 preparate, considerate minuni ale artei culinare portugheze. Acestea
sunt: Alheiras de Mirandela (cârnații de Mirandela), Queijo Serra da
Estrela (brânza Serra da Estrela), Caldo verde (supa de verdețuri și
chouriço), Sardinha assada (sardina la grătar), Arroz de marisco (orezul
cu fructe de mare), Leitão da Bairrada (purcelușul de Bairrada),
Pastel de Belém (tarta de Belém). Cele șapte preparate au fost
declarate în mod oficial „minuni ale gastronomiei portugheze” în cadrul unui
spectacol din anul 2011 în care au concertat, între alții, și cântărețele de
fado Ana Moura și Carminho.
O rețetă și
o cofetărie bicentenare. Antiga Confeitaria de Belém este
considerată cea mai veche 
cofetărie din cartierul Belém. Se spune că, prin
1834, un călugăr de la Mănăstirea Ieronimilor ar fi dat spre vânzare întâia
oară desertul Pastéis de Belém unui
magazin alimentar din Lisabona pentru a strânge bani pentru lăcaș. Aceste tarte
cu cremă de ou erau elaborate după o străveche rețetă de mănăstire și au avut
un uriaș succes, devenind dulciurile preferate ale Portugaliei. Intrată în 1837
în posesia proprietarului localului numit azi Antiga Confeitaria de Belém, rețeta secretă a mănăstirii este
folosită neîntrerupt de aproape două secole, rămânând neschimbată până în prezent.
Mosteiro dos
Jerónimos, lăcașul ridicat de-a lungul veacului al XVI-lea. Monument național, 
panteon, parte din patrimoniul UNESCO, minune arhitecturală
a Portugaliei, Mănăstirea Jerónimos (Mănăstirea Santa Maria de Belém) este unul
dintre cele mai cunoscute simboluri ale țării. Lucrările de construcție au
început în 1502, în timpul domniei regelui Manuel I (1495-1521), și au fost
finalizate în 1601, anul inaugurării, în timpul regelui Filip al
II-lea al Spaniei, totuna cu Filip I al Portugaliei. Satul Restelo în care a fost zidită s-a transformat ulterior 
în port,
devenind unul dintre cartierele istorice ale Lisabonei. Construită din calcar
adus din carierele aflate în apropiere, mănăstirea este opera arhitecților Diogo de Boitaca, João de
Castilho, Diogo de Torralva și Jerónimo de Ruão. E considerată un superlativ al
arhitecturii manueline, înglobând și elemente din goticul târziu și din
Renaștere. În această necropolă regală care adăpostește mormântul lui Manuel I
sunt înmormântați și poetul național Luís Vaz
de Camões,
și marele navigator Vasco da Gama. În anul 2017, lăcașul a atras peste un
milion de vizitatori.
Praça do Comércio, (epi)centrul istoric al Lisabonei.
Cu o suprafață de 3,6 ha, de forma unui
dreptunghi cu laturile de 180x200 m, Praça do Comércio 
este una dintre cele mai mari piețe ale
Europei. În acest loc încărcat de istorie
s-a aflat cândva Paço da Ribeira,
palatul regal al regelui Manuel I, înălțat la începutul veacului al XVI-lea.
Cutremurul din 1755 a năruit mai multe clădiri ale vechii piețe, inclusiv acest
palat cu biblioteca sa care număra 70.000 de volume. Au fost distruse atunci sute de capodopere, dar și documentele de arhivă legate de marile descoperiri
geografice. Un alt eveniment tragic s-a 
consumat aici la 1 februarie 1908,
atunci când penultimul rege portughez, Carlos I, a fost împușcat mortal de doi
activiști republicani, în timp ce traversa piața în trăsură. În asasinat a fost
rănit mortal și moștenitorul tronului, prințul Luís Filipe. Și tot în această piață s-au consumat scenele
dramatice ale Revoluției Garoafelor din 25 aprilie 1974. Astăzi clădirile pieței
sunt sedii ale unor ministere, ale Curții Supreme de Justiție și ale Marinei
Portugheze. Între atracțiile turistice din Praça do Comércio se numără statuia
lui Dom José I al Portugaliei, operă din 1775 a sculptorului Joaquin Machado de Castro, și Café Martinho da Arcada, cea mai
veche cafenea din Lisabona.
Fernando
Pessoa, poetul neliniștirii. Comparat ca valoare cu Luís
de Camões , clasicul veacului XVI, 
și considerat de
unii critici cel mai reprezentativ poet al veacului XX, Fernando Pessoa
(1888-1935) își doarme somnul de veci, asemenea altor mari personalități ale
Portugaliei, în Mosteiro dos Jeronimos. Pe cât de strălucitoare i-a fost opera,
pe atât de anodină i s-a dovedit biografia. Orfan de tată, se mută în 1896
alături de mama recăsătorită cu un consul la Durban, în Africa de Sud, primind
o educație în spirit anglo-saxon. Întors la Lisabona în 1905, abandonează
cursurile Facultății de Litere, deschide o viitoare editură falimentară, face
muncă prost plătită de corespondent străin, lucrează pentru vreo 21 de firme
mai mult sau mai puțin obscure, este respins cu succes atunci când aspiră la
postul de arhivist într-o bibliotecă. A publicat deopotrivă în portugheză și
engleză, lăsând posterității câteva plachete de poezii și o zestre de peste
27.000 de texte postume, între care și Cartea neliniștirii, probabil cea
mai importantă operă a sa, considerată „o cronică a deziluziei și a deriziunii”,
un pseudojurnal al tristeții.
O cafenea care-și așteaptă scriitorul. Marele autor Fernando Pessoa (1888-1935) obișnuia să
frecventeze Café Martinho da Arcada, o cafenea-restaurant considerată cea mai
veche din Lisabona, fiind deschisă în 1782. Localul din Praça do Comercio încă
păstrează o masă liberă pentru celebrul poet. Între delicatesele din meniu se
numără cataplana, tocana din fructe de mare, și pastéis de nata,
tartele cu cremă de ou și aromă de scorțișoară, servite la cafea.
Santuário de Cristo Rei, un legământ al păcii.
Sanctuarul Național Regele Hristos, cu a sa statuie
care domină împrejurimile
Lisabonei, a fost construit între anii 1949 și 1959 ca urmare a unui legământ.
După ce a văzut în 1934 statuia lui Cristos Mântuitorul din Rio de Janeiro, Manuel
Gonçalves Cerejeira, cardinalul patriarh al Lisabonei, a propus ridicarea unui
monument asemănător în Portugalia. În anul 1940, în cadrul unei adunări ținute
la Fátima, clerul portughez a făcut un jurământ privind ridicarea acestei
statui dacă țara nu va fi atrasă în cel de-al Doilea Război Mondial.
În 1949 a 
fost pusă piatra de temelie, inaugurarea având loc zece ani mai târziu. Operă a
arhitectului Antonio Lino, a sculptorul Francisco Franco și a inginerulu Francisco
de Mello e Castro, sanctuarul e ridicat pe un deal de peste 130 de metri, în
apropierea gurii de vărsare în Oceanul Atlantic a fluviului Tejo. Statuia lui
Isus Hristos este înaltă de 28 de metri, fiind amplasată pe patru arcade de 82
de metri. Monumentul lisabonez este de două ori mai înalt decât cel din Rio de
Janeiro.
Surse: Cestee.ro, DirectBooking.ro, Occidentul Românesc, TVL.ro, Wikipedia
Foto: Avioane, Belém, Cristo Rei, Elias, Lisabona, Păsări, Praça do Comércio, Solar do Kadete, Torre de Belém
Video: Animație la capăt de linie, Hrănire de vrăbiuță la Restaurante Solar do Kadete, Lisboa, avionul de noapte
