luni, 28 noiembrie 2011

Extravaganţă cu Cuvée Charlotte de dragul Clubului Vestik


Mâna lui Silviu se mişca rapid şi sigur, cu precizie de chirurg veterinar, de la dreapta la stânga, tăind cuburile de caşcaval destinate degustării. Uleiul de măsline aştepta cuminte bucăţelele de pâine. Eram strânşi cu toţii în jurul mesei rustice din vinotecă, gata de un mare eveniment oenologic.
Nici nu poţi să-i spui altfel unei verticale de Cuvée Charlotte, de câţiva ani încoace unul din cele mai bune vinuri din România. Uneori, dacă-ţi doreşti foarte mult ceva, s-ar putea ca minunea să se şi întâmple. De pildă, dacă ai vrea să mai deschizi o sticlă din acel Cuvée Charlotte al anului 2003 şi nu ai cum să ajungi tu la ea, s-ar putea să vină ea la tine. Alături de alte cinci sau chiar şase licori omonime din ani diferiţi, trecute şi viitoare subiecte de controversă new media pe blogurile pasionaţilor ori resentimentarilor din lumea vinului. Mă credeţi ori nu, lucrurile s-au întâmplat aievea iar eu încă păstrez undeva, într-un cotlon ultrasensibil şi aproape metafizic al gurii, postgustul prelung, înnobilat, al lui Cuvée Charlotte 2002, savoarea stinsă a lui 2003 şi amprenta unică a lui 2007.
Altfel, am putut constata că atât Dan Săvulescu, cât şi Louis Heriard Dubreuil, s-au întors cu plăcere la Arad. Cu acea plăcere profesională a scoaterii în lume a vinului emblematic de la SERVE, amplificată probabil de cadrul ezoteric al vinotecii şi de răsfăţul culinar pus la cale de Pivniceră dintr-o carte regală de bucate: friptură à la Karageorge, desert Rigó Jancsi şi Lemon Drizzly Cake. În sine, evenimentul, verticala, a fost unul secret şi select, desfăşurat în stilul unui club privat, exclusivist, care ţine la eticheta servirii. Şi nici nu putea fi altfel, câtă vreme sticlele au fost deschise şi vinul a fost turnat în pahare de Louis Heriard Dubreuil, urmaş de conte şi bun prieten al Casei Vestik. De fapt, Louis se mişcă impecabil prin maculata noastră lume românească, dovedindu-se de fiecare dată atât un connaisseur veritabil, cât şi un bun prieten şi companion. Şi pare de-a dreptul incredibil că poţi să conversezi cu el în româneşte la puţine luni de când a luat contact deplin cu România, că poţi să faci glume şi să râzi de moravurile locului, în deplină înţelegere cu acest francez cu rădăcini corsicane nevoit să înveţe, prin forţa împrejurărilor, accentul vulgar de Bucureşti.
Cum el, monseniorul (Louis glumea pe seama acestui apelativ, amintindu-şi că aşa i se adresau în Franţa tot felul de cunoştinţe care aflau cu surprindere de originile sale nobiliare, ca apoi să-i ceară, invariabil, bani cu împrumut), era în mod evident maestrul de ceremonii al verticalei, i-am oferit un tirbuşon franţuzesc pentru deschiderea sticlelor. Purta inscripţia Vins de Loire şi tocmai îl primisem în dar de la un bun amic timişorean prezent şi el la eveniment. Louis s-a mişcat manierat în spaţiul restrâns al vinotecii, în underground-ul arădean, deschizând pe rând cele şase sticle (a şaptea li s-a adăugat la momentul potrivit, cu vinul său contrariant şi plin de tâlcuri asemenea primului an de criză în care a fost creat, 2008) şi turnând în pahare cantitatea de vin necesară pentru aerisirea sticlelor. A făcut asta fără să-şi deranjeze în vreun fel linia cămăşii ori luciul butonilor şic. Un singur dop i-a jucat însă feste, rupându-se nerecunoscător sub ochii degustătorilor incitaţi. Apoi vinurile s-au liniştit şi decantat în sticle preţ de mai bine de jumătate de oră, iar noi am călătorit în timp, olfactiv, gustativ şi meditativ, din 2008 până în 2001, sărind un singur an, 2004.
Dacă în privinţa lui 2007 şi a lui 2003 ne aşteptam cu toţii la repetarea unor plăceri deja ştiute, o surpriză de mari proporţii a oferit-o 2002-ul, un vin care a evoluat excelent în sticlă, dovedindu-se înţelept, longeviv, de cursă lungă. Dacă-l veţi găsi undeva, cândva, puneţi degrabă mâna pe el, adăugaţi-l la colecţie ca pe o carte rară, ca pe un cap de bour a cărui valoare sporeşte într-adevăr o dată cu trecerea anilor. L-am sorbit încet, până la ultima picătură, aceea care-ţi spune că şi în cel din urmă strop se găseşte concentrat totul, sufletul vinului, esenţa unei mari creaţii pentru care poate că amatorii şi connaisseurii nici nu fuseseră pregătiţi. Ne dăm seama de asta abia acum, după nouă ani, strânşi în jurul unei mese cu pahare pline de aroma timpului recent care a fost.
Într-un fel, am gustat din bucuriile şi din zbuciumul fiecăruia din ultimii anii dinaintea marii depresiuni financiare (de-acum, putem să-i spunem astfel, nu-i aşa?) căreia lumea încă se zbate să-i facă faţă. În anii de care vorbesc, am redevenit europeni cu acte în regulă, am învăţat să călătorim liberi şi am încercat să regăsim gustul extravaganţelor pierdute în celălalt secol, cel al ideologiilor şi războaielor de tot felul. Până la urmă, şi asta e o extravaganţă, să te dedai la o verticală într-o pivniţă arădeană, cu vinuri produse în Vechiul Regat dar care poartă nume franţuzesc şi care, în joacă, au dat un nume identic unui căţel din anturajul de ieri al Clubului Vestik. Fără extravaganţe însă, viaţa poate părea chiar mai fadă decât o biografie proletară, bigotă ori prea mic-burgheză. Fără culoare, buchet, gust şi postgust, fără tanini şi fără fior al cunoaşterii. Ca o rubrică de ziar plină de îndrumări plicticoase şi corecte din punct de vedere politic, ca o reclamă care te îndeamnă să mănânci calorii şi DZR-uri, să faci Pilates (bun Pont) şi să bei doi litri de apă pe zi, creând în masă efectul pavlovian al supunerii. Şi cel mai bun leac pentru această maladie atât de des întâlnită e o degustare, chiar o verticală de vin. De Cuvée Charlotte, fără îndoială. Atenţie, însă, conţine sulfiţi!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu