joi, 25 noiembrie 2010

In gvino veritas. Despre plăcuta babilonie a vinurilor şi amintirilor


Într-o clipă de introspecţie, mi-am dat seama că vinul se numără printre puţinele bucurii care ne-au mai rămas şi care încă nu poartă pecetea Made in China. Să nu înţelegeţi cumva de aici c-aş fi duşmanul declarat al Marelui Zid Chinezesc, al Republicii Populare cu miros de tenişi verzi şi sfere albe de celuloid. Căci şi în cele mai grele timpuri am fost un fan al mărcilor chinezeşti: beţe de bambus Tonkin, palete Meteor, mingi Double Circle. Iar mai nou, mărcile astea s-au transformat în computere şi LCD-uri, haine şi alte cele. Pe toate le-am purtat şi încercat atunci şi acum, cu o anumită resemnare fericită, de consumator cuminte.
Tot ce spun e că, în bulversanta globalizare a anilor din urmă, e o adevărată plăcere să consumi şi altceva decât chinezării. Ceva Made in Chile, de pildă, ori in South Africa, in Australia and New Zealand, in Canada and USA. Şi, cu voia dvs., in Hungary or Georgia.
Cum de am ajuns aici, în babilonia tuturor produselor şi a tuturor ţărilor, nu ştiu. În anumite momente, în vreun acces de nostalgie, aş prefera să mă întorc în timp, în lumea cu pureci şi imală a părinţilor şi bunicilor de la ţară, în satul Ferendia, al poveştilor cu război şi deportare, în universul septic al fericirii de acasă. Când vinul se găsea în butoiul mare din şpais, iar răchia tot acolo, în cel mic, când tata folosea trăgula pentru a introduce lichidele beţiei în sticle pe la vreo sărbătoare majoră cu ar fi Ruga ori Crăciunul. Când Muma cocea în cuptoriţă o pită de cinci chile a cărei coajă o înfulecam aburindă, şi când tot ea prepara cele mai bune turte din lume, cea mai grozavă zupă, cea mai savuroasă păturată căreia unii, mai domni, îi spun ştrudel. Aş vrea să mai gust o dată poamele de acasă ale anilor '70, neetichetate, neimportate de niciunde, prunele uscate în pod pe cotăriţa largă, cucuruzul fiert, strugurii păstraţi până la iarnă, gutuile coapte în ladă, prăjitura căreia mama îi zicea budapeştă, supa de tăiţei şi ţâmpii de pui, toate plăcerile acelea nepreţuite pentru care nu trebuia să iei, cu nasul pe sus, la cravată, cu aere de angajat al unei multinaţionale, drumul vreunui hypermarket care oferă ananas din Costa Rica, struguri din Italia, ardei din Olanda şi pomelo din China.
Mi-e dor să mai fur nişte fructe din nenumăratele grădini ale vecinilor, căpşunile alb-roşiatice de mai, cireşele de iunie, merele dulci de Sânpetru, lubeniţele şi pepenii ceapeului, piersicile fermei de la Clopodia, caişii şi migdalii de pe domeniul Wrana, alunele şi merele nisipoase tot de acolo, prunele din Valea Seacă şi de la Goale, de lângă vizuina de viezure, măceşele şi porumbele toamnei târzii, scoruşele lui Ghembiru, gutuile din fundoanea grădinii. Unde s-au ascuns toate gusturile pierdute ale paradisului de copil?
Poate că în vin. Poate că numai această licoare le păstrează în sine, ca şi cum boabele de strugure, înainte să dea în pârg, înainte chiar ca via să înflorească, ar fi extras cumva din pământ, în încă nenăscuta lor fiinţă sferică, seva păstrătoare a tuturor aromelor, memoria multisenzorială a pământului.
Şi totuşi, cum se poate, cum se face că mă gândesc la toate acestea, că le mâzgălesc aici preţ de câteva mii de semne în timp ce degust un vin georgian ori un vin de Eger produs acolo de o firmă italiană? Căci locurile de baştină ale vinurilor ăstora sunt totuşi îndepărtate de satul copilăriei mele, chiar dacă nu îndeajuns de îndepărtate. Egerul e la vreo 500 de kilometri, Georgia nici nu ştiu, poate la câteva mii. Pe unul l-am primit de la un darnic patron de magazin situat în buricul târgului, pe celălalt l-am cumpărat din... supermarket. Italianul de Eger e un Cabernet Franc din 2002 produs de Rai Vini, un vin pe care o să-l cumpăr cu prima ocazie. Nu e neapărat un vin mare, însă a fost lucrat excelent de vreme ce, la venerabila vârstă de opt ani, încă mai creează o autentică, retrospectivă plăcere papilelor mele spirituale. Şi asta dacă e servit împreună cu minunaţii cantucci, un fel de biscuiţi italieni cu migdale şi sâmburi de pin, pe care Pivnicerul şi Pivnicera le cumpără cu plăcere de fiecare dată când trec pragul magazinului Gusta, chiar dacă sau tocmai pentru că ei ştiu că sunt singurii clienţi români din Arad care comandă la vin aşa ceva. Cât despre vinul georgian, acesta e un Saperavi zis Mukuzani, din 2005, de la Tiflisi Marani, din ţara cu climat moderat, aproape mediteranean, a cărei capitală se află pe aceeaşi latitudine cu Roma, din locul acela îndepărtat, binecuvântat cu sute de varietăţi de struguri, în care oamenii păstrează vinul în kwewri şi unde se vorbeşte o limbă ce a dat cuvântul "gvino" din care se trag actualele "vino" şi "vin", denumiri ale băuturii în care unii caută şi astăzi, cu temei, adevărul.
Un Saperavi cu buchet generos, în care cineva parcă ar fi amestecat, anume pentru derutarea simţurilor de român, un reuşit Cabernet Sauvignon cu o Fetească Neagră de excepţie, condimentând apoi totul cu alte necunoscute arome din ţara lui Şevarnadze.
Şi când mă gândesc că nu vinul de Lipovană cultivată pe dealurile Ferendiei, către Goale, mi-a stârnit toate aceste rânduri, ci două vinuri ale străinătăţii, îmi dau seama că toate sunt în toate, cum spunea un mare gânditor. Toate vinurile sunt în vinul cel bun, dintr-o singură picătură le guşti pe toate şi refaci traseul propriei vieţi, de la răsărire la înmugurire, de la pârg la coacere deplină şi invers, din toamnă, prin vară, spre primăvară, către momentul unic al primei înfloriri.

Un comentariu:

  1. Buna ziua.
    Ma numesc Cristian, administratorul directorului web www.siteuri-web.ro

    Va propun un schimb de link-uri. Va pot promova blogul prin introducerea lui la rubrica Parteneri, in cadrul directorului.

    In schimb as dori sa plasati la dvs. in blogroll urmatorul link:

    Titlu - Cazare Sinaia
    url - http://www.e-statiuni.ro/cazare-sinaia.html

    Daca sunteti de acord, va rog sa ma contactati la nideleacristian@gmail.com cu detaliile link-ului dorit de dvs

    RăspundețiȘtergere