De la Okanagan Vineyard la Crama Vestik, un mic desen pe o hârtie cu pătrăţele

Prietenul din Canada, Adrian Armanca, fotograf de rasă reprofilat în geolog analist, îmi trimite imagini superbe de peste ocean. Unele dintre ele se află la granița fragilă dintre vis şi realitate şi îmi stârnesc cele mai diverse trăiri.
Peisaje în verde/albastru cu ape, vii şi munți, un paradis aproape intangibil, totuşi uşor de codificat în pixeli. Pot simți vântul, pot vedea plantaţiile de vie din Okanagan, lumea care se întinde la mii de kilometri depărtare. Și pot auzi fâlfâitul aripilor păsării imense care duce spre cuib peştele capturat din apa lacurilor. De aici şi până la reverie nu e decât un pas.
Cum ar fi să am, să avem propria plantaţie de vie, în peisajul molcom şi cuminte de acasă? Cum ar fi să deţinem măcar un hectar de vie, lucrat ca la carte, undeva pe dealurile Aradului ori Timişului, într-una din vechile zone viticole ale locului?
Cu un exerciţiu de imaginaţie, parcă şi obţin finanţarea pentru crama Vestik, supraveghez construcţia cărămidă cu cărămidă, aleg designul rustic şi dau formă încăperilor, aduc utilajele şi vinificatorul cu mustăţi de husar aidoma celui de la Silagiu. Văd plantele viţei cum prind rădăcini şi înfrunzesc pe zeci şi sute de rânduri, creşterea strugurilor, parcă derulată cu repeziciune de filmul gândurilor. Văd câmpia cum se întinde la poalele dealului, printre cârceii viţei-de-vie nobile pe care tocmai am plantat-o aici. Miroase a Banat şi Ardeal, toate răsăriturile şi asfinţiturile sunt calde şi înmiresmate ca în copilărie, suntem foarte acasă printre obiectele şi fiinţele noii plantaţii.
Am visat împreună cu Clara şi ceilalţi membri ai clubului Vestik. Ne-am gândit să cultivăm şi soiuri tradiţionale, poate Cadarcă, poate Burgund Mare, că prea am fost dezamăgiţi de vinurile mai marilor sau mai micilor producători din zonă, găsite prin supermarket-uri şi vinoteci. Neajunsul că unii dintre noi se pricep mai bine la cuvinte decât la acţiune poate fi compensat de faptul că alţii stăpânesc mai bine faptele decât vorbele. Bunăoară, Clara e oenolog şi contabil deodată, Titi face comerţ de succes cu dopuri şi sticle, cu tot felul de recipiente şi aparate pentru vinificatori. Singurul şi esenţialul lucru care ne lipseşte e un proiect reuşit care să obţină şi o finanţare.
Cât poate trece de la transcrierea acestor gânduri pe un mic blog din marele ocean virtual şi până la realizarea plantaţiei şi a cramei? Un an, zece ani, o viaţă de om? Ori poate că asta nu se va întâmpla niciodată...
Vom vedea. Gândesc la toate acestea în vinoteca mea reală, printre sticle şi arcade şi lămpi care luminează feeric acolo unde se afla cândva o pivniţă murdară şi igrasioasă, în care şedeau înghesuite obiectele inutile ale mai multor generaţii de vise irosite. Şi totul a început în gând iar mai apoi cu un mic desen pe o hârtie cu pătrăţele, pe vremea când nu aveam bani şi drumurile mi se păreau mai lungi şi proiectele mai irealizabile. M-au învăţat însă că şi cele mai excentrice vise pot deveni realitate tatăl meu din satul Ferendia, care tocmai a plantat, la aproape 80 de ani, o vie nouă, şi amicul meu rătăcitor din Newfoundland, Adrian Armanca, cel care, după un tur complet şi cât se poate de pitoresc al lumii, s-ar putea întoarce cândva în Timişoara şi Oraviţa de acasă.
De aceea pot să-mi imaginez că plantaţia Vestik există deja, că noua cramă se înalţă undeva pe dealurile Silagiului ori Şiriei, dotată cu toate utilajele moderne şi cu cea mai grozavă pivniţă, văd deja sticlele stivuite şi pline de pânze de păianjen, privesc şi chiar degust, la lumina lămpilor, vinul propriu din categoria Rezerve. Dacă doriţi, puteţi să-l sorbiţi chiar acum, împreună cu mine.
Cum vi se pare?