marți, 12 martie 2024

Vatican, un stat în stat, un oraș în oraș pentru ignudi și îngeri deghizați (5)

CAPITOLUL CINCI, petrecut într-un lăcaș maxim păzit de o armată minimă, contemplând degete care nu se ating, sfinți care au purtat pantaloni vreme de 450 de ani și un obelisc călător greu de 300 de tone

Traseu: River Palace Hotel – Muzeele Vaticane – Statuia Laocoon și fiii săi - Capela Sixtină - Basilica San Pietro – Pietà – Baldachinul lui Bernini – Piazza San Pietro - Schimbarea Gărzii Elvețiene - Ponte Sisto – Cafeneaua Sant’Eustachio

Gourmet: Mic dejun la River Palace Hotel; o apă și un Prosecco la Ristorante L'Angolo Divino al Vaticano, de lângă statul papal; fritto vegetale alla romana și vin Frascati la Ristorante Vanda din Trastevere; dublu espresso la Sant'Eustachio Il Caffé; o apă și un pahar de Frascati la Doris; în camera de hotel, Chianti Classico Casale dello Sparviero Riserva, primit de la amicul Manu Reolon, cu ocazia a trei decenii de căsnicie

 

24 aprilie 2023. Aniversăm 30 de ani de căsnicie. O facem și turistic, nu doar sentimental, căci ne-am propus să vizităm astăzi unul dintre cele mai celebre locuri din lume: Vaticanul. De dimineață, Adina s-a întâlnit cu Cato, ușierul nostru vesel, care a salutat-o pe românește, dovadă că lucrează români și la River Palace Hotel

O luăm pe jos, pe lângă Tibru, pregătiți de un umblet de jumătate de oră. Când ajungem la Muzeele Vaticane, ne întâmpină o coadă de sute de metri, care se întinde de-a lungul zidurilor, până la intrare. Ne numărăm printre norocoșii care au bilete achiziționate online. Avansăm printre oameni și, cum e prea devreme, bem o apă și un Prosecco la un local din apropiere, L'Angolo Divino al Vaticano. Chelnerul e un bătrânel simpatic, arhetipal, care știe să atragă clienții pe terasă. În timp ce contemplăm peisajul cu mașini și oameni având pe fundal zidul Vaticanului, se aude gâlceava șoferilor care livrează marfă restaurantelor din jur. E atât de stridentă încât răzbate prin vacarmul traficului.

În Muzeele Vaticanului pătrundem ușor, e o organizare eficientă aici, spre deosebire de ce se întâmplă la Colloseum. Suntem preluați de o duduie ghid foarte simpatică, care vorbește clar și plăcut în engleză, explicând ce avem de văzut, rezumând în câteva fraze milenii întregi de artă, de istorie, de politică, de propagandă. Aflăm unde sunt de găsit chipurile marilor maeștri ai Renașterii, aflăm despre papa care a dat nume Capelei Sixtine și despre coruptul pontif din familia Borgia. Și apoi începe marea aventură, baia nedorită de mulțime, prin care ea, ghidul profesionist și empatic, ne conduce cu ajutorul unui steguleț și al vocii blânde din cască. 

Fresce și sculpturi celebre, despre care doar am citit sau nici nu am auzit în îndepărtata noastră Dacie, se derulează în fața ochilor în toată splendoarea eternității lor. Rămâi fără cuvinte în fața capodoperelor; sau mai degrabă nu poți să rămâi, căci te împinge înainte fluxul uriaș de oameni. Aici se circulă într-un singur sens și toate marile încăperi duc către cel mai prețios monument artistic al Vaticanului, Capela Sixtină, unde sute de oameni șed înghesuiți cu ochii în sus, cu ochii la toate capodoperele de pe pereți ori de pe tavan. 

Am văzut doar o mică parte din ceea ce înseamnă Muzeele Vaticanului, 26 la număr, cuprinzând 54 de galerii în care sunt expuse doar 20.000 din cele 70.000 lucrări de artă conținute. Prins în vâltoarea miilor de turiști, abia am ajuns să-mi trăiesc uimirile calofile în fața unor opere știute (ori uitate) din copilărie, văzute doar în cărți ori descoperite aici.

Traseul ne-a dus întâi în Cortille della Pigna/ Curtea Conului de Pin, denumită după un con de bronz de peste 4 m, parte dintr-o fântână, obiect provenit din Mausoleul lui Hadrian. Un alt obiect uimitor, Sfera con sfera/Sferă cu sferă (4 m în diametru), care poate fi rotit prin forța unui singur om, face parte dintr-o serie de lucrări ale lui Arnaldo Pomodoro, răspândite în toată lumea. Urmează Atrio dei Quatro Cancelli și apoi Curtea Belvedere, unde poate fi admirată acea divinità fluviale pe nume Arno (sau Tigru?), un zeu ce ține mână un vas având un leu în interior. Statuia, creată în timpul lui Hadrian, a fost restaurată în timpul Renașterii, când i s-a adăugat discret blazonul Casei de Medici, din care provenea Papa Leon X. Trebuie apoi să privesc înmărmurit statuia Laocoon și fiii săi, capodopera elenistică descrisă de Pliniu cel Bătrân ca fiind de preferat tuturor celorlalte lucrări de pictură și sculptură. 

Intrat în Muzeul Pio Clementino, mi se pare că alte comori trec pe lângă mine, când, de fapt, eu sunt cel care alunecă rapid pe lângă ele, pierdut de Adina în șuvoiul de vizitatori. Am regăsit bustul lui Pericle, imagine din cărțile copilăriei, una dintre copiile romane ale originalului pierdut, realizat de sculptorul grec Kresilas și amplasat cândva pe Acropole. Și nu pot uita dinamicul grup statuar Mithras Tauroctonos, cu necruțătorul zeu sacrificând un taur atacat de un scorpion, de un șarpe și de un câine. Călăuzitoarea noastră a zăbovit în fața Torsului Belvedere, operă care a împrumutat numele sălii. Semnată de Appolonius, lucrarea l-a inspirat pe Michelangelo, Ignudi, atlanții goi din Capela Sixtină, ilustrând cel mai bine acest lucru. 

În centrul Rotondei, pavată cu splendide mozaicuri, stârnește fascinație marea cadă de porfir a împăratului Nero, cu diametrul de aproape 8 m, adusă din Domus Aurea. În polemicile stârnite pe forumuri, unii internauți, entuziast de pragmatici și foarte americani, o evaluează la două miliarde de dolari... Mai văd o războinică Iuno Sospita, mamă a lui Marte, protectoare a Romei, și apoi abia mă țin după steagul doamnei ghid, traversând săli, urcând ori scoborând scări, până la victoria turistică finală. Ce mult mi-ar plăcea să revin aici cu o lanternă într-o noapte magică, în care un zeu binevoitor a eliberat toate muzeele de vacarmul, de infernul celorlalți oameni, lăsându-mă singur cu atâta splendoare!

Prin anumite detalii, Capela Sixtină poate să-ți stârnească tot felul de fioruri metafizice. Deși apropiate, degetul lui Dumnezeu și cel al lui Adam nu se ating, le desparte o distanță mică și totuși incomensurabilă. Pe învelișul jupuit al Sfântului Bartolomeu se distinge autoportretul trist al lui Michelangelo, cel care a creat Judecata de Apoi într-un moment în care propria sa credință se afla în cumpănă. David și Goliat parcă ies din fresca de pe tavan, într-o spațialitate terifiantă, gata să se prăvălească peste privitori. Sibila din Delfi pare că profețește un viitor nedorit, ce ascunde o taină îngrozitoare. Cheile împărăției, din fresca lui Pietro Perugino, arată că papii, ca succesori ai Sfântului Petru, pe care s-a clădit Biserica și care e legat direct de Isus, sunt de fapt niște chelari ai Domnului, având puterea de a descuia și pentru alții ușile cerurilor. O semnătură aparte, cea a lui Cosimo Rosselli, de la baza frescei Coborârea de pe Muntele Sinai, atrage atenția celor avizați: o pensulă și un vas cu vopsea roșie/rosso.

 

De aici nu îți dorești să pleci prea repede, chiar dacă suferi de agorafobie, de parcă ți-ar fi oferit cineva cheile împărăției și brusc ai devenit un celebru personaj religios ori politic, coborât de pe o frescă pictată de un maestru renascentist. În cele din urmă trebuie să te smulgi însă din această uriașă iluzie și să alegi ce vei face în continuare: să o iei la stânga și să continui vizitarea muzeelor, sau să pornești spre dreapta, pentru a pătrunde în Bazilica San Pietro. Alegem a doua variantă și pornim către cel mai cunoscut lăcaș al lumii. 

Uriaș, uriaș, uriaș! Așa se arată ombilicul lumii catolice. Aici, înainte să ne pierdem în imensitatea spațiului, în care „nemăsurarea devine măsură”, apucăm să fotografiem Pietà, Baldachinul lui Bernini, impresionantul altar și porumbelul Sfântului Spirit. Vedem o mulțime de tâmpiți, de toate culorile, limbile și mirosurile, care își fac selfie în acest loc sacru. De parcă Dumnezeu, înainte să creeze lumea, a mâzgălit mai întâi aceste chipuri hâde și abia apoi a înălțat și San Pietro, pentru un selfie cât mai reușit...

La ieșire, halebardierii din Guardia Svizzera oferă spectacolul așteptat, schimbarea gărzii e un bun prilej de filmare și panoramare. Și... gata cu bisericile și muzeele! Suntem rupți de oboseală, vrem la restaurant! Cum ieri ne-a cucerit atmosfera din Trastevere, ne propunem să ne întoarcem acolo, o decizie nu tocmai inspirată, fiindcă avem de mers vreo jumătate de oră de-a lungul Tibrului, pe o căldură de aprilie ce pare de iunie. Un soare puternic răzbate prin ramurile platanilor centenari care se înșiră pe maluri. Ajungem în cele din urmă undeva în apropierea Insulei Tiberina și ne prăbușim pe scaunele unei terase aparent liniștite. 

Bruschete, fritta romana, o sticlă de Frascati și cam asta e totul. După un ceas, trecem Tibrul pe podul cu doi cântăreți stradali și pătrundem în centrul vechi al Romei pentru un rendez-vous la Sant' Eustachio Il Caffé. Bem un excelent dublu espresso și, fiindcă vrem să prelungim ziua și seara, ne refugiem pentru ultima oară pe terasa Dobar-Doris, pentru o apă și încă un pahar de Frascati. De aici, de lângă Piazza di Spagna, pornim către cuibușorul nostru de nebunii, având ca reper obeliscul din Piazza del Popolo. 

E aglomerație și pe trotuar, și pe carosabil, iar dacă pietonii avansează încet, zeci de mașini sunt  complet blocate, prilej pentru taximetriști să declanșeze preț de un minut o hărmălaie de claxoane. Dar ce scriu eu aici? Memoria îmi joacă feste, asta a fost, de fapt, ieri după-amiază și în câte alte după-amieze din viața acestui oraș supraaglomerat... Și asta face parte din filmul zilei, ale cărui scene le derulăm cronologic în gând, în virtutea unui decupaj afectiv: frunzele de un verde crud ale iederei de pe un zid de lângă Tibru, vitrina cu poșete roz-bombon în formă de teckel, chipul efeminat al lui Rafael strecurat într-o pictură vaticană, ținuta marțială a șefului Gărzii Elvețiene, copilul african care aleargă în jurul monumentului refugiaților, patronul supraponderal mutând o masă în fața magazinului cu Betty Boop, îndrăgostiții de pe Ponte Sisto, trecătorul cu cățel în rucsac, copiii cocoțați pe un leu artezian în Piazza del Popolo. 

În camera noastră de hotel situată la etajul opt, de la care putem distinge uriașul dom al Basilicii San Pietro, deschidem o sticlă de vin primită de la amicul Manu. Așa aniversăm la superlativ cele trei decenii de căsnicie, căci vinul e excelent, topind oboseala unei zile fantastice. Pentru mâine am pregătit o incursiune la Pompei, însă ne așteaptă o mică surpriză legată de Napoli...

Vatica, Vaticum, Vaticanus. Inclus în patrimoniul UNESCO, cu cei 0,44 kmp și cu cei 764 de locuitori ai săi, Vaticanul e cel mai mic stat din lume. Se găsește pe Colina Vatican (Mons Vaticanus), pe un teritoriu numit în antichitate Ager Vaticanus, de pe malul vestic al Tibrului. Numele statului derivă de la cel al dealului ori poate de la așezarea etruscă Vatica ori Vaticum care ar fi existat aici. Colina nu se numără printre cele șapte care au dat numele inițial al Romei, Septimontium, toate amplasate pe malul estic al râului. Bazilica lui Constantin (vechea bazilică) a fost ridicată aici la începutul sec. IV într-un cimitir, pe locul unde se afla mormântul Sfântului Petru. În anul 800, în acest lăcaș a fost încoronat Carol cel Mare ca împărat al Sfântului Imperiu Roman. De-a lungul unui mileniu, papii au condus Statele Papale, constituite în anul 752, având autoritate asupra unor teritorii mai vaste sau mai restrânse. La început acestea au inclus, pe lângă ducatul Romei și zona centrală a Peninsulei, și unele părți din Corsica, Istria, Toscana și Lombardia. Pentru mai bine de șapte decenii, între 1305 și 1378, sediul papalității s-a aflat la Avignon, în Franța. O dată cu constituirea Regatului Italiei (1861), noul stat laic a ocupat cea mai mare parte a Statelor Papale, iar între anii 1870 și 1929, conducătorii Bisericii Catolice și-au pierdut statutul oficial, devenind „prizonieri în Vatican”. Cel care a reglementat, prin Tratatele de la Lateran, actualul statut al Vaticanului și Sfântului Scaun a fost dictatorul Benito Mussolini. Ales pe viață, Papa e dublu suveran, fiind conducătorul statului Vatican și totodată al Sfântului Scaun, autoritate care reprezintă Biserica Catolică în relație cu statele lumii. 

Pasajul secret care duce la salvare sau la închisoare. Mai mulți papi au scăpat de asediatori printr-un coridor secret, numit Passetto di Borgo, construit în veacul al XIII-lea. Culoarul, lung de cca 800 m, traversează cartierul Borgo și leagă Vaticanul de Castelul Sant'Angelo (Mausoleul lui Hadrian). Dacă pentru unii a devenit salvare, acest castel a fost, pentru alți papi, închisoare. Fostul mausoleu al împăratului Hadrian și-a căpătat noua denumire pe la sfârșitul sec. VI, în urma legendei că Papei Grigore I i s-ar fi arătat acolo Arhanghelul Mihail cu sabia scoasă din teacă, marcând sfârșitul unei epidemii de ciumă. Prin Culoarul Borgo s-a salvat Papa Alexandru VI în 1494 din fața invaziei regelui francez Carol VIII, pe acolo a fugit în castel, în 1527, Papa Clement VII din calea mercenarilor germani în timpul Asediului Romei (1527). Și tot prin pasajul secret a scăpat de soldații lui Napoleon Papa Pius VII, în 1808. Unii suverani pontifi au fost întemnițați sau și-au găsit sfârșitul în acest castel, devenit închisoare în veacul IX. Pe când era cardinal, în sec. XVI, viitorul papă Paul III (Alessandro Farnese) a fost închis în Castelul Sant'Angelo. Și personalități laice, precum Giordano Bruno, Benvenuto Cellini și contele Alessandro di Cagliostro, au fost închise în temnițele acestui castel.


Cea mai mare rată de infracționalitate per capita. Vaticanul are gară, heliport, centrală electrică, oficiu poștal, supermarket, editură și bancă proprie. Moneda oficială este euro, iar limba oficială – latina; aici sunt amplasate singurele bancomate din lume cu meniu în limba latină. Rețeaua sa feroviară însumează 852 m, iar granițele sale se întind pe 3,2 km. Cetățenii statului sunt zeci de cardinali, diferiți clerici,  peste o sută de membri ai Gărzii elvețiene, zeci de laici. Câteva mii de muncitori, nerezidenți, lucrează în Vatican. Având sute de locuitori și milioane de turiști anual, grație hoților de buzunare, statul papal înregistrează cea mai mare rată de infracționalitate pe cap de locuitor din lume, de 20 de ori mai mare ca în Italia. 

 

Bazilica Sfântul Petru, lăcașul maxim. Ridicată pe locul vechii bazilici a lui Constantin și inaugurată în 1626, cea mai mare biserică din lume a fost construită în timpul pontificatelor a 20 de papi, de-a lungul a 120 de ani. Basilica di San Pietro, cea mai importantă dintre cele patru biserici patriarhale ale Romei, ocupă la interior 15.000 mp, e lungă de 186 m, lată de 154 m și înaltă de 119 m. Dimensiunile exterioare: 218 m lungime, 23.000 mp. Cupola are înălțimea de 133 m, un diametru exterior de aproape 59 m, cel interior fiind de 41,5 m. Lăcașul conține 11 capele, 44 de altare, 778 de coloane, 395 de statui, 135 de tablouri din mozaic. Poate adăposti, după unii, 20.000 de credincioși, iar după alții – 60.000. Acest monument major al Renașterii, realizat de cei mai renumiți arhitecți, sculptori, pictori ai epocii, a fost proiectat sub forma unei cruci latine, cu trei nave. Pe lângă mormântul Sfântului Petru, în lăcaș se găsesc și cele ale unor papi și prinți. Între capodoperele sale se numără Pietà, opera timpurie a lui Michelangelo, baldachinul de bronz al lui Bernini (29 m înălțime), mozaicul Navicella al lui Giotto. Loggia Panoramica, terasa de pe acoperiș, oferă o panoramă unică asupra Romei. Călătorul poate ajunge acolo cu un ascensor sau urcând cele 537 de trepte ale scărilor. Piața barocă uriașă care se deschide în fața lăcașului adună mii și zeci de mii de credincioși cu ocazia sărbătorilor celebrate de papă, cel care rostește și binecuvântarea urbi et orbi. Piazza San Pietro a fost concepută de arhitectul Gian Lorenzo Bernini la comanda Papei Alessandro VI. Cele două colonade pornesc de la bazilică și se curbează apoi, creând un imens spațiu circular. O a treia colonadă ar fi trebuit să închidă întregul pieței, însă moartea ctitorului său papal a dus la oprirea lucrărilor. 

Capela Sixtină, opera totală acoperită cu frunze și pantaloni. Chiar dacă majoritatea turiștilor, care umplu mereu Capela Sixtină, rămân cu ochii încremeniți spre tavan ori către altar, ambele create de Michelangelo, întreaga încăpere reprezintă o capodoperă, o operă de artă totală realizată de marii artiști ai vremii. Construită între 1472 și 1483, capela a luat numele ctitorului, Papa Sixt al IV-lea. Vizitatorii pătrund prin ușile altarului și trebuie să respecte regula tăcerii și să renunțe la foto. Pe peretele din dreapta, privind dinspre altar, sunt scene ale Vechiului Testament, iar pe cel opus, poți privi fresce ilustrând Noul Testament, create de Pietro Perugino, Sandro Botticelli, Domenico Ghirlandaio, Cosimo Rosselli, Luca Signorelli ș.a. Capela are dimensiunile interioare de 41/13,5 m și înălțimea de 20,7 m, e dedicată Fecioarei Maria și găzduiește ocazional conclavurile cardinalilor pentru alegerea papei. Inițial, tavanul fusese pictat cu stele aurii pe un fond albastru, dar s-a deteriorat la scurt timp. Michelangelo Buonarroti a fost însărcinat cu refacerea, care a durat patru ani, fiind terminată în 1512. Dacă inițial era vorba de întruchiparea celor 12 apostoli, în final a ieșit o operă întinsă pe 500 mp, cuprinzând 3.000 de figuri reprezentate în picturi, sculpturi și basoreliefuri. Lucrarea inițială de pe peretele altarului, Adormirea Maicii Domnului, a lui Pietro Perugino, a fost sacrificată pentru a face loc celebrei fresce Judecata de Apoi a lui Michelangelo, realizată în anii 1535-1541. La dezvelire, opera a stârnit furia multor fețe bisericești, care au putut vedea o scenă a mântuirii și a damnării cu 390 de nuduri, inclusiv ale unor sfinți, și cu un Isus mai mult despuiat, în care singurul trup sfânt complet acoperit era cel al Fecioarei Maria. La un an de la moartea artistului, în 1565, în urma Campaniei frunzelor de viță, condusă de un cardinal indignat, unele nuduri au fost acoperite cu frunze în zona organelor genitale, iar altele au fost chiar „îmbrăcate” de pictorul Daniele da Volterra, poreclit apoi Il Bragghettone/ Creatorul de pantaloni. În urma restaurării din anii 1981-1994, opera lui Michelangelo și-a recăpătat, în mare parte, aspectul inițial.

Obelisc călător de peste 300 de tone. În centrul Pieței San Pietro se află al doilea cel mai înalt obelisc egiptean din Cetatea Eternă (25,3 m, 40 m cu soclu și cruce). Pus în anul 37 d.Hr. chiar în centrul Circului lui Caligula (și al lui Nero, împărat care a finalizat lucrările), la jumătatea spinei, fusese transportat inițial în Alexandria de împăratul Augustus pentru a împodobi noul său forum. Ar proveni din Heliopolis, datând din timpul domniei lui Amenenhat II (sec. XIX î.Hr.). Spre deosebire de alte obeliscuri aduse la Roma în timpul lui Augustus, dimensiunile sale n-au făcut posibil în epocă transportul pe mare către capitala imperiului. După câteva zeci de ani a fost construită o corabie uriașă, lungă de 104 m, numită Mirabilis Navis, potrivit lui Pliniu cel Bătrân, capabilă să transporte obeliscul pe apele Mediteranei. După ce și-a îndeplinit misiunea, vasul a fost umplut cu piatră și scufundat, devenind fundație pentru digul construit în portul Ostia, în timpul lui Claudius. Arheologii au descoperit rămășițele construcției și ale navei în apropierea Aeroportului Fiumicino. Dacă bazilica a fost zidită deasupra unei părți a circului, obeliscul transportat de Mirabilis Navis a fost așezat foarte aproape de locul unde s-a desfășurat martiriul Sfântului Petru. Drumul său însă nu s-a oprit acolo, mai avea de făcut o scurtă călătorie. Asta s-a întâmplat în sec. XVI din voința unui pontif hotărât, Sixtus V, și grație priceperii unui inginer de geniu, Domenico Fontana. În 1586, utilizând 900 de oameni, 75 de cai și 40 de troliuri, Fontana a mutat obeliscul de 326 t pe o distanță de cca 300 m, amplasându-l pe actualul piedestal, în centrul pieței.


Un Tóth și un netóth sau drumul de la Pietà la Alexandru Moghioroș. Ca și statuia lui Moise, aflată în San Pietro in Vincoli, sculptura Pietà, care împodobește Basilica San Pietro, reprezintă o emoție divină, întruchipată în marmură de Michelangelo. Pietà a suferit însă destule avarii de-a lungul secolelor, fiind supusă mai multor restaurări, până să fie protejată de un geam blindat. Comandată ca monument funerar de cardinalul de Saint-Denis pe nume Jean Bilhères de Lagraulas, această capodoperă timpurie a lui Michelangelo e și singura lucrare semnată de artist. Pietà o reprezintă pe Fecioara Maria ținându-l în brațe pe Isus după crucificare. Fusese amplasată inițial într-o capelă din vechea bazilică, demolată în timpul realizării noii Biserici San Pietro. Unele zvonuri că sculptura ar fi fost creată de un alt artist, Cristoforo Solari, l-au înfuriat pe Michelangelo, determinându-l să-și semneze opera, gest pe care l-a regretat ulterior. Sculptura însăși a fost supusă, de-a lungul secolelor, mai multor forme de pângărire. Madona a pierdut patru degete în timpul unei mutări, fiind restaurată în sec. XVIII. În 1972, un geolog cu mințile rătăcite, pe nume Tóth László, a lovit figura Fecioarei Maria cu un ciocan, exclamând: „Én vagyok Jézus – feltámadtam a halálból”/„Eu sunt Isus, am înviat din morți!”. Cum unele bucăți de marmură s-au pierdut în urma vandalizării, fiind luate ca suvenire de unii dintre cei prezenți, chipul a fost reconstruit cu ajutorul unui bloc tăiat din spatele monumentului. În România, la Oradea, există o copie a lucrării Pietà,  creată – coincidență de nume – de sculptorul Tóth István (1861-1934). Copia a fost pusă în fața Bisericii Pogorârea Sfântului Spirit în anul 1906, fiind mutată în 1961 în curtea lăcașului, pentru a face loc bustului lui Alexandru Moghioroș (alias Mogyorós Sándor, de felul său comunist și ateu), un sacrilegiu înlăturat în urma Revoluției din 1989.

Cea mai veche și cea mai mică armată a lumii. Guardia Svizzera Pontificia Garda Elvețiană Pontificală are o istorie de peste 500 de ani, fiind cea mai veche și totodată cea mai mică armată din lume. Helveții erau apreciați în antichitate ca neam de războinici curajoși, iar în epoca medievală, soldații Confederației elvețiene erau considerați cei mai buni mercenari, numărul lor fiind de 15.000 dintr-un total de 500.000 de locuitori. Două unități au fost în slujba regilor francezi: Cent-Suisses, înființată în 1497 de Carol VIII, și Gardes Suisses, creată de Ludovic XIII în 1616. La sfârșitul sec. XV, mai mulți papi au fost slujiți de militarii elvețieni. Cel care a înființat Garda Elvețiană a fost Papa Iulius II: în 22 ianuarie 1506, la apusul soarelui, 150 de mercenari elvețieni din cantonul Uri au pătruns în Roma prin Porta del Popolo, fiind binecuvântați de suveranul pontif. Acest papă își doarme somnul de veci în Basilica San Pietro in Vincoli, într-un mormânt împodobit cu statuia lui Moise, creată de Michelangelo. Data de 6 mai, în care noii recruți depun jurământul, evocă un eveniment tragic petrecut în 1527: Sacco di RomaJefuirea Romei. Atunci, mercenarii neplătiți ai Sfântului Imperiu Roman, conduși de un duce de Bourbon, au pătruns în oraș, cucerind cartierul Borgo. În 6 mai 1527 au pierit 147 din cei 189 de membri ai Gărzii, luptând pentru viața Papei Clement VII. Supraviețuitorii au reușit să-l evacueze pe papă în Castelul Sant’Angelo prin Culoarul Borgo. 24.000 de mercenari germani, spanioli și italieni (condotieri) au prădat Roma timp de opt zile, lăsând în urmă 12.000 mii de morți și luând cu ei o pradă estimată la 10 milioane de ducați. Au furat aproape tot aurul și obiectele prețioase din biserici și din mormintele papilor, acesta fiind unul dintre cele mai mari jafuri din istorie. Actuala structură, stabilită de Papa Pius X în 1914, cuprinde 6 ofițeri și 100 de halebardieri. Garda protejează Sfântului Scaun, păzește porțile Vaticanului și asigură ordinea pe durata vizitelor de stat și ceremoniilor papale, fiind condusă în prezent de colonelul Christoph Graf. Pe lângă săbii și halebarde, e dotată cu pistoale, puști de asalt și arme neletale. Recruții trebuie să fie bărbați necăsătoriți, de naționalitate elvețiană și religie catolică, să aibă între 19 și 30 de ani și o înălțime mai mare de 1,74 m, să fi satisfăcut stagiul militar în armata elvețiană, cu o purtare fără cusur. Membrii gărzii au două tipuri de uniforme, de gală și de lucru. Prima poartă culorile galben și albastru, reprezentând familia Papei Iulius II, cărora li s-a adăugat și roșul, reprezentativ pentru familia de Medici, din care a făcut parte Papa Leon X. Ținuta de gală e cea mai grea uniformă folosită de o armată permanentă, cântărind 3,5 kg. 

Îngeri fără să știe. Încă de la întemeiere, Roma lui Romulus a fost o cetate primitoare, loc de azil pentru toți refugiații, exilații, fugarii și proscrișii lumii. După aproape o mie de ani, în timpul împăratului Caracalla, toți locuitorii liberi ai imperiului deveniseră cetățeni romani. Exodul către Cetatea Eternă al celor săraci și prigoniți nu a încetat în cele aproape trei milenii de existență a orașului. Un muzeu unic în lume, având peste 500 de lucrări de artă stradală, a fost deschis în incinta unei foste fabrici de mezeluri din Roma. În 2009, în clădirile abandonate s-au refugiat 200 de oameni fără loc de muncă și fără adăpost. Pentru a-i proteja de o eventuală evacuare, artiști de pretutindeni au creat aici imense picturi murale, locul devenind astfel singurul muzeu din lume locuit. MAAM - Museo dell’Altro e dell’Altrove di Metropoliz este subiectul unui documentar realizat de artistul Georgio De Finis. Pentru întâia oară în ultimele patru veacuri, în Piața San Pietro din Vatican a fost amplasat un nou monument, dedicat migranților și refugiaților. Sculptura, realizată din bronz și argilă, se numește Angels Unawares / Angeli senza saperlo / Îngeri fără să știe, este creația artistului canadian Timothy P. Schmalz și reprezintă 140 de migranți într-o barcă. În 29 septembrie 2019, de Ziua Mondială a Migrantului şi Refugiatului, monumentul a fost inaugurat de Papa Francisc, el însuși fiul unor emigranți italieni stabiliți în Argentina.

Ce n-au făcut barbarii…„Aproape nici una dintre lespezile de marmură folosite la construirea bazilicii San Pietro n-a fost extrasă din carieră în acest scop, ci a fost luată de la clădirile existente. Un singur contractor a scos, în 1452, nu mai puțin de 2.552 de care cu dale de marmură din Colosseum. Papa Urban al VIII-lea (născut Maffeo Barberini), unul dintre marii patroni ai artei renascentiste târzii, a slăbit acoperișul Pantheonului, îndepărtând grinzile de bronz pentru a turna 80 de tunuri destinate apărării castelului Sant’Angelo [„E mai important să-l aperi pe Papă decât să împiedici ploaia să cadă în Pantheon!”] și a oferit materialul necesar sculptorului Bernini pentru realizarea faimosului baldacchino din bazilica San Pietro. De aici, binemeritatul joc cinic de cuvinte Quod non fecerunt Barbari, fecerunt Barberini (Ce n-au făcut barbarii, a făcut Barberini)”. (*)

Solar, iulian, gregorian. La începuturi, locuitorii Romei au măsurat trecerea timpului în raport cu poziția soarelui. Astfel, în primul cod scris de legi romane, apărut la  mijlocul sec. V î.Hr., Legile celor XII table, răsăritul și apusul sunt menționate ca singurele repere temporale ale zilei, ulterior adăugându-li-se și amiaza. Numai în zilele însorite, amiaza și apusul erau observate de pe clădirea Senatului și anunțate de o persoană anume însărcinată. După două veacuri, la Roma e adus primul cadran solar public, pradă de război în urma primei confruntări cu cartaginezii, care stăpâneau mai sudicul oraș sicilian Catania. A fost folosit 99 de ani, deși limbile nu se potriveau cu orele zilei, fiind decalate cu 4 grade. La fel de aproximativ a fost și calendarul lunar folosit, care rămânea în urma ritmurilor agrare și sărbătorile religioase anuale. În Roma antică, responsabilitatea stabilirii calendarului revenea sacerdotului suprem, numit pontifex maximus (din sec. VI d.Hr., acest titlu a fost acordat și papilor). Iulius Caesar, în calitate de pontifex maximus, a ajustat calendarul roman, fiecărui an fiindu-i adăugate zece zile, cu o zi în plus la fiecare patru ani, lipită la februarie. Sistemul său, numit calendar iulian, a început să fie folosit la 1 ianuarie 45 î.Hr., decalarea față de anotimpuri fiind mai mică decât cea a calendarului anterior. O nouă reformă a calendarului a fost făcută de un alt pontifex maximus, Papa Grigore XIII, care a introdus în 1582 sistemul gregorian, adoptat treptat de majoritatea țărilor europene, ultima fiind Ucraina (2023). Totuși, unele biserici ortodoxe, precum cea rusă, utilizează în continuare calendarul iulian

De la urbe condita la anno domini și cifra 0. Romanii au consemnat trecerea anilor în mai multe moduri, în funcție de reperele istorice față de care se făcea raportarea: întemeierea Romei, mandatele consulilor, nașterea lui Isus Hristos. Astfel, o primă cronologie, AUC -  ab urbe condita, se raporta la întemeierea Urbei (anul 753 î.Hr.), o alta făcea referire la consulii care se aflau în funcție în anul respectiv (poetul Ovidiu s-a născut în 711 AUC sau în consulatul lui Hirtius și Pansa, corespunzând anului 43 î.Hr.). Reperul Anno Domini/Anul Domnului, cel al nașterii lui Hristos, a fost introdus de călugărul Dionisie cel Smerit (Dionisius Exiguus) abia în anul 525 d.Hr. Romanii nu aveau numeral pentru zero, acest monah fiind primul erudit din Cetatea Eternă care a utilizat cifra zero, inventată de vechii indieni și preluată ulterior de învățații arabi, care au creat sistemul zecimal. Simbolul 0 pentru această cifră ar proveni din grecescul ouden, însemnând „nici măcar unul”. (*)

 

Despre Rafael, Stanze, papi și arta propagandei. La începutul sec. XV, Pietro Perugino și Luca Signorelli, autori ai unor fresce din Capela Sixtină, au fost angajați de Iuliu II să decoreze cele patru camere papale (Stanze). Lor li s-adăugat Raffaello Stanzio (Rafael) din Urbino, la recomandarea arhitectului papei, Bramante, provenit din același oraș. Suveranul Pontif a fost atât de entuziasmat de tânărul pictor, încât a hotărât să șteargă lucrările celorlalți artiști, cu excepția tavanului. Capodoperele din Camera lui Constantin sunt și ilustre exemple ale insinuării propagandei în artă, toți cei trei papi - Iuliu II, Leon X, Clement VII - care au contribuit la realizarea ei fiind reprezentați de Rafael și de succesorii săi, Giulio Romano și Giovanni Penni. Dacă Bătălia de la Podul Milvius, care ilustrează lupta câștigată de împăratul creștin Constantin împotriva celui păgân Maxențiu, e opera uriașă care domină încăperea, din fresca Donația lui Constantin putem afla cum arăta vechea bazilică a lui Constantin, descoperind că Papa Silvestru I, căruia îi este transmisă de către împărat puterea religioasă asupra Romei, are chipul lui Clement VI. În Camera Semnăturii, prima realizată, devenită birou al lui Iuliu II, ne fascinează Școala din Atena și Disputa Sfântului Sacrament. În prima operă apare și autoportretul lui Rafael, un personaj cumva anodin, care te privește discret și totuși obsedant, dintr-un colț devenit esențial; în fundal, lângă Aristotel, Platon s-a metamorfozat în Leonardo Da Vinci. Euclid are chipul binefăcătorului Bramante, iar Michelangelo își împrumută trăsăturile lui Heraclit. Disputa Sfântului Sacrament adaugă temelor Sfintei Treimi și tainei împărtășaniei chipurile papilor Iuliu II (Sf. Grigore cel Mare) și Sixt IV, lângă care a fost înfățișat din profil capul cu lauri al lui Dante. Chipul lui Dante apare și în fresca Parnas, alături de Homer și Vergiliu. În Camera lui Eliodor, în fresca Liturghia de la Bolsena, mai distingem o dată, strecurată între niște mercenari ai Gărzilor Elvețiene, figura autorului Rafael. Ultima dintre Stanze a căpătat numele lucrării Incendiul din Borgo, una dintre cele emoționate opere ale lui Rafael. Aici îl regăsim ca personaj pe unul dintre întemeietorii mitici ai Romei, Enea, cel care și-a salvat tatăl (Anchise) din flăcările care au cuprins Troia. Și tot aici aflăm, dincolo de minunea stingerii incendiului de către Papa Leon IV, prețioase detalii arhitecturale legate de dispăruta bazilică San Pietro. 

 

 Galerie foto: Bazilica San Pietro, Garda Elvețiană, Gourmet, Muzeele Vaticane, Piazza San Pietro, River Palace Hotel, Vario