luni, 19 iulie 2010

România speranţei văzută din goana maşinii


Mă gândesc că nu poţi să te desparţi frumos de amintirile unei călătorii prin Ţara Feteascăi Negre dacă nu apuci să povesteşti şi drumul în sine, aşa cum l-au înregistrat emoţiile tale, privirea subiectivă a celor care l-au parcurs, dar şi ochiul ager al aparatului de fotografiat. Fiecare, om sau maşină, deformează în felul său realitatea, recreând-o într-un fel pentru plăcerea împărtăşirii.
Dacă eşti arădean şi vrei să ajungi în Prahova, trebuie s-o iei fain-frumos pe Valea Mureşului, să treci apoi Sibiul şi undeva în preajma Braşovului să coteşti spre sud, intrând în judeţul Buzău. Dacă eşti şi membru al clubului Vestik (un inedit ONG al degustătorilor de vin neautorizaţi) şi Pivnicer totodată, atunci este cât se poate de justificat să accepţi invitaţia de a vizita mai multe crame din Dealu Mare, după cum este cât se poate de normal ca Titi, fost şofer profesionist şi distins coleg de club, să conducă maşina având-o în dreapta pe Clara, oenologul şi contabilul organizaţiei. Şi tot atât de firesc este ca, la dus, în portbagajul Opelului cu pricina să se afle două feluri de bunătăţi: salamul de Nădlac şi şunca omonimă, pe care Titi le va dărui gazdelor oenologice, ba chiar le va şi tăia felii cu mişcări lente şi precise, în văzul tuturor, la vreo degustare simandicoasă, spre încântarea întregii asistenţe. Iar la întoarcere este la fel de previzibil ca în acelaşi portbagaj să se afle mai multe baxuri de vin, pline de Fetească Neagră, Merlot, Chardonnay şi aşa mai departe.
Nu chiar despre asta am vrut însă a povesti aici, ci despre cele zece ore de mers cu maşina, la dus şi la întors, prin văile transilvane, printre munţii atent desenaţi de cineva parcă anume pentru plăcerea călătoririi, pozând în viteza rulajului biserici şi terenuri de fotbal, oameni şi asfinţituri, ploaia cu soare, căruţele şi limuzinele încărcate de bagaje, forfota atât de vie, de interesantă a acestei lumi a contrastelor căreia de la o vreme obişnuim cu toţii să-i spunem patrie.
Şi dacă pentru unii mai cârtitori toate acestea ar semăna cumva cu o plimbare deprimantă pe strada desfundată a speranţei dintr-o comună bărăgană, cei care caută adevărul nu trebuie să vadă aici altceva decât un exerciţiu de regăsire spirituală. Un mod de căutare a frumuseţii, oriunde s-ar ascunde ea: într-un pahar de vin, sub ruinele trecutului, în contrastele prezentului.
Titi e un şofer căruia-i place să depăşească tot ce întâlneşte în cale. Asta presupune turarea motorului la maximum, forţând majoritatea depăşirilor, făcându-le scurt, la limită, în viteza a treia, de parcă l-ar mâna spre orice destinaţie, fie ea şi de vacanţă, o sarcină profesională ascunsă care presupune atingerea unei anumite medii de viteză, fie şi pe drumurile noastre pline de surprize. De aceea, călătoria cu el la volanul maşinii nu e recomandată nevricoşilor şi nici celor care nu se simt bine decât la viteză constantă şi cât se poate de legală.
În goana aceasta titiană am surprins o Românie cuminte, înregistrând cu un declic geometria familiară a bisericilor săseşti, ordinea uşor decolorată a aşezărilor ardelene, tihna unei după-amieze ploioase de iunie. Cam pe la jumătatatea drumului, undeva printre dealuri, am oprit pentru prânz la Fântâniţa Sibiului, un complex turistic impresionant. În interiorul restaurantului, ne-am aşezat la una din numeroasele mese şi am comandat o specialitate a casei, Pădureanca, bazată pe preparate consistente din carne de porc, cu o garnitură de ciuperci şi cartofi la cuptor, cu murături asortate. Clara şi Pivnicerul s-au putut bucura şi de câte un pahar din vinul roşu al casei, pe care au fost însă nevoiţi să-l încălzească în palme, fiind adus de la frigider. Ne-am reluat drumul şi Titi ne-a trecut, pe lângă Braşov, în Buzău, gonind pe serpentinele plouate cu o îndemânare de pilot de curse. Cum treci în Regat, casele parcă devin mai mici şi mai răzleţe, Daciile se înmulţesc, oamenii încep să umble pe şosea fiindcă satele nu prea au trotuare, iar acoperişurile de tablă lucesc ori ruginesc în soarele care mai evadează din când în când dintre nori. Într-un târziu ajungem în Dealu Mare, o zonă lungă-lungă, cu coline nesfârşite de o parte a şoselei, cu câmpie vastă de cealaltă parte. Sosim seara la Urlaţi, trecem prin apropierea unui neverosimil combinat Procter&Gamble, răsărit la poalele dealului şi rupt parcă dintr-un film SF, în imensitatea sa industrială impecabilă, de hale şi lumini, dar şi pe lângă Moara de Mălai & uruiala, un brand local, de familie, care a a împrumutat pitoresc, în denumire, particula "&" care uneşte cele două nume ale multinaţionalei pomenite mai sus.
Zilele care au urmat au fost pline de emoţii, de umblet şi degustări. Am bliţuit pe rând, prin geamul deschis al maşinii, inscripţia de pe un stâlp Mai bine mort decât comunist, un container-magazin care oferea muşteriilor MARFA CONFISCATA APROAPE GRATIS, firma Măsline greceşti a unui producător din Elada, câţiva oameni prăbuşiţi pe marginea drumului, între birturi şi alte mici afaceri de la şosea. Între toate, un detaliu sugestiv: strada Speranţei din Săhăteni, marcată cu o tăbliţă nou-nouţă, dar noroioasă şi desfundată precum o amintire din îndepărtata copilărie. Imaginile surprinse din goana maşinii au ceva magic: adeseori obiectele în mişcare devin ozeneuri, stropii de ploaie de pe geam irizează compoziţia, în ochelarii de soare ai lui Titi se oglindesc toate peisajele valahe pe care le străbatem de dragul vinului. În mod bizar, n-am fost opriţi de nici un poliţist, nu ne-a măsurat nimeni viteza ori nonconformismul, nici o amendă nu ne-a tulburat ieşirea. Am fost găzduiţi la un vechi conac reconstruit din temelii, între vii şi baricuri, timp în care la televizorul cu pureci Olanda a bătut Brazilia, iar Slovacia a învins Italia în ritm de vuvuzele. Noi însă am avut propriul nostru campionat, unul al vinurilor, iar în semifinale s-au calificat Feteasca Neagră şi Perfectio-ul de la Basilescu, dar şi Cuvée Charlotte de la Ceptura şi Merlot-ul Casei Bunescu. Până la urmă, contează prea puţin cine au fost învingătorii, câtă vreme am putut privi atâtea apusuri şi răsărituri irepetabile, printre lăstarii şi ciorchinii fragezi din Dealu Mare, ploaia de iunie a fiecărei zile udându-ne obrajii şi obiectivul foto, sărăcia şi bogăţia gard în gard ale Vechiului Regat. A fost şi o cale străbătută pe jos, pe drum de ţară, prin bălării şi pe dealuri fără de poteci, până la conace bicentenare, printre vaci şi hoteluri de lux, printre butoaie bătrâne şi pietre de fundaţie eterne. Acelaşi drum ne-a dus înapoi, cu dovezile incontestabile strânse în cinci zile de haihuială oenologică: sticle de vin personalizate, BIB-uri cu Burgund, pahare Amplitude, articole pe blog, dar şi mii de fotografii amintind, neprelucrate, mişcate, pixelate, tot atâtea clipe trăite.
La întoarcere am oprit din nou la complexul sibian. Germania zdrobea firesc, nemţeşte, Argentina lui Heinze, pe ecranul plat al unei plasme oarecare. Mâncarea fost excelentă, doar că vinul alb, comandat sec, la păstrăv, bătea în demidulce. Pe creasta cocoşului de munte împăiat care trona pe terasa localului se odihnea o rândunică extrem de vie, între două zboruri pe toate obiectele şi arborii din jur. Şi ea avea de făcut propria călătorie prin lume, care cuprinde un anumit număr de degustări de insecte, de cuiburi de clădit şi pui de crescut şi hrănit, dar şi plăcerea zborului, a migraţiei şi neîmpăierii.
Când am ajuns pe Valea Mureşului, Dumnezeu îşi aprinsese felinarele deasupra noastră iar Titi valsa printre TIR-uri cu graţia unui şofer de Opel care ocoleşte tot ce-i apare în cale. Mirosea din nou a luncă, a mare râu transilvan, a sălcii şi pustă. Mirosea a acasă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu