sâmbătă, 24 iunie 2017

O mie și una de emoții la petrecerea de rămas bun a prietenilor noștri Angela și Ghislain



O petrecere de rămas bun îți stârnește sentimente contradictorii, are în sine un dulce-amar de trăiri, un cumul de bucurii și tristeți în vreme ce derulezi filmul amintirilor,  în timp ce proiectezi în gând un viitor neștiut. Ne-am bucurat și întristat așadar să ne numărăm, în șase vestici, printre prietenii care au petrecut alături de Ghislain și Angela și de micul Mathis, într-o seară răcoroasă de iunie, o ultimă degustare de clipe înaintea plecării lor spre Alsacia. Și dacă știm că pentru a-i revedea va trebui să parcurgem peste o mie de kilometri, ceea ce se va întâmpla oricum și negreșit, ne consolează gândul că undeva pe dealurile Drăgășanilor continuă să locuiască alți doi prieteni de cursă lungă, Oliver și Raluca Bauer, gazde perfecte ale acestui bye bye party.
 
În noaptea de dinaintea plecării spre Drăgășani n-am prea dormit, așa că a fost un drum dificil, cu atât mai mult cu cât aveam să parcurgem cu viteza melcului multe zeci de kilometri în urma unui convoi militar. Pe Valea Oltului, am realizat că ne urmărea un Jeep șic condus de Marco Feltrin, oenologul de la Petro Vaselo, și el invitat la petrecerea care urma să aibă loc la Casa Bauer. Am tras la Hotel Kilometrul Zero, un loc bine știut de toți călătorii oenofili, apoi am ajuns cu două taxiuri pe vârf de deal, în locul cu belvedere în care Oliver și Raluca au clădit una dintre cele mai noi și mai frumoase crame ale Drăgășanilor.
 
Erau mai toți acolo, gazdele, prietenii Ghislain și Angela, alături de micuțul lor, vreo douaăzeci de invitați, printre care Cornel Sandu, Călin de la Cluuuuj, Alina Iancu, Silviu Șerban și Alexandra sa, Horia Hasnaș și Adina sa. Un purceluș la proțap umplea atmosfera de arome familiare, în frapiere ședeau niște vinuri superbe purtând semnătura celor doi oenologi emblematici ai Drăgășanilor, boxele imense ale lui Oliver vibrau în ritmuri tot mai dansante. Un mic paradis cu largă vedere la Olt, cu vânt și nori cu soare, cu anotimpuri care se schimbă de la o clipă la alta. I-am îmbrățișat pe cei mai apropiați. Cu Călin de la Cluuuuj am vorbit despre țuici, Angela ne-a servit cu o răcoritoare din melasă, Mathis se juca alături cu brum-brum, Alina poza lumea cu o dronă lătrată de câinii prosperi ai cramei, Horia făcea în mod inspirat pe DJ-ul, Zoli dansa frenetic pe melodiile tinereții, am fost serviți cu bunătăți de tot felul, Dan s-a cufundat într-un șezlong cu vedere la râu, florile erau răsturnate de vânt. Ne-am amintit de cheful de ziua lui Oliver, când o furtună teribilă a răvăşit viile și fațada cramei, când am înserat la lumina lumânărilor, în fața unor magnumuri cu licori greu de povestit.
 
Poate că am filmat și înregistrat totul și altfel decât cu aparatele Canon, cu telefoanele Samsung, cu dronele de rigoare, poate că ochiul real a cuprins și salvat totul într-un fișier cuprinzător, plasat într-un cotlon al sufletului. Un curcubeu s-a arătat parcă anume pentru noi toți, deasupra Oltului etern. O punte, o scară spre cer, un loc de trecere, semnul armoniei universului, un legământ, anunțând un eveniment fericit, o reînnoire... O vreme am vorbit fericiți, am sorbit vinuri, am gustat purcelușul, nu am conștientizat emoția acestei întâlniri. Abia atunci când Oliver și-a rostit discursul de despărțire, evocând momentele unei prietenii legate între niște străini mutați pe dealurile Olteniei pentru a face vinul cel mai bun, ochii ni s-au umplut de lacrimi. Ne-am dat seama că nu numai Crama Avincis, în toată minunăția ei arhitecturală,  nu va mai fi aceeași din punct de vedere afectiv, ci și Drăgășanii se vor schimba pentru noi. Și pentru că nu am putut alunga acest gând, am găsit de cuviință să facem câte ceva, orice, să ne plimbăm printre pomii lui Oliver, să gustăm un Sauvignonasse, să fotografiem apusul, să mângâiem cățelușa Schela.
 
Să mai spunem că am avut bucuria să sărbătorim pe cineva care a împlinit frumoasa vârstă de 8+3 ani, că tortul a fost delicios, că ochiul dronei și-a șters și el o lacrimă întâmplătoare, că seara a venit cu vânt și cu frig. Unii dintre noi, mai nedormiți, au părăsit timpuriu party-ul, care avea să se întindă târziu în noapte. Se spune că vinurile destupate de Oliver, din sticle de toate mărimile, au fost pe măsura emoției acestei despărțiri.
 
A doua zi a venit ploioasă și tulbure. Un after party cu burgeri gătiți magistral de Oliver ne-a adunat iarăși la Casa Bauer. Cățeii hedoniști ai locului dormeau cu nasul în delicatese, Dan a avut grijă să închine un pahar imens cu dopuri în cinstea evenimentului, Raluca ne-a servit cu multe vinuri dorite. I-am îmbrățișat apoi pe Mathis, Angela și Ghislain, cei care peste câteva săptămâni aveau să-și înceapă aventura în noua-vechea lor patrie. Acolo, în Alsacia, lângă Strasbourg, pe o mică proprietate viticolă, vor întemeia un nou regat al vinului cel bun, iar noi abia așteptăm să-i revedem printre lujerii viei, printre baricurile cramei, la un pahar de vorbă cu accente uşor spaniole, ușor româneşti, un pic englezeşti dar foarte franţuzeşti. Au revoir... et à bientôt aşadar, dragii noştri prieteni!
 


sâmbătă, 6 mai 2017

Primul botez în clubul bunicii a fost cel al Sofiei, dragostea noastră



Să vă spun iar cum a fost. Era prin iarna anilor 1986/1987. Mircea, nepotul meu, un ghemotoc botezat de nașii mei dintotdeauna, scâncea în brațele cuiva, în apartamentul de bloc din Calea Soarelui comunist. În jur, numai fabrici și uzine și un frig sovietic cu miros de detergenți, de negru de fum, de industrie definitivă și zadarnică. Însă câtă splendoare, câtă fericire în sânul familiilor flămânde de la bloc, pe care Tatabun le hrănea cu porci și curcani și cu toate păsările casei, crescute șontîc-șontîc de Muma și cărate de Bati cu plasa de rafie în trenul Marinică, al navetiștilor pe ruta Reșița-Timișoara.
 
Dau iară înapoi filmul amintirii, atâtea frânturi nescanate cuibărite într-un colț de suflet. Derulez ca la cinematograful sătesc, aranjez înainte și înapoi rola, uneori filmul o ia razna, se încâlcește, îl pun la loc, câți kilometri de rolă măsoară oare memoria afectivă, câți terabiți alocăm unei singure ființe iubite pe hardul extern al nostalgiei? Toate copilăriile din celălalt mileniu, frânturi din fericirea propriei ființe și din fericirile altora apar pe ecranul alb-negru, plin de imperfecțiuni, al căminului cultural, cu serbările sale școlare, cu Doamna și Tovarășa, cu mirosul de podele unse cu motorină, iar am încurcat anii. Acestea sunt amintirile mele și ale fratelui și prietenului meu zis Ceacea, împreună cu care vânam lei prin pădurile de băgrini, și nu de cedri, ale celuilalt mileniu, ale celeilate ultime jumătăți de veac comuniste.
 
Așadar eram așa de fericiți pe timpul lui Stalin/Dej/Kiwi Stoica/Ceaușescu, fiind atât de tineri! Pe urmă el, Ceacea, a crescut, s-a făcut inginer și ziarist - ori poate invers, nici nu mai știu -  la Cimișoara, a părăsit satul poveștii de început, a scris poezii, a primit cheia liceului industrial, și nu iarba fiarelor, s-a căsătorit cu iubita din corespondență și a avut doi fii, cu copilăria lor de la bloc, pe o platformă industrială cu troleibuze, pancarde cu „Trăiască” și „Jos” și „Pace”. Mihai, Ai, era primul născut, și blond, și mic, și înfrigurat, veșnic nemulțumit în scâncetul său, poate din pricina lumii aceleia, poate din cauza astmului de P+4. Mircea s-a arătat pe lume doi ani mai târziu, fratele mai mic, un pic mai blând, un pic mai cuminte, în ultimul cincinal de RSR. Erau cozi și era foamete, însă noi eram cu toții inconștient de fericiți, de parcă mizeria lumii nici nu mai conta. A venit ‘89 și o oarecare schimbare, cu buticuri de tablă și sucuri la pet, iar ei, copiii lui Ceacea cu care mă băteam cu perne în dormitorul din Calea Soarelui, creșteau încet în fața unui computer precar, copiii noii lumi, de tranziție. Mihai avea să se facă inginer când avea să fie mare, Mircea - arhitect. Eu încă nu mă hotărâsem, deși eram deja ziarist cu diplomă de politehnist și crescusem și mai mare.
 
Dintr-odată, unii dintre noi s-au trezit în anul 2000, când nici nu mai eram copii, pe la ziarele noastre și cabinetele și școlile noastre, în mijlocul unei lumi în continuă transformare. Ne-au cotropit supermarketurile, multinaționalele, creditele, cererea și oferta, am încercat să înotăm în șuvoi iar plăcerea a fost de partea noastră. Mihai, fratele mai mare, a devenit, cum spuneam, globetrotter IT-ist, Mircea s-a făcut arhitect, s-au căsătorit pe rând, în virtutea unei concurențe aproape vegetale, însă frățești. Cum noi, aștia, Uca și Tuti de Arad, ăștia mai mari, transformasem ziarele pe la care am lucrat, dar și cabinetele radiologice/stomatologice în club de vin, am zis să ținem acolo nunțile și botezurile. 
 
Primul sărbătorit a fost Mihai, cu nunta sa intempestivă dar șic, o nuntă cu degustare în dormitorul bunicii, în care eu și Adina, povestitorul și iubita sa, sărbătorisem căsătoria cu mulți-mulți ani în urmă, vegheați de îngerul păzitor al casei și familiei, dar și de cei mai grozavi părinți, nași și prieteni din lume. Mircea se căsătorise însă primul, cu un an în urmă, luând-o înainte fratelui mai mare și emigrând apoi în Germania, alături de iubita sa extrem de timișoreană și cam nemțoaică, la care ajunsesem să ținem cu toții. Și într-un septembrie trecut au adus-o pe lume pe Sofia, prilej de bucurie fără margini, totuși nemaiîntâlnită, deși atât de des repetată de ființele umane. Căci e lucru bine știut că bărbații din familia asta, a noastră, care altminteri poartă curiosul dar generosul nume de Sămânță/Sămînță (o vocală a fost mereu la cheremul funcționarilor agramați ori stupefiați care ne-au transcris numele în catastife de RPR ori RSR), nu sunt în stare să nască/dea viață/elaboreze fetițe, care sunt ființe mai complexe, delicate și complicate decât restul ființelor umane. 
 
Sofia e atât de faină și haioasă în felul ei, că ne-am îndrăgostit cu toții de ea și nici nu mai putem să o lăsăm din brațe, de când am cunoscut-o pe Skype, dar și în mod real, adusă în coșuleț de Mircea în scop firesc de botezare la o biserică timișoreană. O scumpete de copil, care comunică firesc cu toată lumea și zâmbește și înțelege totul, iubirea care o înconjoară, sunetele orașului, mirosul primăvăratic al lumii. Cum să nu o iei în brațe, cum să nu dansezi cu ea, cum să nu o săruți și să nu o zbori prin aerul fericirii prezente, cum să nu-i organizezi un botez cu tort și degustare, cu toți cei dragi în jur, părinți și rude venite din Aachen, uichiți studenți care tocmai au trebuit să zboare la Eindhoven, bunicuțe topite de grijă, bunici topiți de dragoste, nași minunați care le însoțesc devenirea?
 

Asta am și făcut, primul botez în clubul Vestik a fost cel al Sofiei, fetița de arhitecți timișoreni care știe să surâdă atât de frumos pentru toată lumea, să pozeze pentru fotograful acreditat să surprindă momentele de grație, să tragă de biblia preotului botezător, să confunde sticlele de vin din club cu imense jucării-biberoane, să guste din ochelarii lui Uca – bunicul iubitor și perplex care valsează cu ea prin odăile bunicii. La botez am mai avut un micuț printre noi, un Mihai în miniatură, zis și Tudor, căci nu am apucat să vă spun că fratele mai mare al lui Mircea s-a căsătorit între timp și a devenit el însuși tătic de câteva luni. La un moment dat, un reporter atent chiar a putut surprinde două bunicuțe sub vișinul și cireșul curții, fiecare legănând căruciorul de care răspundea, unul roz-roșietic, cu fetiță adormită, și altul albăstriu, cu băiețel somnoros, sub fructele care încercau încetișor să se coacă sub soarele prea timid de sfârșit de aprilie. Între timp, noi, cei mari, am avut grijă să sărbătorim totul cu niște Fetești Negre și Merlot-uri, cu dulci Muscaturi și Tămâioase, cu Frize petiante și Prosecco-uri rosé de pe la cramele românești ori de pretutindeni, care au însoțit un meniu gourmet elaborat prin grija prietenilor noștri Ja&Giuliano.
 
Sper că ați înțeles totul. Că aici s-a făcut vorbire de primul botez ținut în clubul nostru de vin. Că la botezul ei, Sofia a fost minunată. Și poate că a stăpânit mai bine momentul în sine chiar decât părintele care a oficiat ceremonia religioasă și decât emoționații și grijuliii părinți veniți de departe, din Germania de rezidență, de la 1.500 de km de speranțe și zbateri cu folos. Și atunci cum să nu fii extaziat de fericirea lor, a Sofiei, fetița cea mai iubită de pe lume și din familia noastră, de fericirea părinților și bunicilor ei, de zâmbetul acela unic, de mirosul de copil care este mirosul lui Dumnezeu?
 

sâmbătă, 8 aprilie 2017

Vinvest cu Adrian Zmed și Mircea Mihăieș




M-am luat cu multe altele și încă n-am apucat să fac cronica de har și pahar a ultimului festival de pe la noi, Vinvest. Mă achit acum de sarcină, lăsând cuvintele să povestească totul. Le torn dintr-un decantor în care vor fi șezut o săptămână, spre bună limpezire și aerisire, și tare cred că și acum continuă să aibă un irezistibil parfum de Chardonnay, de Meunier, de Pinot Noir...

Buchetul festivalului nostru bănățean de vin a fost unul de Champagne, de Champagnes extraordinare. Am bifat un eveniment mai animat parcă decât în alți ani, cu altfel de public, parcă mai tânăr și mai avizat. Și asta în ciuda unei participări nu tocmai numeroase și nu tocmai consistente din partea producătorilor, pricinuită probabil și de suprapunerea cu GoodWine, târgul de vinuri bucureștean pe la care n-am mai dat de ani buni. 



Printre prietenii din lumea vinului care au avut stand la Vinvest am numărat Casa de Vinuri Cotnari, Licorna, Château Vartely, Crama Kelaru, Vinuri de Măcin, La Sapata, Vincon. Am regăsit cramele de Buziaș Thesaurus, Crama Dealul Dorului și Aramic, apoi Domeniul Anastasia, Via Viticola Sarica Niculițel, Domeniile Sâmburești, Cricova, Cotnari dar și alți producători mai mari sau mai mici, pe care nu-i mai enumăr aici. Comorile se ascundeau însă mai ales la standul Champagne, acolo unde un promotor al celei mai cunoscute regiuni viticole a Franței adusese și servea niște vinuri minunate, din alt film, din altă ligă.
Au lipsit multe nume mari care altădată ocupau spații generoase în cadrul salonului. Asta nu ne-a împiedicat să ne bucurăm în voie de festival. I-am surprins în fotografie pe actorul american Adrian Zmed (între altele, personajul Vince Romano în serialul din anii 80 T.J Hooker), cu origini bănățene, de Comloș, și pe soția sa Lyssa Lynne, savurând relaxați evenimentul oenologic în compania unui cățel mult iubit. L-am reîntâlnit pe Mircea Mihăieș la standul Licorna, acolo unde Florin Preda a fost o gazdă excelentă pentru toți. De ospitalitate ne-am mai bucurat și grație Omului Bun, adică lui Ombun cu ale sale Produse Moldovenești, dar și la Casa de Vinuri Cotnari și Cricova, la Kelaru și La Sapata. 
 
Când am obosit nițel de plimbare și de degustare, am fost poftiți în fotolii la Vincon, acolo unde, în 12-15 prieteni din CDViN, am fost serviți cu de toate de Sorin Scheuleac, promotor local al mărcii.
Master class-ul de vinuri din Champagne la care am putut participa grație invitației doamnei Lucia Pârvu, organizatoare neobosită, de 14 ani, a Salonului Vinvest, și care a fost prezentat de Ronan Lieugard, fost vicepreședinte (vreme de un deceniu) al Asociației Somelierilor britanici și promotor al regiunii Champagne, a fost un deliciu. În pahare au curs vinuri neliniștite valorând, fiecare, multe zeci de lire sterline, de dolari ori de euro, însă calitatea lor nu se măsoară numaidecât în aceste valute forte, ci mai degrabă în emoția și fiorul pe care le produc și le induc în ființa celor cu adevărat pasionați, a celor care nu au socotit niciodată în bani valoarea unui vin. A fost o dragoste la prima vedere, la prima adulmecare și la prima atingere papilară. Un eveniment rar prin părțile noastre de țară, pentru care organizatoarea festivalului merită toate felicitările noastre.
 
În rest, câteva vinuri dragi, ne-notate în carnețel, ci doar consemnate de memoria senzorială. Cupajul Bon Viveur roșu de Cabernet Sauvignon și Merlot de la Licorna, care a făcut furori și la WineUp, cupajele de alb de la standurile Vinuri de Măcin și La Sapata, Feteasca Neagră de la Château Vartely, niște spumante de Cricova, Feteasca Neagră și Tămâioasele de la Vincon. Oi fi ratat și multe altele, însă nu am avut vreme și nici îmbiere să le degust. Și să nu uit, un Merlot de Miniș direct de la baric care poartă semnătura oenologului Clara Kardos. Am mai degustat și câteva dintre vinurile regiunii Vârșeț, dacă tot provin, ca semnatar al acestor rânduri, dintr-un sat de graniță bănățean din care se vede bine Kula.
Prima seară de Vinvest s-a încheiat în mod firesc cu o pljeskavica na kajmaku și cu un pahar de vin la restaurantul Karageorge al prietenului nostru sârb Mladen Galovici. Sâmbătă am organizat un eveniment chiar în dormitorul bunicii cu vinurile din Champagne pomenite mai sus. Duminică ne-am întors la festival, luând totul de la capăt, resetând numărătoarea paharelor. Ce poți să ceri mai mult de la un weekend timișorean?