vineri, 17 decembrie 2010

La Crama Elite, pentru pricini banale şi neaşteptate exerciţii de visare

Şi m-am călătorit odată pe unde n-am mai fost nicicând, pentru a privi din unghiul melancolic al apusului sumbra cetate a Şiriei, tronând deasupra tuturor viilor şi pădurilor de la poale. Umbra plopului căzuse peste şoseaua ce duce către Târnova, însă noi, călătorii, am luat-o la dreapta, pe lângă micile crame înşirate pe partea stângă a drumului, cu steaguri zdrenţuite fluturând în vântul lui decembrie, pe lângă ruine de vechi colne înconjurate de vii. Un căţel şi o maşină cu farurile aprinse ne-au întâmpinat din mers, undeva la capătul peisajului.
De fapt, venisem cu intenţia banală de a cumpăra vin de la Crama Elite, şi nu pentru cine ştie ce exerciţii de visare, privind lumea de jos, dinspre câmpia existenţei comune. Un vânt pătrunzător, în stare să te alunge imediat dinafară înlăuntru, mai-mai că era să ne ia pe sus când am ieşit în sfârşit din maşina lui Titi. Am parcat Opelul în spaţiul unei construcţii în curs de ridicare pe a cărei balustradă se odihnea ruleta arhitecturii viitoare. Pomii se îndoiau în vânt gata-gata să se rupă, câinii locului lătrau a străini, aşa că am simţit o mare uşurare atunci când gazda, inginerul Walter Szikler, ne-a poftit în pivniţa cramei. Acolo domneau o plăcută dezordine şi liniştea vinurilor ce sălăşluiesc în butoaie, cisterne şi sticle.
Am venit după un Merlot tânăr pe care-l gustasem la tarabă cu vreo lună în urmă, la ceea ce organizatorii numiseră pretenţios Festivalul Vinului din Arad. Face şapte lei litrul, dacă-l iei de aici, e puternic alcoolizat şi e bine să-l bei pe rece. Un vin rustic, aspru, pentru oameni duri, nu ştiu dacă ni se potriveşte, însă din când în când simt emoţia explorării în lumea vinului şi caut, pentru contrast, cele mai bizare comparaţii: după ce am degustat alese vinuri franţuzeşti de peste 30 de euro sticla, îmi place să mă întorc acasă, în arealul vinului frust.
Gazda e amabilă, oamenii săi trag vinul în pet-uri de 2 şi 5 litri, iar unul dintre ei îmi explică, pe un ton complicat şi nescontat, că vinul nu trebuie stresat. Şi nici oamenii, mă gândesc, zâmbind, în timp ce buchisesc nişte tăbliţe pe care scrie Burgund, Merlot şi... Sulfitat, în timp ce adulmec sticle împăienjenite şi baricuri îmbătrânite. Domnul Szikler ne oferă spre degustare o excelentă Fetească Regală dintr-o cisternă situată undeva lângă intrare. Ne vom întoarce cândva aici, pentru acest vin şi pentru degustare integrală a vinurilor casei, atunci când se vor topi necăzutele ninsori şi când vor da mugurii altei primăveri.
Sus, pe terasa cramei, nişte baricuri spălate se usucă în vântul rece. Soarele apune undeva în dreapta ruinelor cetăţii, căzând peste contururile bănuite ale caselor din Şiria.
În jur, vii şi întinderi goale, drumuri şi silozuri îndepărtate, un peisaj foarte de acasă. Lemnele tăiate în curte aşteaptă să fie aruncate în foc pentru a încălzi odăile comode, de cabană, ale casei. Prin geamuri se zăreşte frumuseţea aspră a iernii, răspândită în toate punctele cardinale, ca o bucurie continuă pentru ochiul celui care stăpâneşte aici. Elite deţine vreo 23 de hectare, e o cramă mică însă foarte prezentă în lumea festivalurilor de profil. Patronul ne expune filozofia preţurilor mici, a vinului care trebuie să ajungă cât mai repede la consumator, să fie băut, să nu sfârşească pe raft în dosul unor preţuri exorbitante. Într-un fel, îi dăm dreptate.
După ce toate pet-urile au fost umplute şi toate vorbele au fost spuse, o luăm încet către Arad, petrecuţi de câinele cuminte-fioros al casei. Pe lângă turnuleţul altei crame şi plopul intrării, pe şoseaua ce trece prin Mâsca, Şiria, Horia. Pe lângă biserici bine iluminate, pe lângă indicatoare în toate sensurile şi ghirlande electrice de decembrie. Prin giratorii, pe la semafoare, pe poduri şi pasarele, prin lumina zgomotoasă a înserării citadine, către liniştea rece a vinotecii proprii, punctul terminus al oricărei călătorii oenologice.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu