vineri, 29 iulie 2016

Rosé&Bubbles Mamaia 2016 sau infinitele mele plăceri la malul Mării


Un festival de rosé-uri și de
spumante la malul mării poate fi evenimentul perfect al verii. Și poate că nici un loc de desfășurare nu i s-ar potrivi mai bine decât Mamaia. Iar dacă tot am pus degetul pe buricul litoralului românesc, Clubul Fratelli – loc hedonist față de care e imposibil să nu simți o dragoste la prima vedere –  nu poate fi decât destinația perfectă pentru călătorul, turistul, iubitorul de vin care se află în căutarea provocărilor oenofile.
Nu mai știu câte apusuri și răsărituri am contemplat la Mamaia. De anul trecut, de când am redescoperit litoralul românesc, ne tot întoarcem acolo, atrași de un șarm inefabil care rezistă în ciuda tuturor neajunsurilor: drumul lung, lipsa autostrăzilor, aglomerația endemică, subdezvoltarea. De data aceasta am venit cu o țintă precisă: ediția de vară a Festivalului RO-Wine, Rosé&Bubbles, și nu doar așa, haihui, că ne-am nimerit la o oră-două de Mare din pricini de zile ale cramelor de Dealu Mare ori mai știu eu din ce pricini de eveniment bucureștean la care trebuia să fim prezenți. Fiind implicați în mediatizare, am putut vedea și cu ochi virtual, și cu ochi digital întreaga acțiune, prietenii, truditorii, organizatorii, amfitrionii, chipurile întâmplătoare.


Clubul Fratelli din Mamaia este poate unul dintre cele mai interesante locuri din partea asta de lume, o adevărată fantezie cu jucării acvatice întrupată de cel care a trăit-o în gândul creator. Amenajat în interior precum o meduză imensă, cu tavanul împânzit de mii de tuburi care își schimbă culoarea în funcție de vibrațiile muzicale, el atrage în fiecare seară de weekend sute de entuziaști care palpită precum o ființă unică pe ritmurile îndrăcite ale muzicii. Un pește spadă tronează pe terasa închisă, mai multe acvarii simbolice cu pești și crabi de lemn împodobesc exteriorul, o terasă cu chioșc și bar circular, purtând însemnul Carnivale, la nisip, cu fotolii comode și chelneri care fug de colo-colo completează această construcție unică. Dacă punem la socoteală și terasa, și marea, și briza care adie, totul pare un fel de paradis românesc conceput de un creator genial. 

 
În acest paradis au pătruns de curând și vinul, și iubitorii acestei licori. Peste douăzeci de producători au ocupat standurile pregătite în holul clubului, acelea cu care ne-am mai întâlnit în cadrul primei ediții a festivalului Ro-Wine de la București. I-am regăsit pe amicii de la Foss Marai și Castello di Neive, doi simpatici domni vinicoli având vârsta spirituală mult mai mică decât cea biologică, care se țin de șotii de tot felul. Ne-am revăzut cu mulți prieteni, cu Victor Deleanu și George Măluțan, cu Anca și Nelu Vlădoi, cu Marina Samoilă, cu Ștefan Timofti și cu mulți alții. S-au nimerit la festival și unele personalități, între care Adrian Sârbu, fostul nostru patron de pe la săptămânalele Mediapro pentru care am lucrat, și Ovidiu Lipan Țăndărică, legendarul percuționist al trupei Phoenix. Un ochi mai ager, care a pătruns și dincolo de decorul evenimentului de vin, i-a putut suprinde și pe Sebastian Ghiță, Remus Truică, Claudio Zambon, undeva pe terasa cu bar la nisip și trupă șic ce cânta în chioșcul marin.


Despre vinuri, ce să mai zic, o bucurie! M-am cam dedat la ele pe la mai toate standurile, la Gitana și Corvezzo, la Casa de Vinuri Cotnari și Costaripa, la Foss Marai și Domeniul Vlădoi, la Tohani și Via Viticola Sarica Niculițel, la Averești și Castello di Neive, la Darie și Budureasca, la Jidvei și Purcari, la Rătești și Mennini. Mi-au căzut cu tronc multe vinuri, voi pomeni însă doar câteva: spumantul de Tămâioasă de la Cotnari, spumantul de Chardonnay de la Costaripa, rosé-ul Mamaia purtândd marca Vlădoi.
Și mai trebuie să știți că meniul de la Fratelli Mamaia este excelent: calamarul, sosul chili, trabucurile cu pește și brânză, icrele de știucă, bibanul de mare, humusul, pizza etc. Că marea e superbă în iulie la Mamaia. Că am înotat ore în șir, printre pescăruși, copii și surferi. Într-una din serile care au urmat festivalului am făcut cunoștință și cu vinurile noii crame Histria, care poartă pe etichete vechea monedă grecească din această colonie, vultur pe delfin,  și care produce un excelent Sauvignon Blanc. În plus, nu am uitat să ne întâlnim cu buna noastră prietenă Cherana, la festival și la Constanța, pentru o supă de fructe de mare la restaurantul Reyna și pentru niște felii de tort Snickers la Cofetăria Angelo, două localuri din capitala Dobrogei care nu trebuie ratate sub nici un chip.


Dacă era după mine, aș fi stat o veșnicie la Mamaia, mi-aș fi făcut veacul la Fratelli și la Marina Surf, aș fi devenit om-amfibie, deveneam una cu plaja, una cu Marea. Din păcate, toate lucrurile bune se consumă prea iute, festivalurile, vacanțele, plăcerile. Așa că am luat-o înapoi către casă, în Yarisul parcat multă vreme în preajma unor Maserati, Ferrari, BMW-uri și Mercedes-uri, tot prin Transilvania, pe unde am venit, pe la Brașov, Sibiu, Deva, pe drumul sinuos cu ambuteiaje pe Valea Prahovei, cu autostradă prăbușită, cu puține locuri unde să tragi. Cum eram fericit însă și plin de toate experiențele cu gust de mare, de calamar, de rosé-uri și spumante, am trecut peste toate necazurile unei călătorii de o zi care încă îmi arată că parcă trăiesc în altă țară decât țara cu Pont Euxin, cu pod peste Dunăre, cu cazinou părăginit la malul mării și pescăruși care zboară în lumina răsăritului.



joi, 30 iunie 2016

Poveste cu Ai, Axi și toate bucuriile de pe urmă


Să vă povestesc totul așa cum a fost. E vorba mai întâi de un școlar și de o școlăriță din RSR care s-au cunoscut într-o tabără de copii a micului stat sovietic de pe la noi. Și cum a fost o dragoste la prima vedere, mai degrabă pentru totdeauna decât pe termen nelimitat, cei doi au tot corespondat până când au crescut suficient ca să devină soț și soție. Pe urmă au terminat câte o facultate și au învățat să construiască socialismul, ssmd-ul, fabrici și uzine, ce orașe frumoase aveam!
Partidul, care era în toate, în fiecare atom și în fiecare bolovan din Carpați, i-a repartizat într-un pitoresc oraș minier din care au reușit să evadeze grație mai multor curcani bine crescuți și bine țintiți, potrivit poftelor unui anume secretar de partid care putea să le schimbe destinul. Oricum ar fi fost, în noua urbe de reședință, Timișoara, totul era mai luminos, inclusiv rufele întinse la soare. Au primit apartament de bloc și slujbă la fabrică ori birou, civilizația era la ea acasă pe Corso și pe Surogat, chiar dacă avea miros de Tehnometal, de Spumotim, de TEBA, Guban, Electrotimiș, Solventul, Dermatina, Electromotor, ILSA și așa mai departe.

El desena și măsura șuruburi, scriind poezii în serile calde de iulie la etajul oarecare al unui bloc oarecare dintr-un cartier oarecare de la marginea Timișoarei eterne. Ea închipuia blocuri într-un birou oarecare din centrul marelui oraș cu fumuri austro-ungare, fiind totodată muza precară a poeziilor de sertar. Înlăuntrul acestei intrigi lirico-industriale a fost conceput Ai. Fiind povestitorul și totodată unchiul său, trebuie să vă spun că m-am bucurat așa de tare când s-a născut, că am dat cu capul de pragul de sus al maternității (și, poate, și al realității) și încă mai am și acum un semn al acelei bucurii natale. Era frumos, chiar foarte frumos, locuiam într-o curte comună, într-un apartament străvechi, de pe vremea lui Franz Josef, într-un fel de han atemporal transformat în orice altceva, undeva pe malul Begăi. Cu doi ani înainte de nașterea lui Ai, zis în acte Mihai, am putut să ne bucurăm cu toții, vecinii români, nemți, unguri, ucraineni, evrei, sârbi și țigani, cu ochii la tv-ul cu pureci care prindea Belgradul, când Rossi a dat golul de campion mondial. Iar în anul nașterii lui Mihai, cu nume de roman orwellian, am putut să vedem, parțial cu pureci, campionatul european cu Țopești și Lucești care puneau umărul la gloria cu crampoane a minunatului tricolor românesc.
Când Ai era mic și foarte mic, cam cât un cucuruz de la Fere, satul în care am copilărit cu toții, în blocul din Zona Soarelui era frig și cenușiu, mirosea a fabrică de detergenți și a betoane socialiste. Fericirea și-a făcut totuși cuib acolo, fiind de felul ei apolitică și infinit răbdătoare cu vremurile. Știu că Ai avea pe atunci și un bunic pe nume Moș Tramvai care îi aducea, pe lângă fructele oprite ale RSR-ului pe care le procura de la Piața de Fân și de la alimentara de vizavi, și niște jucării inedite, ascunse într-o geantă străveche făurită din pielea unui animal nepieritor. Erau mii de mici obiecte, numite condensatoare, rezistențe, sacâzuri, ciocane de lipit, telefoane de conectat direct la stâlp, fire de cositor, lămpi de tv Rubin, potențiometre, ampermetre, fire și cabluri de tot felul, plăci de ebonită, șurubelnițe, patente, clești și ciocănele, benzi izolatoare și bucăți de lucruri cu nume uitate, din materiale neștiute, cu care puteai să te joci în bucătăria austeră. Ai avea grijă să le răstoarne pe toate și să le înșire pe unde apuca; Moș Tramvai, bunicul care repara ceasurile orașului și teleșpicherele companiei de firobuze cu nume inițiatic IJTL, nu se supăra niciodată. Eu însumi mă jucam cu Ai pe covorul fermecat, plutind o vreme pe deasupra lumii timișorene, pe lângă turnurile de apă de la începutul celuilalt veac, de-a lungul culoarului murdar al Begăi, deasupra Pieței Traian cu Hermesul său ruginit, deasupra Turbinei și a Prințului Turcesc, pe lângă Catedrală și peste Iosefin, într-un vis care nu avea nici o legătură cu țesătura precară a realității. 

Pe urmă, nu știu din ce motiv, anii au început să treacă un pic mai iute. Covorul fermecat aproape că nici nu ne mai susținea greutatea în creștere, abia dacă apucam să plutim câteva ceasuri, ieșiți pe geamul imperfect al blocului, pe deasupra Fabricului și a apei în care altădată, când eram mai mic și mai copil, prindeam carași aurii cu miros de irezistibil de leșie industrială.
Pe când Mihai avea vreo șase ani s-a întâmplat o minune tristă. Gloanțele au început să șuiere pe la urechile noastre, oamenii cădeau pe străzi, caldarâmul din Piața Maria mirosea a sânge. I-am refugiat pe toți la Fere și am găsit de cuviință să schimbăm lumea, sătui de ne-libertate, de frig, de foame, de prostie. Nici nu știu cum au trecut restul anilor. Ai avea să crească, noile jucării preferate aveau ecran și tastatură și nici măcar geanta lui Moș Tramvai nu le-a mai egalat în fascinație. La școală, care purta numele unui jurnalist francez împușcat la București, a învățat limba lui Descartes iar mai apoi, la facultate, s-a apucat de actorie. Nici nu vreți să știți câte nebunii am putut să facem împreună în acei ani ziși ‘90, ziși 2000. Destul că el a crescut suficient încât să se facă inginer când avea să crească mare, inginer de calculatoare, și atunci să vedeți distracție, cât ajutor ne-a mai oferit de câte ori ne dispărea Yahoo-ul de pe ecran și Napsterul, Kazaa-ul și Audioagalaxy-ul, câte instalări și dezinstalări nu ne-a mai făcut el de câte ori crăpa Windows-ul și placa de bază și sursa tuturor acestor plăceri, ca să nu mai pomenesc de alte chestii cu nume complicate din care era compusă fericirea noastră reinventată...

Mai știu că pe urmă am crescut cu toții prea mult și prea repede. El, Ai, s-a făcut un mai mic sau mai mare manager de multinațională, călătorind peste tot, prin India și Mexic, prin China și Spania și mai ales prin Germania. Noi primeam din când în când vederi virtuale cu aripa avionului care-l ducea în Shanghai, cu ricșa indianului transpirat care-l transporta în New Delhi, cu sombrero-ul colegului mexican însărcinat cu șederea sa la Querétaro. Nu aveam nimic de obiectat, mai ales că și eu, unchiul său, și el, și toți ceilalți făceam parte simultan dintr-o organizație esoterică numită Clubul Degustătorilor de Vin Neautorizați, care se ocupa cu descifrarea licorilor din fiecare pahar.
 
Pe urmă am constatat că începea să bată vântul schimbării, că Ai devenise tot mai singur înlăuntrul companiei și drumurilor sale, că lipsea ceva esențial în peisajul acela de nou mileniu. Și cum ajunsesem cu toții într-un impas, Ai a reușit să rescrie singur ultimul capitol al povestirii. Era aprilie și noi degustam a nu știu câta seară magică în clubul exclusivist  de pe malul Mureșului, când brusc el a apărut însoțit de o altă ființă. Se făcea că ea, însoțitoarea, era chiar jumătatea sa, ușor mai înaltă și ușor mai grațioasă, iar noi, spectatorii, desigur că nu am avut nimic împotrivă. Câteva luni mai târziu și câteva festivaluri mai târziu, ne-am trezit chiar și cu o nuntă în club. Cum să o povestesc? Să vă spun că am avut cinci-șase vedre de flori și oaspeți de la 13 ore distanță cu trenul, că Tina, prietena noastră, s-a întrecut pe sine gătind somon cu legume și piept de rață cu piure de păstârnac și dovleac și sos de fructe de pădure, că mireasa, Axi, a avut o rochie șic și cel mai frumos și discret buchet de nuntă din lume?
Poate că e mai bine să las imaginile să povestească. Să le las pe ele să conceapă încheierea poveștii. Să las obiectivul aparatului digital să transmită în direct toate emoțiile narațiunii. La urma urmei, eu decid încheierea, eu sunt Povestitorul, Unchiul cuvintelor mele și al lui Ai, dar și martorul atent al ultimilor 32 de ani din viața lui și a noastră. Și atunci, urmărind cuvintele și imaginile, poate cineva să spună că El, Creatorul realității, și că eu, creatorul poveștii de față, am fi greșit cu ceva, că nu am conceput aici ceva sincer, onest, armonios, bine țintit și cu happy end?   
                   
            
Galerie foto: Cununia lui Ai, File de album          

joi, 28 aprilie 2016

Un Vinvest atipic, cu celebrare și nostalgii Phoenix

   
Pentru noi, Vinvest 2016 a fost cumva atipic. O dată, fiindcă viața noastră s-a aglomerat într-atât încât eram gata-gata să ratăm cel mai important festival de vin din vestul țării. Apoi, din pricina unei întâlniri absolut întâmplătoare cu unul dintre foștii membri ai trupei noastre rock preferate, Phoenix. La urmă, dar nu în cele din urmă, datorită unei aniversări mai importante afectiv chiar decât un festival și decât o trupă rock...
Am ajuns la Timișoara duminică pe la unșpe (dimineața?), după două seri/nopți/dimineți petrecute în Vestik Club cu Cătălinul Liliacului și cu Herbertul casei argentiniene Lorca. Acolo am constatat că avem atâția prieteni la stand încât e aproape imposibil să degustăm evenimentul într-un mod normal, pasager. Vinarte, Crama Oprișor, Casa de Vinuri Cotnari, Crama Kelaru, Domeniul Vlădoi, Guarini, Domeniile Anastasia etc. etc. sunt tot atâtea nume apropiate. Am adăugat alte câteva, în cele câteva ore petrecute acolo. La Oprișor ne-am bucurat de un Chardonnay La Cetate, dat fiind că aproape toate celelalte vinuri ne erau cunoscute. Herbert ne-a îmbiat cu o Sirenă de Vinarte, la Anastasia am luat vinurile la rând, stabilind și data unei degustări în dormitorul bunicii.  
Vinuri de top ne-au oferit prietenii de la Casa de Vinuri Cotnari. Chiar dacă mi-au plăcut toate licorile servite, inclusiv cele din noua gama de retail Iris, am ales pentru mine Feteasca Albă 2014 Colocviu la Atena. Dacă știți în România un alt vin din acest soi mai complet în toate ale sale, corpolență, aciditate, amplu postgust, să-mi spuneți și mie. Cine îl degustă poate scăpa și de prejudecata lansată de unii mai mari sau mai mici fani ai soiului cum că Feteasca Albă ar fi lipsită de calitățile amintite anterior, că ar fi un vin doar suav, floral, cu personalitate evanescentă în comparație cu Regala, numai bun de consumat în primul sau al doilea an de existență. Pentru mine nu sunt de lepădat nici Tămâioasa și nici Busuioaca din aceeași gamă. Poate că lucrul cel mai important însă este linia de calitate impusă de noul producător din Cotnari, care se regăsește în toate gamele oferite : Colocviu, Domenii, Iris. O noutate interesantă se anunță spumantul de Busuioacă, pe care am avut plăcerea să-l degust, în trei variante de vinificare, în vinoteca proprie.  
Și tot cu atâta plăcere am încremenit la standul Domeniului Vlădoi, acolo unde Anca Maria a fost cea mai agreabilă gazdă. La fel ca în cazul Casei de Vinuri Cotnari, și la acest mic producător dobrogean se poate simți constanța în calitate. Vinurile sunt florale, directe, fără fițe, cu schepsis oltenesc de Dobrogea. Rosé-ul, Tămâioasa, Chardonnay-ul, Merlot-ul, Syrah-ul, Cabernet-ul, toate oferă plăceri simple, nesofisticate, produse de senzualitatea originară a vinului. În acest an ne vom bucura și de un soft Orange în stil Nelu Vlădoi și de un cupaj sprințar de vinuri roșii din recoltele proaspete pe care vom avea plăcerea să le degustăm în curând în dormitorul bunicii, alături de alte șase etichete purtând aceeași marcă.
Un alt producător care va păși în club, Domeniile Anastasia, ne va oferi mai multe vinuri pe care le-am degustat la stand, între care o Fetească Albă, două Chardonnay-uri și mai multe cupaje de roșu. Spre rușinea noastră, nu am mai ajuns să ne bucurăm de vinurile promovate sub marca Guarini, în schimb i-am revăzut pe prietenii de la Crama Kelaru, care se pot mândri cu un Merlot din 2007 și un Cabernet Sauvignon 2008 încă în formă.
Nu pot uita nici vinarsurile extraordinare degustate la standul Vincon, un producător pe care ne-am propus să-l prezentăm cât de curând la Arad.
În comparație cu anii din urmă, Vinvest 2016 a fost un festival cu mulți participanți la stand, dar cu mai puțini vizitatori. Nu știu dacă în mod absolut acesta este un lucru bun ori rău, ținând cont de calitatea publicului din anii trecuți. 
Criză ori nu, ca niște (ex-)timișoreni ce suntem, noi oricum nu ne lăsăm. Cu atât a fost mai mare plăcerea să-l întâlnim, cu micul nostru grup vestic, pe unul dintre membrii legendari ai tot atât de legendarei trupe Phoenix. Ca un fan autentic care deține toate vinilurile românești ale formației timișorene, inclusiv pe cele piratate în anii de mai mult sau mai puțin tristă amintire, nu am putut să nu-l îmbrățișez pe Valeriu Sepi, pe care fotograful Costi Duma a avut grijă să ni-l aducă în preajmă. Artist integrator și, inevitabil, dascăl globetrotter, Valeriu Sepi e în primul rând un bănățean. Chiar dacă datele sale biografice și artistice sunt disponibile mai ales în limba engleză și chiar dacă experiențele universitare și artistice l-au dus pe toate continentele, din Germania în Singapore și din Nepal în Brazilia, omul vorbește româna cu un superb accent de Valcani. Așa că am conversat un picuț în limba proprie, am executat o ședință foto cu butoaie și phoenixul nostru impozant cu aspect de Eftimie Murgu, plănuind și viitoare întâlniri în club.
Când târgul, salonul, festivalul începea să sfârșească, ne-am amintit că aveam de aniversat, Pivnicer+Pivniceră, vreo 23 (douzecișitrei) de ani de căsnicie, așa că ne-am invitat pe noi înșine și cel mai bun prieten la restaurantul Pomo D’oro, pentru o mică aventură gastronomică în compania unor preparate din vită Angus și a unor vinuri despre care nu se mai face vorbire aici. Și-atunci să nu regreți că toate acestea, Vinvest-ul, celebrările, marile întâlniri, se întâmplă în cel mai bun caz o dată pe an?