marți, 17 noiembrie 2015

Noiembrie la Merano. Cronica unui festival de cinci stele


 
Nu cred că sunt mulți aceia care nu au simțit pentru Merano o dragoste la prima vedere. De fapt, nu numai pentru Merano și festivalul său de vin, ci și pentru întreaga regiune/provincie/țară Südtirol. Povestea de mai jos, una de noiembrie blând cu lumea, încearcă să arate, în imagini și cuvinte, de ce am ajuns să mă îndrăgostesc de oamenii de la poalele de sud ale Alpilor și de acest ținut binecuvântat.
Drumul nostru către Europa s-a scurtat simțitor, în spațiu și timp, de când cu terminarea autostrăzii care leagă Timișoara și Aradul de Szeged. Cum voiajul auto până la Merano era unul de 11 ore și jumătate, potrivit celor mai optimiste GPS-uri, ne-am gândit să luăm masa la unul dintre restaurantele preferate, Paprika, situtat în apropierea graniței Ungariei cu Austria, ca apoi să înnoptăm la Bad Blumau, pentru refacere și bălăcire în spa-ul de cinci stele creat de marele arhitect Friedensreich Hundertwasser. Deși ne-am dorit să fim mai mulți, din pricini obiective am plecat în șase de la Arad, cu două mașini, iar Dani, student la Milano și totodată cel mai tânăr susținător al clubului, urma să facă joncțiunea cu noi chiar la festival. 

 

Pe drum toate au fost cum le știm: masa ungurească excelentă, spa-ul austriac – fabulos, atmosfera destinsă. A doua zi însă, de 6 noiembrie, în care trebuia să onorăm invitațiile la dineul de la ora 7 seara, ne-a adus o situație de criză: Dani pierduse legătura spre Merano din pricina unei greve feroviare, iar GPS-ul ne-a ghidat pe un drum cu două ore mai lung decât apreciasem. Colac peste pupăză, mi s-au defectat becurile de la faruri, așa încât am fost nevoit să conduc ultimele două ore, la viteză de autostradă, mai mult ghidat de stopurile lui Zoli decât de luminile precare, nefocalizate ale Toyotei proprii. A fost o încercare pentru întreg grupul și o formă de team building, cum fusese și experiența din anul anterior, 2014, prilejuită de călătoria în Delta Dunării

 


La Merano am ajuns cu o oră și un pic înainte de dineu, atât cât să rezolvăm în fugă formalitățile și să ne cazăm la Schenna, localitate periurbană cu superbă panoramă alpină. Când am oprit mașina în parcare, după niște sute de kilometri conduse pe orbecăite, am răsuflat atât de fericit încât cred că mi-a simțit ușurarea și acel Prieten de Sus care mi-a păzit până acum toate zbaterile în lume.
Ne-am cazat pe fugă, am îmbrăcat fiecare black suit-ul recomandat și, cu oarecare întârziere, am ajuns în spendida sală de recepție a Palatului Cultural (Kurhaus) din Merano, pentru o cină minunată, pentru un anturaj select format din sute de oameni, pentru un concert de jazz susținut de niște artiști excepționali. Au cântat pentru public, pentru noi și pentru master chef-ii prezenți, solista și-a pierdut un cercel în febra interpretării, am întâlnit mai vechi sau mai noi prieteni, între care directorul festivaluilui, Helmuth Köcher – The Wine Hunter, și primarul orașului, dr. Paul Rösch. Ba am avut bucuria să ni se cânte, la cerere, Autumn Leaves, în timp ce o parte din public, alături de unii artiști, căuta cercelul pierdut al acestei seri inefabile. Specialitățile servite au fost în topul topurilor gastronomice pentru noi, muzica – fundalul perfect al seratei, iar gazdele, de o căldură latină cu accent austriac; s-a găsit o masă pentru noi, întârziații, chiar în fața scenei, Dani – ajuns cu o oră și jumătate întârziere, s-a integrat perfect grupului, întregul ghinion al zilei a fost depășit.

 

Dimineața ne-a adus, la Schenna, o imensă surpriză; găsisem noaptea, prin șiragul de lumini de la poalele munților, apartamentele pensiunii Walchhof. La șapte dimineața, lumina scălda generos culmile Alpilor, un peisaj de paradis montan se întindea sub ochii noștri, de-a lungul laturii balconului, dar și în unghi de 90 de grade față de acesta, acoperind și fereastra bucătăriei. Munți înzăpeziți ici și colo, cătune și cabane aruncate răzleț printre brazi, la peste 1.500 de metri altitudine, geometrie cu vii și plantații de măr perfect desenate, cu biserici străvechi și turle cu clopote care numără orele zilei, cu poienițe de sălcii și coșuri care fumegă liniștit, aproape invizibil.  Mai multe linii dar și căi șerpuite taie acest peisaj de vis diurn, cu scopul precis de a insera în compoziție trenurile grăbite ale fiecărei zile și miile de mașini care duc oamenii de colo-colo, potrivit unui sens aparent. Sus, într-un înalt care atinge vârfurile cu cruci ale Alpilor, o vagă urmă de nori albi reflectă pentru ochii abia deschiși lumina tot mai puternică a răsăritului. 



Nu ne mai săturăm să fotografiem totul. Un trompetist de ocazie ori poate chiar angajatul comunal sună deșteptarea pentru toată lumea, semn că raiul are nevoie de întreținere, fără de care nici o reușită comunitară nu este posibilă. Grupul se trezește pe rând, mirosul cafelei răzbate și la vecini, Hotelul Tyrol de la poale ne amintește unde ne aflăm, o zburătoare minusculă, poate colibri, poate insectă, polenizează florile târzii de noiembrie, am putea să ne mutăm aici pentru totdeauna!
A doua zi, la Merano ne așteaptă întâlnirea cu grupul producătorilor români prezenți la festival, cu Marinela Ardelean, veche prietenă de breaslă, de wine book-uri, degustări, călătorii. În mulțimea pestriță dar selectă care a luat cu asalt palatul cultural îl descoperim și pe Bogdanul Lacertei, venit cu un amic din țară. Standurile românești se află în aceeași sală ca anul trecut, Sala Czerny, iar noi putem să numărăm nouă participanți: Davino, Crama Gârboiu, Prince Știrbey, Crama Rătești, Avincis, Crama Averești, Domeniile Tohani, Clos de Colombes, Petro Vaselo. După efuziuni și scurte degustări de vinuri familiare, Zoli mă smulge din cadrul cunoscut și mă plimbă prin toate sălile, pentru a-mi împărtăși senzații oenofile. Degust pe rând și albe, și roșii, dar mai ales albe vechi și aromate, grand cru-uri de tot felul. Cum ghidul vinurilor de la Merano e o carte mare și groasă, am renunțat la ideea că aș putea să-mi notez, încercuiesc, subliniez totul și am preferat să rețin doar superlativele. Și superlativul zilei a fost pentru mine, ca și pentru Zoli, un alsacian Gewürztraminer Bollenberg 2013 de la Château d'Orschwihr servit de un domn simpatic care cu o seară în urmă fusese vecinul nostru de dineu și unul dintre cei mai atenți căutători printre ghivecele scenei ai cercelului pierdut de solista formației de jazz. 
 

Prânzul l-am luat pe o terasă din centrul orașului, la doi pași de Kurhaus, cu ochii la vârfurile montane și la copiii care băteau mingea printre mămici cu cărucioare. În vreme ce Mihai și Dani se pierduseră în mulțiumea degustătorilor, restul grupului a pornit la shopping sub atenta călăuzire a Ralucăi, exploratoare discretă a magazinelor mai mult sau mai puțin îndepărtate de centru. Ea ne-a condus pe o stradă lăturalnică, într-un butic șic plin cu haine tradițional sudtiroleze. Drept pentru care ne-am procopsit cu niște veste elegante cu butoni de alamă și cu două haine cu nasturi de os și de metal purtând însemne habsburgice. O dată dichisiți cu noile țoale, prezența noastră la festival avea să se schimbe pentru totdeauna. Seara, am luat o cină de cinci stele la un restaurant din Schenna, cu vin local și excelentă friptură de vită. Am fost ușor euforici, ajutați și de peisajul nocturn, feeric, cu miile de lămpi parcă aruncate șiraguri în această depresiune alpină, cu bisericile bine puse în lumină de credincioșii locului. 

 

Dimineața de duminică ne-a adus aceleași plăceri, o ședință foto cu munții de 3.000 de metri, cu fum și nori discreți, cu gornist care sună deșteptarea. Ziua aveam să o petrecem cu Marinela, cu Foss Marai, cu bunătățile din GourmetArena, cu câteva Barolo-uri și cu producătorii din Alto Adige. Am fost nevoiți, înainte de a lua autobuzul de Merano, să ne mutăm într-o pensiune din Marlengo, potrivit rezervării. În timp ce așteptam în stație, un Porsche alb a oprit pe partea cealaltă a drumului și, cum eram îmbrăcați în veste tiroleze, ne-am trezit întrebați, în germana locului, cum se ajunge la Marlengo. Dar eram în Marlengo! Ne-am uitat nedumeriți unul la altul, Dan la mine, eu la Zoli, Zoli la Dan, ce frumoasă neînțelegere și cât de tirolezi putem fi, chiar dacă unii dintre noi nu știu o iotă din limba lui Stefan Zweig.

 


Din aceleași pricini vestimentare, toată lumea a fost condescentă cu noi la festival. După fotografia de grup cu producătorii români, cu Marinela și cu Helmuth Köcher, directorul manifestării, am luat la rând producătorii din Alto Adige recomandați de baronul Jakob Kripp. Și nu am avut ce regreta: oameni calzi, vinuri minunate, plăcerea conversației, poze și efuziuni. Mi-au plăcut foarte mult vinurile marca Weingut Josef Hofstätter, Alois Lageder, Manincor, Kellerei Andrian, Kellerei Schreckbichl. Și am rămas cu postgustul de viață lungă al unui tânăr Parej Barolo 2011 de la Icardi la care am ajuns grație bunei noastre călăuze Marinela. După un periplu prin GourmetArena, cu ale sale trufe albe de 180 de euro bucățica și câte alte bunătăți: brânzeturi, prosciutto, grappa, olio, cafele, condimente, funghi, rodii, cacao, salamuri, limone, risotto, tonno etc. etc., am avut parte de o cină rafinată la un restaurant central din Merano, în compania Marinelei și a noastră înșine.

 

Chiar dacă festivalul se desfășura între 5 și 10 noiembrie, pentru noi luni, 9 noiembrie, era ziua plecării. Dacă venisem împreună cu cele două mașini pe ruta Arad – Paprika – Bad Blumau – Viena – Innsbruch – Brenner – Bolzano – Merano, de-acum trebuia să ne despărțim. Pe Dani urma să-l lăsăm în Bolzano pentru a lua autobuzul de Milano, noi – Vali, Adina și Dan – mai liberi de felul nostru, urmând să petrecem încă o seară și noapte la Bad Blumau. Zoli, Raluca și Mihai, mânați de cerințe obiective, aveau să călătorească direct spre România, întreaga zi, prin Viena și Budapesta către Arad.
Ar mai fi de spus că am luat masa în trei, cu șnițel vienez, la Klagenfurt, într-un local cu oameni simpatici, că ruta aleasă: Merano – Bolzano – Brixen – Lienz – Villach – Klagenfurt – Graz – Bad Blumau ne-a dus cu două ore mai iute la băile noastre de cinci stele. Am petrecut seara în Vulkania, tolăniți pe bureții galbeni, cu urechile în apa termală de 37 de grade, din care răzbate o muzică spirituală, cu ochii la stelele cu lumina ușor tulburată de nori ori de fumul cu arome de trandafir. Și-am dat gata un vin al casei purtând pe etichetă una din ferestrele unice create la Bad Blumau de marele Hundertwasser.
Privind în urmă, nu încape îndoială că întreaga călătorie a fost o experiență culinară și oenologică irepetabilă. Cu dorul după toate acestea, ne închinăm Celui care, acolo sus, ne iubește și le mulțumim celor care, aicea jos, ne-au ajutat să trăim atâtea bucurii. 


vineri, 25 septembrie 2015

Vacanță de septembrie prin România de asfalt, de vin și de apă


 
A fost un septembrie minunat. De o expoziție la care am lucrat cu anii, de niște vizite la crame și de puțină mare am avut nevoie ca să ne dăm seama de asta. Și n-am ajuns să înșirăm încă toate cuvintele, toate poveștile din pricina unor călătorii, degustări, experimentări parcă fără sfârșit prin România de asfalt, de vin și de apă.
Adevărul e că nu ratăm nici un prilej de voiaj, de degustare ori de expoziție. E  de ajuns să-i vină lui Dan o idee trăsnită ca eu să mă enervez previzibil dar creativ, și Zoli s-o și croiască în lemn, PAL ori PFL în fabrica lui de mobilă dar mai ales de vise de la marginea Aradului. Acum lui Dan i-a cășunat să strângem toată munca noastră într-un singur loc: fotografii, podgorii în miniatură traversate de trenulețe cu chipul lui Lucky Motanul, picturi în vin, bijuterii de culoarea licorii preferate, obiecte îmbrăcate în dopuri, sticle transformate în lămpi ale lui Aladin și vinuri, multe vinuri, de la prietenii de pretutindeni. 
 
Mi-am petrecut vara selectând poze, tăind etichete, lipind autocolante și mi-a făcut o imensă plăcere,
sentiment care urmează firesc enervării. În ziua cea mare, vântul ne-a răsturnat pozele și ne-a distrus soclurile, standul a fost luat pe sus și transformat în drapele, norii erau gata-gata să aducă ploaia. Însă totul s-a liniștit în cele câteva ore în care sute de oameni au putut să vadă și să guste un pic din modul nostru de viață, de reverie, de creație, în Podgoria Artelor. Fără un mic ajutor din partea prietenilor, care în cazul de față s-au numit Zoli și Raluca, Tina și Andrei, Gabi, Herbert, Mariana, Cătălin, și fără alții pe care nu apuc să-i pomenesc aici, nimic nu ar fi fost însă posibil. Seara, am strâns  totul în jumătate de oră, am umplut un garaj cu mai marile sau mai micile noastre obiecte de artă și ne-am pregătit de o vacanță ce începea a doua zi dimineață.
 
Aveam trei invitații de onorat și cel puțin o vizită la cramă de făcut în câteva zile. După un nou flashtasting pe autostradă, Dan și Mihai au petrecut la București,
la patru ace, o seară superbă în compania patronului cramei Liliac. Și-au pus și i-au pus lui Herr Alfred Beck papioane cu etichetele cramei, au fost ospătați cu bunătățile unui mare chef și s-au bucurat la superlativ de clipă. Noi, ceilalți, Vali și Adina, Andrei și Tina și Zoli și Raluca, ne-am reunit în aceeași seară la Edel House, o excelentă pensiune din Râșnov pe care o recomandăm tuturor călătorilor prin România. Andrei a avut grijă să aducă cu sine o boxă Marshall ultimul răcnet, așa încât ne-am delectat, via bluetooth, ca într-un vis în dormitorul bunicii, cu jazz-ul familiar de acasă. A doua zi am aterizat la Mizil, unde am avut la dispoziție un întreg hotel pentru noi înșine, cu prilejul zilei Cramei Viile Metamorfosis.
 
Acolo, la cramă, ne-am reunit cu Dan și Mihai, am pus alte papioane cu dop și etichete  noilor noastre
gazde: Marchizul Piero Antinori, președintele Giancorrado Ulrich, oenologii Renzo Cotarella și Fiorenzo Rista, Alfred Binder și alții, distrându-ne de minune sub amenințarea ploii și a vântului. Ba am săvârșit și o ședință foto cu Dan la costum pe post de Karl Lagerfeld într-o turmă de oi ce păștea cuminte iarba generoasă a Vadului Săpat. Seara – reuniune de grup vestic în apartamentul prezidențial din Mizil, muzică la boxa Marshall, efuziuni, ciocolată, facebook, întreaga tevatură din care se compune viața noastră de jurnaliști și boemi voiajori. Au fost oricum mai mult de o sută șaptezeci și cinci de minute la Mizil, am băut Pinot Noir antinorian, am privit ploaia și am ascultat vântul care răscolea acoperișurile acestei lumi precare, ne-am tratat sufletele cu Ella Fitzgerald și Amos Wilburn. A doua zi ne așteptau Marea, Dobrogea, Vinul altor plăceri.
Ploaia și frigul Mizilului încă nu ajunseseră la Murfatlar pe când poposeam la popasul omonim care aparține lui Nelu Vlădoi, viticultor de clasă din podgoria dobrogeană. Am dormit pe ritmurile unei muzici de botez la pensiunea Fântânița și a doua zi am luat drumul Mamaiei, ca să ne întoarcem la Siminoc pentru o plimbare în vie și pentru o prelungă degustare cu vreo cinsprezece vinuri, asortate cu pastramă, cu cârnați și cu ospitalitatea caldă a familiei Vlădoi. Prietenii noștri Zoli, Raluca, Andrei și Tina, dar și Mihai, vestic clasic al dormitorului bunicii, erau nevoiți să plece a doua zi spre casă din motiv de job, de duminică, de corporație, de școală, de weekend care nu poate fi prelungit în lipsa unei magii ori nebunii.

Am simțit tristețea despărțirii într-o zi ploioasă, cu nisip alungat pe alei, cu valuri enorme, cu
presimțirea sfârșitului de sezon. Ei aveau de parcurs 800 de kilometri, noi așteptam soarele de septembrie. În trei, am tot scris, am alungat norii, am colportat pe facebook știri vizuale cu meduze, cai lângă măsuța de degustare a lui Zoli, pescăruși în picaj, valuri și vapoare încețoșate. Ba am și bătut la o miuță pe nisip niște salvamari care ne-au acceptat provocarea. Am mai găsit de cuviință să pozăm o mâță extrem de fotogenică pe fundal marin cu Dan și umbrele de soare. Între două bronzări, am mai dat fuga la Constanța, La Mal, pentru niște homar și niște rosé de Vinarte la fel de irezistibil.


Ca și cum nu vizitasem destule crame, restaurante, pensiuni, am
căutat și găsit Clos des Colombes, un mic domeniu îngrijit de o franțuzoaică având rădăcini românești. IAS-ul e acum Clos, e pensiune, vinurile se străduiesc să devină la fel de interesante precum amfitrioana, crama are o pivniță nebănuită, totul se barichează, desciorchinătorul e de lemn, ecologia iese la vedere, o sperietoare alungă cu zgomot, printr-un tun legat la butelie, graurii
flămânzi ai Dobrogei. Din vie se vede minaretul comunei 23 August, biserica imensă a unei mănăstiri și un măgar care paște iarba la umbra unei clădiri străvechi, lângă o Dacie părăsită. Se disting și hotelurile stațiunii Olimp printre ciorchinii de Merlot și Viognier, dar noi o luăm către Neptun pentru o baie în mare și o reîntâlnire cu o mai veche prietenă, la restaurantul de pe lac cu chelneri amabili și nuferi și gâște hrănite cu pâine la lăsarea nopții.

N-am mai fi plecat. Marea Neagră e superbă în septembrie, mai caldă decât lumea, valurile te înalță și
te cufundă în spumă, Aradul e la fel de îndepărtat precum Budapesta, Viena ori Praga. Aveam meci însă, de old boys, la Timișoara, în Freidorf, cu echipa numită Buni Cool. Și o invitație la Bata, pentru un festival al vânătorii, cu șoimi și ulii și corbi dresați și vin premium la standul care imită dormitorul bunicii. Și iată-ne On the Road Again, pe autostrada Soarelui, la Edel House, de-a lungul Carpaților, pe asfalt, către capătul nostru vestic de țară.
C-am luat bătaie cu 5-3 și c-am privit ploaia continuă în ochii infiniți ai unui șoim nu are ori poate că are tot atâta importanță precum sfârșitul unei etape de drum. O luăm de la capăt de-acum în odăile lui Nagymama, cu gândul către Merano și Ferendia, spre noua destinație a devenirii noastre.