miercuri, 2 iulie 2014

Arome orientale şi o cupă de vin, într-o sâmbătă, în gradina raiului. De lângă Sâmbăteni


Motto:
"Înainte ca în această lume să fie o grădină, o vie, struguri - sufletul nostru se îmbătase cu vin nemuritor"
Jalal ad-Din Muhammad Rumi


Ultima ispravă a grupului Vestik s-a petrecut într-un loc minunat, nebănuit, situat la puţini kilometri distanţă de Arad. Am călătorit într-o grădină a raiului, cu animale şi oameni de pe toate continentele, ieşind un pic din spaţiul şi timpul comune în care trăim. Povestea în imagini a fost spusă deja, pe paginile de Facebook ale Vestik, CDViN şi ale membrilor clubului. Cum mie mi-au rămas mai multe foldere cu poze şi cu emoţii nemărturisite, mă gândesc să le împărtăşesc aici, pe blog.
Nu ştiu cum ne-a venit ideea, avem în grup câţiva născători de idei şi proiecte de profesie, care nu pierd nici un prilej să le propună, oricât de irealizabile ar fi. Când ai în club însă un ziarist şi un veterinar, iar veterinarul povesteşte de existenţa unei grădini zoologice private şi propune să organizăm un flashtasting ori chiar un longtasting acolo, cu lame, emu şi alte vietăţi din alte lumi, jurnalistul nu poate fi decât entuziast. Dacă mai află şi restul, adică restul de zbanghii din club, orişice or fi ei, notari, ingineri, doctori sau antreprenori, dascăli ori economişti, aventura e gata să înceapă.
Aşa se face că, într-o zi de sâmbătă, încărcaţi cu tacâmuri, vinuri, baclavale şi carne de gulaş, dar şi cu mai multe aparate foto care de care mai performante, am suit în câteva maşini şi într-un microbuz, pornind din Timişoara, Arad şi Bucureşti către Sâmbăteni, un sat la vreo 20 de kilometri de Arad. După ce ne-am prostit un picuţ în fotografiile făcute în microbuz, am părăsit oraşul, continuând să fotografiem totul: trenurile de la barieră, halele de la marginea Aradului, cetatea îndepărtată a Şiriei, focuri şi turle de biserici. I-am pus coarne Ralucăi cu ajutorul aparatului foto iar Mihai şi-a băgat adânc degetele într-un fagure de miere dăruit, la borcan. La ieşirea din Sâmbăteni, am luat-o pe drumul care duce la ceea ce a fost cândva braţul mort al Mureşului, acum o imensă albie secată. Ehe, câte ştiuci imense am pescuit acolo cu vreo 15-20 ani în urmă, înainte de deşertificarea asta cauzată de balastiere, de climă ori de Dumnezeu însuşi! Acum, am privit cu jale, prin praful stârnit de Loganul lui Iulian (nu al Ancăi, care, dacă nu aţi ştiut, are o "Opelină"), veterinarul bun la toate al grupului, la peisajul cu sălcii, râpe şi moloz. În stânga, soldatul de bronz al monumentului de la Păuliş străjuieşte impersonal locurile, fetiş comunitar al unei eliberări iluzorii. Pe un dig, nişte oameni mai mari sau mai mici suportă senin arşiţa după-amiezii de sfârşit de iunie, ca nişte păsări fără aripi cocoţate de cineva acolo, de dragul compoziţiei. Când drumul de praf şi piatră ia sfârşit, pătrundem printre garduri într-o fermă ascunsă de maluri şi pomi.


La intrare, ne întâmpină o căprioară, doi ponei şi nişte godaci vietnamezi destul de sperioşi. În dreapta, e un volier cu lebede, păuni, raţe bizare. O alee duce la un chioşc cu vatră şi loc de ospăţ, pe marginea unei mari bălţi secate aidoma potcoavei Mureşului. În spatele chioşcului, vezi un ţarc imens cu doi emu curioşi, care-şi împletesc gâturile prin iarba uscată. Oiţe de Camerun pasc şi ele domol printre arbori, nişte ţapi suie în sălcii în căutare de frunze fragede, într-un capăt al fermei vezi viţei şi alte animale domestice. Trebuie să ne dezmeticim, după acest inventar al menajeriei. Să scoatem vinurile de la gheaţă, să pregătim gulaşul la ceaun, să destupăm vinarsul, să punem Pelinul la rece, să ne tragem sufletul. Copilul David mângâie căprioara, copilul Dan se pozează cu poneii, fetele se întind pe o pătură sub aluni, bem nişte rosé de la LacertA şi Bauer. şi un Domn de Rouă de la Avincis. Restul vesticilor vin pe rând, din Arad şi chiar din Bucureşti, către seară. Între timp, apucăm să facem şedinţe foto cu toate animalele fermei, ba chiar şi cu nişte lame care rumegă un fân în ţarcul de după domeniul celor doi emu.
Pe la şapte şi un pic, după ce am dat iama în baclavalele aduse de Dan de la Timişoara, în timp de gulaşul se perpelea uşurel la focul ceaunului, vin alte bunătăţi. Nabil, prietenul iordanian al lui Iulian, ne-a gătit, la groapă, berbecuţ cu orez şi mirodenii în cel mai pur stil arab. Şi nişte pui întregi, pentru cei mai mofturoşi dintre noi. Ce bunătăţi! Ce masă demnă de O mie şi una de nopţi, ce poveste demnă de Şeherezada! Poate că acum, în secolul ăsta taliban, şi totuşi de biţi şi pixeli, vinul pare stingher în acest cadru gastronomic oriental. În alte veacuri însă, el era prilej de poezie în lumea musulmană (prietenul persan Omar Khayyam grăieşte: "O, vin fără credinţă! De mult m-ai dezbrăcat/ De haina pietăţii. Şi, totuşi, vrei să-mi spui:/
Cum poate podgoreanul să-şi vândă vinul lui?/ Ce poţi să cumperi oare mai bun şi mai curat?"
.)


Aşadar a fost ieşire orientală. Şi chiar planetară, dacă stăm să ne gândim că Ruth, prietena profesionistă în ale fotografiei, vine din Canada, dacă ştim că Nabil îşi are originile nu foarte departe de Petra, dacă ne gândim că am mângâiat nişte emu de felul lor din Australia, nişte lama andine, că am dat zoom pe corniţele unor oi de Camerun, că am surprins în şir indian nişte porcuşori vietnamezi şi că am admirat în telefonul gazdelor noastre, Gabi şi Nico, un cangur pitic ronţăind ceva bun alături de copiii casei. Să mai zic ceva de rest, de lebedele albe ori negre, de păuni ori de tăuni?
Poate că numai vinurile sunt autohtone, deşi cam austriece de Dealu Mare în cazul Pink-ului, Feteştii Negre şi Cabernet Sauvignon-ului de la LacertA servite în deschidere, dar şi la miel şi gulaş. Foarte ale noastre sunt însă Domnul de Rouă, Pinot Noir-ul şi Merlot-ul de la Avincis, şi ele vinificate însă cam pe franţuzeşte. Numai Pelinul de Urlaţi e cât se poate de autohton, pelinul acela pe care Dan l-a gustat prima dată la un festival de vin oarecare şi care acum a devenit unul dintre vinurile preferate ale vesticilor.
Într-un răgaz de vin şi mâncare, am explorat împrejurimile, găsind o mică baltă cu lintiţă şi stuf, cu broaşte şi peşti coloraţi, dar şi cu vie sălbatică crescând din solul pietros. Seara, am surprins o scenă felliniană cu David, puştiul care însoţeşte grupul alături de părinţi în marile şi micile sale călătorii. Căra o uşă arsă prin mijlocul lacului secat, pentru o şedinţă foto cu ceilalţi copii, mai mari, ai grupului.
Mai ştiu că se însera, că fetele leneveau pe o pătură cu picioarele în sus, că nişte ponei începuseră să le mănânce degetele ca pe nişte baclavale la liber. Când se întunecase de-a binelea şi după ce epuizasem şi Porto-ul alb şi aniversar al lui Zoli, şi pozele de grup, şi dansul de studenţi veşnici, am luat-o către casă, printre poneii şi căprioarele la fel de blânde ale locului. Am adormit uşor ameţit, în casa cu iederă şi motan lenevind pe fotoliu, pe vorbele lui Omar Khayyam: "În această seară vinul mă-nvaţă-un sens mai pur: / Cu sânge cast, de roze, paharele ni-s pline, / Iar cupa-i modelată din închegat azur. / Şi noaptea-i pleoapa unei lăuntrice lumine...".


Galerie foto: Bambi, Ponei, Noi înşine, Altele, Emu, Lama, Pe drum, Porcuşori


miercuri, 18 iunie 2014

Boemă de weekend, în zece vestici, prin ţara lui Mozart



Ce poţi să faci prin Austria vreme de trei zile? Să vizitezi un domeniu viticol, de pildă, să huzureşti într-un spa de cinci stele, să te dai prin Viena cu trăsura şi să bei nişte Grüner Veltliner-uri în Palatul Hofburg. Ba chiar şi să încasezi nişte amenzi pentru parcare şi să mănânci de câteva ori la graniţa cu Ungaria, la restaurantul Paprika, un papricaş de viţel ca la Nagymama acasă.
Chiar asta ni s-a şi întâmplat în weekend-ul trecut, când am plecat, zece cu toţii, din Timişoara, Arad şi Baia Mare cu destinaţia Österreich, Domäne Wachau. Un drum de vreo şase ore până la hotelul austriac din preajma domeniului viticol pe care ne-am propus să-l vizităm, la invitaţia unui master of wine din ţara lui Mozart. Toate au decurs conform scenariului ştiut: vama Nădlac, cu şirurile sale de tiruri trase pe o parte, excelenta autostradă maghiară, popasul la restaurantul Paprika, festinul cu raţă, viţel şi Villányi Portugieser de la Bock, Austria cu eolienele saleşi cu imensa rafinărie OMV. Pe Romana, destoinică membră de club, de felul său cam băimăreancă, am pescuit-o în prima parcare după Budapesta, iar ea ne-a urmărit cuminte, în Citroenul său vişiniu şi foarte şic, sute de kilometri. Poate nu ştiţi, poate aveţi limuzină şi ne dispreţuiţi, dar noi călătorim în maşini normale prin lume. În Loganul mezinului Mihai, de pildă, ori în Opelul lui Iulian, ori în marele VW al lui Alex. Şi pe toate ale noastre le ducem cu noi: pasiunea pentru vin, bucuria călătoririi, ochii care văd.
De cum te apropii de Austria şi mai ales după ce treci graniţa cu Ungaria, autostrada e împânzită de eoliene imense care se rotesc disciplinat în apusul sângeriu, conform unei estetici aparte. Sufletul românesc se crispează uşor la şocul cultural, la contactul cu epicentrul civilizaţiei habsburgice cu care am fost nevoiţi să ne obişnuim măcar de vreo trei sute de ani încoace. Impozitele inevitabile, statistica şi cartea funciară sunt moşteniri directe ale acestui contact. Şi în general regulile care trebuie respectate prin părţile astea şi care nu sunt deloc elastice precum cele din Vechiul Regat.



Lăsând gândurile la o parte, am tras la un hotel situat la vreo 40 de kilometri de Wachau, după Viena. Hotel-Restaurant Moser din Pöchlarn e un fel de han cu recepţioneri şi chelneri simpatici, chiar calzi. Alex şedea seara cu o halbă în uşa hanului, sugerând că nu poţi să bei altceva decât bere prin părţile alea, deşi ne aflam în inima zonei viticole Niederösterreich şi gazdele aveau în ofertă un Chardonnay la preţ chiar bun. Cum eu venisem pentru Grüner Veltliner şi pentru nimic altceva, am consimţit cu plăcere să beau o bere austriacă, şi el, Alex, ca un Naş adevărat ce este, ne-a făcut cinste la toţi. Începuse campionatul mondial, noi nu aveam chef de fotbal, Anca&Iulian&David vizitaseră un castel cu bibliotecă medievală şi erau chiar în extaz, noi beam bere şi râdeam şi nimeni nu ne-a trimis la culcare după ora închiderii. Ba chiar am avut parte şi de un concert de alămuri, de plek musik, executat de muzicanţi cu şpilhozeni. Foarte frumos, Austrie adevărată!
A doua zi se făcuse sâmbătă şi ne-am dat seama cât de tineri suntem după ce ne-am salutat, la frühstück, cu grupurile de pensionari impecabili care se cazaseră tot acolo. La Domäne Wachau, situat în Dürnstein, am ajuns după vreo patruzeci de minute şi după ce ne rătăciserăm o maşină de alta. Alex, care conducea cam repede coloana, a fost victima unei amenzi de viteză pentru nerespectarea limitei de 30 km/h, să ne învăţăm minte să mai vizităm Austria cu 40 km/h! La Domaine Wachau, în fapt o asociere între producătorii din acest district viticol, ne-a întâmpinat Katja Pflogsch, o nemţoaică blondă cu ochelari de soare, foarte profesională şi foarte amabilă. Toată Dunărea e presărată aici cu terase care suie pe dealurile aproape molcome de pe maluri şi dau în nişte păduri cu liziere ordonate. Colo, pe vreun vârf golaş, vezi câte o ruină de castel medieval. Pe fluviu alunecă vapoare cu turişti, casele răsar din vii şi terase, peisajul e de basm, îngrijit ca o ilustraţie din cărţile copilăriei. Katja ne povesteşte tot-tot-tot de cramă, de vii, de Wachau, iar Dan pozează cu un indicator căzut de Grüner Veltliner. Castelul domeniului e impresionant, ascunde picturi şi stampe de pe vremea când pe noi ne colonizau austriecii, suntem cu ochii pe tavan şi pe pereţi, călcăm podelele vechi de tot şi dăm pe o terasă bătrână, cu belvedere. Apoi Katja ne scoboară în pivniţele clădirii, situate pe două nivele, pline de mucegai secular, cu butoaie purtând numele producătorilor, cu o vinotecă de zeci de mii de sticle, cu monede încastrate în pereţi, cu telefon împăienjenit la care Dan pozează ca vechi ilegalist al vinului. Când ieşim la lumină, ne paşte o degustare de Muskateluri, Rieslinguri şi Grüner Veltlineruri ale producătorului, într-o sală de la mansarda noii crame. Dan face o şedinţă foto cu imensa sticlă Balthazar de 12 litri, Katja ne serveşte impecabil, arătând pe hartă locurile de unde provin strugurii din care au fost făcute vinurile. Am reţinut pentru mine Grüner Veltlinerul tânăr din categoria Smaragd, de Achleiten, iar alţii s-au îndrăgostit de un Nectar, a trebuit să ghicim şi ce vin, din ce an, se află într-o sticlă în blind, câştigătoarea fiind doamna preşedintă Pivniceră. După degustare am cumpărat nişte baxuri de vin, de săpun şi de ciocolată cu aromă de Grüner Veltliner din magazinul cramei şi am cutreierat un pic prin Dürnstein, atât cât să nu găsim locuri de lăsat maşinile şi să fim amendaţi conştiincios, cu toţii, pentru o parcare neînregistrată. Am luat masa în orăşel, am băut nişte cafele costisitoare pe o terasă superbă cu vedere la Dunăre şi am pozat bufniţele unei vitrine simpatice. Uitându-ne la ceasul solar al unei case, ne-am dat seama că trebuie să o luăm din loc spre Bad Blumau, pentru o seară într-un spa de cinci stele.


E drum lung până acolo, prin Niederösterreich şi Burgenland, spre Steiermark (Styria), regiunea unde se află băile. Ne-am cazat la vreo cinci sute de metri de staţiune, la o căsuţă cu flori şi terasă şi leagăn pentru copii şi baltă cu crapi, apoi am dat fuga la spa, ne-am pus halatele şi ceasurile cu "Sesam, deschide-te!", ne-am prostit la vestiare, am bătut în gonguri şi în orice sună, am plonjat în bazinele cu apă termală, contrariind austriecii liniştiţi, am dormit în Vulkania plutind pe bureţi în apa de 37 de grade, cu muzică a sferelor subacvatică, am înotat prin apă şi pe sub apă străduindu-ne să ţinem ritmul cu inepuizabilul Prâslea al trupei, copilul David. Seara, am golit nişte sticle de Crama Atelier şi Recaş, ba chiar şi un minibar cu Sekt şi Rotgipfler, la pensiune. Iulian zice că a fost ca un vis frumos Bad Blumau-ul ăsta, iar eu nu pot găsi o caracterizare mai bună.
Când visul cu spa a luat sfârşit, am pornit spre Viena, pentru a continua reveria. S-o iubeşti, să n-o iubeşti, aşa grandioasă, cosmopolită cum e, ba chiar pestriţă, să-i spui "draga Viena" capitalei imperiale? Capitalei lui Kai Josef şi a lui Sissi? Nu ştiu. Am sentimente amestecate la contactul cu această capodoperă vie. A fost capitala chezară (mai presus de Budapesta crăiască) a străbunicului meu, care a trăit în Imperiu şi care a luptat de partea lui împotriva ruşilor. Acum ştiu ce apăra. Nu mă gândesc însă la toate astea în timp ce ne cazăm la un hotel destul de central, ci sunt uşor stresat de ideea că iar ne vor amenda pentru parcare. Nu e cazul, e duminică, lăsăm bagajele în subsolul hotelului, căci am ajuns prea devreme pentru cazare, şi o luăm pe jos prin Viena, cu destinaţia Palatul Hofburg, acolo unde are loc festivalul VieVinum. N-am apucat să ne schimbăm vestimentaţia de excursionişti la crame, dar nu e nici o problemă, e mai plăcut aşa. O luam pe Leopoldgasse şi bem o cafea la un bistrou cu chelneri de sexualitate incertă, destul de fuşeriţi şi neprompţi si foarte enervaţi că trebuie să servească nişte grupuri nerăbdătoare de clienţi cu ochi oblici şi piele galbenă. Chelnerul nostru seamănă cu fondatorul WikiLeaks,  Julian Assange ăla, poate e chiar el. Uşor contrariaţi de experienţa asta contemplativă, care ne-a oferit totuşi o cafea adevărată, plecăm spre Hofburg. Pe stradă, ne intersectăm cu grupuri de evrei ultraortodocşi de toate vârstele, care trec printre noi pe trotinete de diferite mărimi, fluturându-şi pălăriile şi codiţele în vântul cosmopolit al oraşului. Am nimerit un cartier simpatic şi, cum trecem Dunărea, dăm de cea mai pestriţă omenire pe care şi-o poate închipui cineva, de un turn Babel pe orizontală.


Cândva ne vine ideea minunată să ne plimbăm cu birja, cu fiacrul prin centru. Vizitiul are cercel în ureche şi poartă pălărie de paie, ne duce la trap pe lângă clădiri şi palate cu încărcătură istorică, arătând cu biciul vreo poartă care are legătură cu Mozart, vreun palat cu chipul lui Kai Franz Josef. Colegii lui au şi ei trăsuri lustruite şi cei mai îngrijiţi cai din lume, şi trec printre maşini cu eleganţa dispreţuitoare a unor Mercedesuri care depăşesc Dusteruri. Noi filmăm totul, ba facem şi câte un selfie, cu plăcere, pe când trec alături Jaguar-uri crem inestimabile. După plimbarea asta de grofi şi baroni, găsim de cuviinţă să luăm masa la un local italienesc cu nume şui, "L'asino che ride". Chelnerul e un hâtru, află că suntem români şi ne parlează in italiano, ba ne şi aduce un excelent prosecco şi un Sangiovese roşu de la Marchesi de' Frescobaldi. Le-am însoţit cu lasagna şi am încheiat cu o cafea minunată, ristretto, care face cinste gintei latine. De la fereastră, pozăm trăsurile care trec pe străzile înguste şi caii lipiţani din stampa peretelui.
Şi, în sfârşit, pornim spre Hofburg, pe lângă afişele cu VieVinum şi Sissi şi Kai Josef, la poalele clădirilor monumentale şi indescriptibil de îngrijite, cu vulturi şi sfere de aur, cu lei şi coroane poleite. Sunt zeci de steaguri la intare, palatul e copleşitor, un Eugeniu de Savoia de piatră tronează ecvestru deasupra semilunei zdrobite. Te simţi foarte mic şi foarte neînsemnat în marea asta de marmoră, în mareea de maşini, în furnicarul de la baza imensei clădiri. Zeci de steaguri la intrare, şi al nostru între ele, ne luăm acreditările şi ne pierdem în mulţimea care zumzăie în germană la cele peste cinci sute de standuri. Am apucat să pozăm destule, n-am apucat să bem prea multe. Ne-am întâlnit cu wine master-ul Roman Horvath, de la Domäne Wachau, cel care ne-a invitat aici, am dat şi de Balla Géza, venit în prima zi să prezinte nişte Blaufränkisch-uri alături de producători din cinci ţări. Foarte animat totul, poate nu aşa de plăcut ca în Corinthia Grand Hotel, la VinCE Budapesta, poate prea organizat. Aşa că ne-am destins pozând în compania a două mămici cu pruncii la piept, privind curioşi la paharele cu vin. La standul Nikolaihof am degustat un Gruner Veltliner rmarcabil, serviţi de două duduiţe simpatice, în strai autohton, iar la Hirtzberger am băut cele mai bune vinuri din excursia asta, trei Grüner Veltliner-uri din categoriile Federspiel şi Smaragd, pe care să le deguşti numai pentru ele însele şi să le faci cadou celor mai dragi prieteni, nu chiar dacă, ci tocmai pentru că fiecare costă 20, 30, 45 de euro.


Mda, asta a fost tot. Postgustul experienţei austriece şi vieneze încă îmi persistă în papilele memoriei spirituale acum, la câteva zile de la întâmplare. Mai ştiu că am vizitat la plecare depozitul vienez Wein&Co unde am mai stricat nişte bani pe nişte Hirtzberger-uri sublime, că am servit inevitabil prânzul la Paprika şi că ne-a luat durerea de cap când am intrat în ţara noastră ponosită, cu palatele ei ţigăneşti de la Pecica, cu ploaia care cădea numai pe strada noastră, după trei zile însorite în Austria. Singurul lucru consolator e atmosfera din clubul de acasă cu motan somelier, acolo unde ne pasc nenumăratele degustări viitoare, în care vom strecura cândva, fără îndoială, şi un strop de Grüner Veltliner. De dragul amintirii şi de cel al revenirii.

Notă. Austria are patru regiuni viticole importante: Niederösterreich, Viena, Burgenland şi Steiermark, înşirate în estul ţării, unele la graniţele cu Cehia, Slovacia, Ungaria şi Slovenia. Wachau, zona vizitată de noi, este cel mai vestit district viticol austriac. Organizaţia locală în domeniul vinului, Vinea Wachau, a introdus propriul sistem de clasificare a vinului: Steinfeder - vin uşor, din gama de intrare ca valoare; Federspiel, vin de calitate medie; Smaragd, echivalentul unui vin mare, un Spätlese sec şi bun de învechit.
 
Galerie foto: Pe drum, Wachau, Bad Blumau, Viena, VieVinum