Flashtasting hibernal cu Caloian în lumea secretă a podului casei

Mai ştiţi locurile acelea ascunse de a căror existenţă ne prefacem că am uitat de mult, dacă nu cumva ele însele chiar au încetat să existe? Podurile prăfuite ale vechilor case, dulapurile bunicilor duhnind a naftalină, ascunzătorile de sub pat cu iz de lemn cariat, de şoareci care chiar au trecut pe acolo. Camerele interzise, beciurile în care nu a mai intrat nimeni de la căderea ultimului imperiu, acoperişurile cu lacăt ruginit şi porumbei gânguritori, mansardele lăsate în paragină şi în voia amintirii.
M-am gândit la toate acestea, îngropat în zăpezile de altădată care au devenit peste noapte cele de acum, cufundat în iarna asta umedă şi rece care aşterne peste tot o zăpadă imaculată, pură precum dragostea ori moartea. Şi-am găsit de cuviinţă să mă joc din nou prin locurile în care am fost cândva, pe când lumea era infinit mai largă şi noi infinit mai mici, când toate dimensiunile aveau o altă încărcătură şi un alt înţeles.
Aşa că mi-am convocat amicii din Vestik la un flashtasting în pod. În podul casei aproape centenare, în care mai urc din când în când să alung ori să chem ploile ori zăpezile şi ideea că lucrurile care mă înconjoară ar putea deveni într-o bună zi perfecte. Îmi place dezordinea de acolo, dezordinea de sus, neîngrijirea şi praful şi lampadarele fără bec şi cărămizile cu mortar de la 1920 şi micile ferestre cu lumină gălbui. Mi-am dat seama că le-ar sta bine unor vinuri preferate în acel decor, în lumina slabă de mansardă încă neamenajată, de februarie omniprezent. Doi dintre vesticii cu care împart de la o vreme marile întâlniri oenologice au venit de la Timişoara pentru a sui alături de mine în pod. De mine şi de două vinuri de la Oprişor. Un al treilea vestic s-a întors la Arad tocmai de la Baia Mare, văzându-se şi el nevoit să urce treptele aparent precare care duc sigur în lumea secretă de sus, în acel loc în care nici un om cu scaun la cap nu s-ar apuca în mijlocul iernii să deguste vinuri deasupra nămeţilor de dincolo de ziduri.
Eu am ales la întâmplare ori în voia unui capriciu de moment un Sauvignon Blanc La Cetate 2010 şi febleţea mea de consum curent numită Caloian Cabernet Sauvignon 2010. Împreună cu aceste vinuri am călătorit în patru de jos în sus, de la plus 20 de grade la 0 grade Celsius, în spaţiul cu colb şi urme de moloz de sub ţiglele încărcate de zăpadă şi de un frig care abia aştepta să ne intre în oase.
A fost neaşteptat frumos, am rotit paharele sub luminile pale ale lămpii, tremurând uşor din pricina iernii şi a emoţiei împărtăşirii acestor clipe şui. Ne-am strecurat printre grinzi, bârne şi căpriori antici, printre coşuri şi cabluri rupte de antenă Yagi, am deschis geamantane cu cărţi cenuşii şi cufere cu hainele cuiva care a trăit la începutul celuilalt veac. Sauvignon Blanc-ul a fost plăcere care nu mai trebuia servită la frapieră tocmai din cauza frigului atotcuprinzător, de parcă noi înşine ne plimbam, printre bucăţi de gheaţă şi zăpadă, pe fundul unei frapiere enorme, pe care un chelner neglijent a uitat s-o lustruiască. Am mirosit atent dopurile, trei nasuri cu nările dilatate la maximum, plus încă unul în spatele aparatului foto, ca nişte copoi degustători de urme şi tanini inefabili. Nu am însă de gând să vă povestesc aici despre cine ştie ce arome descoperite în plută, în aer şi în pahare. Mă gândesc că o fi suficientă aroma acestei întâmplări pentru a vă determina să exploraţi cândva, de dragul jocului şi al libertăţii, aceleaşi plăceri de care se face vorbire aici.
Când am trecut la vinul roşu, adus direct de la temperatura camerelor de mai jos, paharele s-au aburit uşor şi ne-am cam temut să nu ne trezim cu o pojghiţă glacială invizibilă pe buze şi pe suprafaţa licorii. Însoţit de zâmbetul rastafarian al lui Bob Marley imortalizat pe bandană, Silviu a avut grijă să toarne discret Cabernet Sauvignon-ul în pahare, grăbindu-se apoi la treabă, spre clinica sa veterinară de animale mijlocii, mici şi chiar extrem de mici, unde-l aşteptau pe masa de operaţie vreo iguană cu indigestie, vreo bufniţă depresivă, vreun iepure căruia-i place pizza un pic prea mult. Tot prostindu-ne, jucându-ne şi degustându-ne prin praf, nici nu am realizat că s-a făcut seară. Amicii au coborât cu picioarele pe pământ, lăsându-mă singur în compania a opt pahare şi a două sticle de vin, într-un pod anodin din centrul Aradului. I-am privit prin geamul îngust cum suie în maşină şi iau îndărăt drumul Timişoarei.
O vreme am degustat de unul singur întreaga aventură, adulmecând odorile din jur, fotografiind vinurile şi obiectele, cărţile şi caprele de tăiat lemne, sârmele şi pânzele de păianjen, frunzele de tei rătăcite în fanta unui bec chior. La capătul fiecărei grinzi se afla câte un pahar păstrând o suavă urmă de tanin, câte o ţiglă care nu a mai apucat să fie aşezată pe casă, câte o boabă de polistiren cu care a nins mai de mult de pe blocul reabilitat al vecinilor.
A trebuit apoi să le strâng pe toate, să-mi iau recuzita oenologică şi să dau un final acestei poveşti. Am scoborât acelaşi număr de trepte, uşor prăfuit şi împăienjenit, mirosind a frig şi a Cabernet Sauvignon de la Oprişor. Afară lumea îngheţa şi se topea pe rând, oră după oră, sub ţurţurii uriaşi care stăteau să cadă în capul cuiva. Ţurţurii de apă, ţurţurii de vin. Când se vor topi, totul va mirosi a fructe de pădure, a piele de animal fabulos, a coloniale scumpe dintr-un defunct depozit interbelic. Şi poate, vag, a ciocolată neagră, a poame uscate şi a iarbă de pe Câmpiile Elizee.


Galerie foto

La o degustare cu Regele Mihai, Mihail Kalaşnikov şi Rolling Stones

Care e singurul loc din Arad, din ţară şi din lume în care puteţi degusta vinuri româneşti în compania lui Al Pacino, Robert De Niro şi Jack Nicholson? Unde se află unicul wine club în care îi puteţi întâlni pe Rolling Stones rânjind alături de reţinuţii de la Depeche Mode, pe Henry Kissinger surâzând lângă îndureratul Mohamed Al-Fayed? Cine vă mai oferă şansa de a-l vedea pe Lech Walesa scoţând limba einsteinian în timpul unei partide muncitoreşti de ping-pong şi pe "Regele" Hagi cântând cu arcuş de Stradivarius la mingea cu şiret, în timp ce sorbiţi încet un Negru de Drăgăşani de la Prince Ştirbey, un Cuvée Charlotte de la SERVE, o Nenumită de la Oprişor?
Câte locuri din lume cunoaşteţi în care Mihail Kalaşnikov să şadă cuminte la câţiva metri distanţă de Boy George şi Sir Elton John, dar şi la câţiva centimetri de vodca omonimă? Unde s-a mai pomenit ca, în timp ce rotiţi cu graţie paharul de Cuvée Vişan de la Gramma, de spumant Extra Dry de la Jidvei şi de Solo Quinta de la Recaş, să fiţi vegheaţi de privirea cu codiţe a lui Willie Nelson, de zâmbetul multirasial al Norei Jones, de acordurile evergreen ale lui Moni Bordeianu şi Nicu Covaci?
Şi care loc de pe planetă vă mai oferă ocazia de a-i mai întâlni o dată pe Dalai Lama şi pe Vaclav Havel laolaltă, în timp ce prietenii vă toarnă în pahare Merlot de la Alira, Fetească Regală de la Avincis, Cabernet Sauvignon de la Via Sandu?
Nu v-ar plăcea să fiţi urmăriţi, în timp ce serviţi vinurile preferate de la Budureasca, Murfatlar, Lacerta, Nachbil, de alde James Gandolfini şi de întregul clan Soprano, cu privirile acelea invidioase, lacome, neîncrezătoare şi uşor periculoase, care şi-ar dori la modul criminal să primească la rându-le măcar un deget de Fetească Neagră din via regretatului conte Guy Tyrel de Poix, un strop de Cabernet Sauvignon extrem de Erotikon elaborat cu atenţie nemţească şi har oltenesc la Crama Oprişor, un picuţ de Novac de pe dealurile Drăgăşaniului de care se îngrijeşte acum, la modul tirolez, baronul Jakob Kripp? Nu aţi da o avere să întâlniţi o Sophia Loren cu jumătate de veac mai tânără, surâzând irezistibil în timp ce sorbiţi un Cuvée Uberland, un Artisan ori Nomad al Aureliei Vişinescu, o Fetească Neagră, neeclipsată de nici o alta, de la Crama Basilescu?
Cine vă mai dă posibilitatea să staţi la taclale cu părintele internetului, cu inventatorul telefonului mobil şi cu scornitorul emoticonului, în timp ce identificaţi aromele mai multor Pinot Noir-uri de la Elite, de la Cramele Halewood, de la SERVE ori de la Domeniile Viticole Franco-Române?
V-ar plăcea să călătoriţi înapoi, în anii '50-'60, aruncând o simplă privire, bine ţintită, să vă daţi rendez-vous cu eroina blondă din Păsările lui Hitchcock ori chiar cu maestrul groazei în persoană, supravegheaţi de o cioară autentică şi extrem de fotogenică, din acelea care au speriat America şi lumea pe când poate că nici nu eraţi născuţi? Şi să mai fie acolo, gravi, enigmatici ori puţin trişti, chiar şi Ben Kingsley, Larry Hagman, Michael Caine, Humphrey Bogart, Robin Williams, Woody Harelson, Jerry Lewis, Lauren Bacall şi chiar dulceaţa eternă numită Marilyn Monroe?
Spuneţi-mi un summit de dragul vinului la care să fie prezenţi, printr-un joc al imaginaţiei transpus în realitate, Angela Merkel, Rudy Giuliani, Nicolas Sarkozy, Arnold Schwarzenegger, Bill Clinton şi chiar Shimon Peres. Spuneţi-mi cine a mai reuşit să-i înghesuie în aceeaşi încăpere, printre frapiere şi degustători neautorizaţi dar entuziaşti, pe fiorosul Mike Tyson şi pe delicatul Johny Depp, pe "Kaiserul" Franz Beckenbauer şi pe galacticul Lio Messi, pe "Gâscanul" Dobrin legându-şi un şiret şi pe Rodion Cămătaru ţinând în mână o gheată din metal preţios, pe Pele şi Dembo de după cap, pe Rafa Nadal între trofee, pe bătrânii Bjorn Borg şi John McEnroe şi totodată pe mult prea concentratul Garry Kasparov, ca şi pe atâţia alţi prizonieri ai faimei lor nepieritoare.
Va trebui să mă credeţi pe cuvânt, un asemenea loc şi asemenea strângători de vedete chiar există. În plus, acolo, în acel spaţiu exclusivist, vă aşteaptă, în lumina blândă a lămpilor şi a unui asfinţit în primul rând interior, presărat cu vinuri şi cu poveşti despre ele însele, Seinfeldzi cu gura până la urechi, Dexteri cu satârul la spate, un extrem de oenofil Blues Brother şi însuşi Monk-ul Tony Shaloub înlăuntrul fobiilor sale. Nu lipsesc nici gurmandul de Andrew Zimmern, supravieţuitorul Bear Grylls şi seriosul Dumitru Prunariu, încarcerat în costumul său de cosmonaut cu tricolor şi stemă socialistă. Printre VIP-urile pomenite mai sus s-au strecurat şi Mungo Jerry, Santana, Bruce Springsteen şi Steve Vai, cu tot cu chitarele şi trufia lor de staruri.
Sunt convins că v-ar plăcea să-i găsiţi acolo pe Toţi oamenii preşedintelui, un Dustin Hofmann şi un Robert Redford mult mai tineri şi mai de Oscar, dar şi pe Jackie Brown lângă puşcăriaşul De Niro şi uşuratica Bridget Fonda, ca şi pe Tom Hanks la un pas de Green Mile. Şi mă văd nevoit să vă informez că la degustările noastre Ilie Năstase se plimbă c-o umbrelă pe terenul de tenis iar Nadia Comăneci surâde unic lângă o bârnă canadiană în spatele căreia se află o tabelă cu cifra 10. Că Regele Mihai este invitat de seamă şi că-l puteţi vedea întinerit alături de Regina Ana savurând o cafea elveţiană, ba chiar coborând cu jeep-ul nişte scări abrupte din preajmă. Iar eu ştiu bine că aţi muri de plăcere să vă gratuleze, tot acolo, câte un şef de stat cu Best wishes ori cu Bien cordialement, câte un star de la Hollywood cu Especially for You ori Thank You ori God Bless You.
Aş putea să continui această enumerare de mari nume pe care le-am invitat să ne fie alături la degustări, însă nu mi-ar fi de ajuns pixelii şi biţii puşi la dispoziţie de Marele Administrator al universului virtual. Şi dacă punem la socoteală că fiecare dintre aceste chipuri cu semnătură are câte o poveste în spate, nu mi-ar ajunge nici mai multe universuri virtuale la un loc pentru a le spune pe toate.
Tocmai de aceea trebuie să închei, afirmând încă o dată un asemenea loc chiar există. El se află undeva în centrul Aradului, într-o casă veche de aproape un secol, năpădită de iederă şi de un altfel de spirit. Acolo am găsit de cuviinţă să înfiinţăm clubul nostru de degustători de vin neautorizaţi. Acolo am conceput designul unui wine club aparte, unul pentru prieteni, pentru cei care nu sunt nici snobi, nici meschini şi nici proşti, pentru cei în stare să recunoască personajele care le zâmbesc din ramele atârnate pe pereţi. Acolo am expus o mică parte din colecţia de autografe a unuia dintre "vestici". Cam o sută şi ceva din vreo cinci mii şi ceva. Acolo veţi putea degusta cele mai bune vinuri româneşti, după gustul nostru. Şi tot acolo vă aşteaptă bloggerul cu coadă Lucky Motanul, el însuşi vedetă consacrată în ale vinului şi ale scrisului.
Singura condiţie este să împărtăşiţi aceste două din urmă valori ale lumii şi ale noastre înşine. Alături de aceea de a recunoaşte un număr decent de personaje dintre cele pe care le-am invitat să împartă cu noi, din ramele lor încărcate de aură, bucuria degustărilor viitoare.

Reflecţii în oglinda soarelui despre plăcutele pericole ale idealizării vinului

Sunmirror îmi scrie un mesaj incitant, avertizându-mă în privinţa idealizării vinului şi trăgând nişte concluzii pe care simt nevoia să le discut. Am vrut să-i răspund acolo, în căsuţa din josul postării anterioare, însă mi-am dat seama că răspunsul a devenit prea lung, că a devenit el însuşi postare.
Pilitura de fier aruncată răzleţ de mâinile unui meşter transpirat, cu bască, de truditor din Modern Times care face asta de 30 de ani în aşteptarea pensiei, se strânge cerc în jurul magnetului cu care un copil găseşte de cuviinţă să se joace în atelierul cu miros de vaselină. Spiralele sunt desigur mai plăcut de privit decât înşiruirea browniană a unor puncte. Totul se bazează pe idealizare, lumea a fost creată cu un simplu cuvânt în jurul ideii de ea însăşi. Îmi place foarte mult să ascult corul de broaşte în nopţile calde de vară, în aşteptarea peştelui cel mare. Dezordinea orăcăitului e cât se poate de liniştitoare. Dar Universul ştie să cânte şi altfel şi parcă e mai interesant să te pierzi în vraja unei simfonii de Mozart ori să visezi pe un concert de Rahmaninov. Cineva s-a gândit să idealizeze trăncăneala fiinţelor din univers şi uite ce a ieşit: muzica.
Sunmirror, nu crezi că viaţa e prea scurtă ca să ne-o petrecem trăncănind mereu?
Am fost în vechea Ionie, m-am plimbat printre pietrele dezolante de la Troia. Din cetatea clădită pe Dealul Greşelilor n-a mai rămas decât ideea de ea însăşi. Asta a dăinuit mai mult decât pietrele. Şi vântul. Dacă ştii să-l asculţi, auzi vocile celor care au trăit şi murit acolo. Pentru Elena.
Mi-ar fi plăcut să fiu un locuitor al Efesului în urmă cu nişte mii de ani. Oamenii aceia aveau bibliotecă, amfiteatru, agora. Şi le plăcea nespus să idealizeze totul. Imaginează-ţi, filozofau în timp ce şedeau pe latrinele toaletei publice. Şi biblioteca era legată printr-un tunel de casa plăcerilor, de bordel. Pesemne că nu suportau mereu lumea ideilor, simţind din când în când, dacă nu adesea, nevoia să coboare în lumea reală, în cea a simţurilor. Însă important e că urmau un drum, de la ideal la real şi înapoi, că aveau o scală axiologică.
Imaginează-ţi, şi anticii au idealizat vinul, chiar dacă sau tocmai pentru că se îmbătau cu el. Aveau chiar şi un zeu pentru vin, aşa cum frumuseţea, înţelepciunea şi marea îşi aveau propriii zei. Privindu-le lumea în ruine, perfecţiunea formelor, arhitectura, urbanitatea, mi-am dat seama că nu există progres sau cel puţin nu aşa cum ni-l imaginăm noi, în sensul în care ni-l imaginăm. Oamenii aceia, nişte idealişti, au creat o lume mult mai sofisticată, mai interesantă, mai rafinată, mai profundă decât cea a zilelor noastre. Şi eternă, ca reprezentare. Din noi, cei care discutăm ori trăncănim acum, ce rămâne?
Desigur, putem discuta şi despre preţul cutărei sticle, dacă vrei, despre nereuşitele cutărui oenolog, despre defectele cutărui vin. Oricând. Uneori însă eu cred că e bine să vorbim mai ales despre vin în loc să trăncănim despre vinuri.
Nu pot fi de acord cu afirmaţia din ultima frază a mesajului tău, aceea că e periculos să idealizăm vinul, "fiindcă a iubi o viziune idealizată înseamnă a nu iubi lucrul imperfect, dar frumos, din spatele ei". Împărtăşania e o formă de idealizare a vinului. Misterele dionisiace tot asta erau. Dacă oamenii au practicat ori practică aceste ritualuri, înseamnă oare că nu mai gustă băutura concretă, că nu le mai place vinul imperfect din potir? Dacă îi conferim semnificaţii spirituale, înseamnă că ne îndepărtăm de el? Din contră, eu cred asta înseamnă apropiere, iniţiere, înţelegere profundă a esenţei sale. Vinul este şi ceea ce scrie despre el un pasionat ori profesionist în notele de degustare, însă el reprezintă în acelaşi timp mult mai mult decât atât. Şi asta nu trebuie să ne sperie, ci trebuie să ne bucure. Nu e nimic periculos în a face legături, în a ieşi din tipare, din clişeul limbajului concret. Eu cred că asta este mai ales pe placul zeului vinului. Şi se ştie, măcar din când în când, trebuie să le facem zeilor pe plac, altminteri se supără şi fac glume tragice. De aceea nădăjduiesc că mă vei înţelege dacă măcar de câteva ori pe an voi îndrăzni să văd în vin, în mod asumat, şi altceva decât văd ceilalţi. Nu e deloc periculos să fac asta. Dacă intri într-o biserică, vei vedea sute, dacă nu mii de oameni modeşti care tot asta fac, idealizează vinul. E o mediocritate asumată, care sacralizează. Şi dacă ai putea să călătoreşti în timp şi să auzi ditirambii şi să-l vezi pe Silen dansând beat în faţa zeului, ai înţelege că oamenii cu asta se ocupă de milenii: idealizează vinul. Că văd în el licoarea nemuririi, sângele Domnului, căutând cunoaştere şi adevăr.
Să-ţi mai spun ceva, ca să alung ori poate să întăresc supărarea ta polemică legată de idealizare. La urma urmei, trăim într-o ţară, într-o lume şi chiar într-o galaxie liberă, fiecare poate vedea ce doreşte în vin ori în orice alt lucru şi fiinţă din jur. Important este să vadă ceva.
În urmă cu câţiva ani, mi-am renovat casa şi am refăcut şi una din băi. Toată lumea, dar absolut toată lumea: prieteni, cunoscuţi, meşteri şi vecini, se aştepta să cumpăr faianţă şi gresie de culoare albastră, dacă se poate cu valuri şi stropi desenaţi pe plăci, care să sugereze ideea de mare. Asta fiindcă foarte multe, dacă nu majoritatea băilor din Arad şi din România sunt albastre. De parcă ideea de mare nu poate fi reprezentată altfel decât prin culorile pe care le vede în mod direct ochiul. (Legat de albastru, mă îndoiesc că Marea noastră mai poate fi sugerată cu ajutorul acestei culori - mizeria plajelor şi privitorii indiferenţi au făcut-o mai degrabă cenuşie, cu duhoare de putregai şi deşeu postindustrial.) Dar, Dumnezeule, dacă facem un mic exerciţiu de profunzime, dacă trecem dincolo de suprafaţă, de ceea ce vedem cu lenea unei priviri plecate brambura într-o vacanţă fără de sfârşit, marea înseamnă cu totul altceva. Înseamnă spirale, culori nebănuite, cercuri şi sfere, himere şi leviatani, căluţi feerici, luxurianţă ce nu poate fi descrisă în cuvinte. Marea e roşie, e galbenă, e portocalie, e verde, e dincolo de culoare şi sumă de culori! Şi atunci de ce să o reprezint la mine în baie aşa cum o vede toată lumea, atât de banal?
Aşa că mi-am pus spirale şi nuanţe pe care le poţi vedea aici, în fotografii. Poţi vedea cochilii, dar poţi întrezări şi Universul, tu hotărăşti dacă e periculoasă această idee. Căluţii de mare, dacă-i arunci pe pământ, devin bidivii şi gonesc într-atât încât le cresc aripi, devin ei înşişi întruparea lui Pegas şi se transformă în stele şi constelaţii. Marea e o sumă de constelaţii înscrise în fiecare vietate, pe fiecare cochilie. Marea e o Cale Lactee. Asta nu înseamnă că nu e şi albastră, însă, Dumnezeule, ea e mult mai mult decât atât.
Şi dacă tu îmi zici, în numele unei alte nevoi, asumate, de a vorbi numai de lucruri concrete, că e mai bine, dacă tot am adus vorba despre mare, să trăncănim aici despre tarifele hotelurilor din Mamaia ori despre basca roşie a primarului exhibiţionist din Constanţa, putem face şi asta. Însă nu tot timpul. E dorit chiar s-o facem cât mai puţin. Eu prefer să mă joc cu spiralele din baie decât să vorbesc de turismul promiscuu practicat la noi ori de simbolul oribil al unui revoluţionar sud-american care a semănat teroare, moarte şi comunism în alte părţi ale lumii.
Revenind la vin, să nu crezi că nu putem vorbi în sfârşit şi despre vinuri. Uite, pot să-ţi spun că mi-e dor de o anume Fetească Neagră a Cramei Basilescu, că-mi place Busuioaca de Bohotin produsă acolo, ca şi Feteştile lor Albe şi Regale. Că, aşa cum am mai scris, mă dă gata Feteasca Neagră de la SERVE, ca şi cea Albă, precum şi noul Cuvée Amaury, că unul din marile vinuri româneşti e pentru mine Cuvée Alexandru. Că Merlot-ul de la Alira va cuceri în curând pe toată lumea, că Gramma face vinuri albe minunate, că Via Sandu a dat un Cabernet Sauvignon trăsnet şi o Fetească Regală de care vom mai auzi. Că la Avincis vom putea degusta în curând vinuri la fel de bune ca la Prince Ştirbey. Că mă dau în vânt după vinurile acestui din urmă producător de la Drăgăşani, febleţea mea fiind Negrul acela cu care am avut plăcerea să săvârşesc un flashtasting la cuşetă. Că de la Crama Oprişor am avut bucuria să degust cel mai pe placul meu Cabernet Sauvignon din ţară, că voi recomanda prietenilor gamele Caloian şi Erotikon. Şi sticla aceea albă de Sherpium, care închide în ea androginul roşu vinificat în alb, cu gust de rosé, care îmbătrâneşte frumos şi pe care mi-am propus să-l învechesc în recipientul acela făcut parcă pentru parfumuri ori pentru vreo lampă cu flacăra veşnică. Am descoperit în toate aceste vinuri, ca şi în multe altele pe care nu le mai înşir aici, nenumărate livezi înflorite şi câmpuri înmiresmate, flori de vie şi fructe de pădure de toate culorile, roşii, galbene şi albastre, condimente din acelea care şed în porţelanurile cu capac de pe credenţul bunicii, piper, boia şi cuişoare, chimen şi vanilie, tămâie, busuioc, esenţă de iarba fiarelor, flori de soc şi de salcâm, parfum suav de trandafiri din satul natal, lapte şi miere, cireşe, coacăze, vişine şi prune uscate, toporaşi şi frăguţe, magiun din cazanul Mumei, cafea, ciocolată şi cacao, cireşe amare, grepfruit şi portocale, lămâi şi kiwi, violete pentru fete. E mai bine aşa?
Totuşi, trebuie să ştii că nu din cauza tuturor acestor arome atât de accesibile simţurilor mi-am umplut cu sticle arcadele pivniţei, ci mai degrabă din pricina vinului despre care vorbesc poeţii mistici, acela care ne-a îmbătat înaintea creării viei.