luni, 18 aprilie 2011

Prietenii şi febleţi din lumea vinului la Salonul Vinvest 2011


Mă bate gândul uneori că avem mai multe capitale. Şi nu mi se întâmplă asta, doamne-fereşte, din vreo furie separatistă, ci din cel mai curat spirit european. Am ştiut, de îndată ce am pus prima oară piciorul pe străzile lor, că Timişoara şi Clujul sunt două dintre puţinele oraşe din România în care mi-ar plăcea să trăiesc. Şi cum sunt cam bănăţean, sigur că am ales pentru o vreme prima variantă. Ori poate că ales altcineva pentru mine, cu mult înainte de a mă exila într-o vinotecă arădeană.
În ce priveşte lumea vinului, tot asta simt dacă vine vorba de Timişoara: că am intrat într-o capitală, într-una regională. Fiindcă Vinvest tocmai asta înseamnă în materie de summit oenologic: trecerea suportabilă de la tarabă la salon profesional. Orice ar spune criticii, cârtitorii şi scepticii în legătură cu ediţia anuală a expoziţiei internaţionale de vinuri din capitala Banatului, în ciuda vântului de criză care s-a simţit destul de tăios anul acesta, organizatorii şi participanţii la Vinvest merită toate laudele pentru efortul lor. În esenţă, adică în mic, au oferit tot ceea ce oferă un târg de vin profesional din lumea largă: standuri cu vin, degustări, profesionişti, connaisseurs şi amateurs, lume pur şi simplu, premii şi surprize oeno- şi gastro-, VIP-uri şi vulg, adică plăcerea îmbinată cu afaceri a întâlnirii oamenilor în jurul unui pahar cu cea mai complexă dintre băuturile lumii.
Cât despre mine, trebuie să spun că mi-am făcut la Vinvest 2011 noi prieteni, că am descoperit o mulţime de vinuri şi am înţeles că de-acum vinurile româneşti vor lua locul încetul cu încetul celor străine din arcadele vinotecii mele. Că în ciuda crizei, o lume nouă, profesionistă, competitivă, se naşte pe ruinele cu butoaie nespălate şi duhoare de Vinalcool ale comunismului de ieri şi de azi. Destui producători mai mari sau mai mici, nu puţini oenologi mai mari sau mai mici şi mulţi pasionaţi mai mari sau mai mici apar şi îşi fac concurenţă , întrecându-se în produse din ce în ce mai complexe, mai bine ambalate, mai inspirat prezentate.
Şi numai un blogger visător ca mine nu poate observa lupta aprigă din culise, goana ascunsă pentru câştigarea de noi clienţi şi atingerea target-urilor, îngrijorarea crescândă privind viitorul financiar al afacerii, în timp ce vinul cel bun începe să prospere, paradoxal, într-o lume tot mai săracă. Am ajuns să pot enumera zeci de producători de top şi tot atâtea, dacă nu sute de vinuri onorabile. Nu de complezenţă, nu de euforie, ci după ce-am gustat destule, poate prea multe vinuri bune ale străinătăţii. Cum nu mă dau în vânt după politicieni şi profesori doctori cu colane, medalii, titluri şi certificate de gât, chiar dacă i-am pozat ca părţi inevitabile din peisaj, n-am să vă vorbesc atât despre topuri şi medalii, cât despre prietenii şi febleţi din lumea vinului pe care le-am descoperit ori reîntâlnit la Vinvest. Despre oamenii care produc, despre cei care creează, despre cei care se chinuiesc să vândă ce au mai bun şi mai puţin bun pentru a răzbi şi a supravieţui pe o tot mai restrânsă piaţă a vinului. Despre cei care au lăsat în urmă ceva şi nu şi-au propus ca unic scop în viaţă acela de a trăi o sută de ani pentru a prinde vreo pensie eternă prin vreun parc cu insecte la soare, ci chiar au sădit, în scurtul lor răstimp numit viaţă, ceva frumos şi peren pentru cei care vin.
O fi o îndrăzneală, dar tot o spun: vinurile au luat-o puţin înaintea societăţii româneşti. Unele sunt de-a dreptul aristocratice într-o lume a vulgului, iar pentru ele se găsesc prea puţini pasionaţi şi prea mulţi snobi cu bani ori ignoranţi cu buzunarele goale.
Dat fiind că nu pot pomeni toate vinurile, deşi nu mă pot abţine să vorbesc iar şi iar de Cuvée Charlotte 2007, de Feteasca Neagră Ancestral 2008, de Solo Quinta 2010, de Rosé Terra Romana 2010, de Cuvée Amaury 2009, de contrariantul Perfectio şi de Genesio 2010, o să le amintesc fugar de data aceasta pe cele încercate întâia oară.
Mi-am adăugat printre prietenii din lumea reală în mod special pe doamna Vica Necula şi oamenii de la Budureasca, de ale cărei excelente licori albe şi de al cărei plin de personalitate Cabernet Sauvignon sunt sigur că veţi mai auzi. I-am reîntâlnit cu bucurie pe oenologul Gabriel Lăcureanu, pe amfitrioana Casei Colinelor, care ne-a făcut în câteva rânduri să ne simţim foarte bine la Urlaţi, şi am făcut cunoştinţă pe fugă cu oenologul Liviu Grigorică, în prezenţa inepuizabilului domn Dan Săvulescu.
M-a emoţionat profund imaginea lui Louis Heriard Dubreuil ţinând în mână medaliile câştigate la Vinvest, lângă posterul regretatului său unchi, contele Guy Tyrel de Poix, fondatorul S.E.R.V.E.
Cred că am stat cam mult chiar şi pentru un blogger de vin la standul Enira, un motiv foarte întemeiat de a mă îndrăgosti şi de Bulgaria, după ce mi s-a mai întâmplat asta cu Ungaria şi Serbia. Fără prejudecăţi, am gustat produsele moldave de la Senator Wine, între care cred că merită să fie pomenite Feteasca Neagră Glia 2008 şi Băbeasca Neagră Omnia 2010. A trebuit să fac şi puţină polemică în rândul Vestik, în privinţa vinurilor de la Crama Gârboiu, alegând pentru mine Sauvignon Blanc-ul şi Merlot-ul Bacanta. Într-un chioşc din afara Centrului de Afaceri am regăsit şi firma Elite şi pe patronul Walter Szikler ale cărui vinuri baricate mi-ar fi plăcut să le găsesc şi degust înăuntru. Şi mi-aş mai fi dorit să conversez despre viile de la Recaş, dar şi despre sălbăticiuni, politicieni şi target-uri cu Mr. Philip Cox, plecat pentru câteva săptămâni peste ocean.
Au fost însă şi unii "mari" absenţi, pe care probabil i-au regretat mai mult consumatorii decât producătorii şi directorii de vânzări prezenţi la salon. Am mai întâlnit cunoscuţi şi prieteni de la Enoteca de Savoya, patroni de restaurante, colegi de baschet ori de fotbal şi chiar de presă, adică de prin breslele în care am fost ori mai sunt. Şi pe omniprezentul Costi Duma, fotograf şi coleg din presa de altădată. Mi-au fost dăruite mai multe vinuri dar am şi cumpărat câteva, antamând destule degustări. Şi, sincer, mă îngrozesc de pe acum în privinţa numeroaselor postări viitoare, a dificultăţii selecţiei fotografiilor şi emoţiilor transferabile în cuvinte. În privinţa uneia singure, a celei din finalul acestei postări, nu am avut nici o îndoială, am ales-o din prima. Ea, fotografia finală, trebuie privită însă nu ca o încheiere uşor adumbrită de amintirea unei despărţiri, ci ca un nou şi încrezător început.

Galerie foto

2 comentarii:

  1. Excelent post. Felicitări, din nou!

    RăspundețiȘtergere
  2. Răzvan, abia aştept să mai închinăm un pahar pe la vreo întâlnire de bloggeri, pe la vreun salon de vinuri, pe la vreun Recaş cu fluturi pe struguri. Să trăim împreună postările înainte ca ele însele să existe.

    RăspundețiȘtergere