marți, 9 august 2011

Priviţi-mă, admiraţi-mă, sunt cetăţean al marelui regat nostalgic!

Mama soacră, o distinsă doamnă care în copilărie a şezut de multe ori pe umerii lui Petre Ţuţea ori a fost prezentată lui Mircea Eliade pe la sindrofiile casei, mă răsfaţă în ultima vreme cu reţete regale. N-am apucat încă să-i mulţumesc în scris pentru toate darurile făcute şi m-am gândit să o fac acum dat fiind că mi-a provocat un cât se poate de domestic flashtasting cu un Tempranillo, şi asta cu puţin timp înainte să-i devorez prăjitura, New York Cheesecake, recomandată în cartea de bucate a Principesei Margareta.
Să nu credeţi că fac aici vreun exerciţiu stilistic de măgulire ori cine ştie ce elogiu interesat. Nu. Pur şi simplu nu am apucat încă să vă povestesc cum dânsa, singura fiinţă din univers căreia am avut curajul întemeiat să-i spun mamă după ce fiinţa iubită care m-a născut a părăsit această lume, mi-a dăruit o mulţime de lucruri nepreţuite, între care se numără o maşină japoneză nou-nouţă cu care am colindat părţi bune din Europa. Şi nici că găteşte, în anumite zile de sărbătoare ale anului, nişte grozave sărmăluţe în foi de viţă aduse de la Ferendia.
Cel mai scump dar pe care putut să mi-l facă a fost însă Pivnicera. Fără ea, nimic din toate acestea nu s-ar povesti, fericirea, vinoteca, blogul, vinurile. Şi nici flashtasting-ul de care vroiam să vă zic şi poate că aş fi şi făcut-o dacă nu m-aş fi luat cu aceste efuziuni bruşte, care şedeau în mine sub formă de gânduri şi cuvinte şi încă nu găsiseră cale să iasă în afară, în lume.
Ei bine, în aceeaşi zi în care mama soacră gătea pentru întreaga familie cake-ul cu pricina, Pivnicera punea la cale tot o mâncare acreditată la Curte, Pasta con pesto, pe placul Regelui Mihai, iar eu, în mod absolut aleatoriu, am luat un Torres 2004, un Tempranillo a cărui sticlă prindea mucegai în vinotecă şi, fără de amici, surle, trâmbiţe şi alte accesorii comunitare, am realizat o degustare domestică în bucătărie. Chiar dacă n-am avut parte de decorul cu autostradă neterminată şi bloggeri pozând pe burtă pahare cu Riesling bănăţean, chiar dacă nu m-am suit cu "vesticii" pe cazemate în lanul de floarea-soarelui şi n-am purtat ochelari şi pălării de Blues Brothers şi chiar de n-am întruchipat Drăgaice Roşii printre păpuşile din atelierul maestrului Nelu Pitic, în bucătăria mea s-a petrecut un eveniment de zile mari. Fiindcă totul a fost cât se poate de ales şi fiindcă am simţit cumva că, gustând aceste bunătăţi povestite de principesă într-o carte şi gătite magistral de soţie şi de mama soacră, am gustat dintr-o întreagă lume dispărută. Una după care am tânjit mereu, căci bunicii şi părinţii au nostalgizat cu încăpăţânare după acel "dinainte de comunişti" care desemna libertatea, după vremea Regelui. Sunt un reacţionar aşadar, doresc restauraţie monarhică, oenologică şi gastronomică. Vreau rafinament şi bun gust. Priviţi-mă, admiraţi-mă, sunt cetăţean al marelui stat nostalgic!
Ştiu de unde mi se trage. Ca să mai alung din gândurile şi adumbririle cu care m-a împovărat soarta în ultimele săptămâni, am răsfoit un pic Cartea Regală de Bucate a Principesei Margareta, răsfăţându-mi imaginaţia cu foarte concrete reţete royale, cu fotografii ale unor purtători de sânge albastru şi cu uimitoare poveşti gastronomice. Fotografia preferată - cea a lui Amama, Regina-Mamă Elena a României, ţinând în braţe un căţel imaculat, un fel de Bubico de la Curte. Iar printre reţetele preferate am trecut deja New York Cheesecake, cea pe gustul Regelui Mihai, şi Lemon Drizzle Cake, preferata uneia dintre fiicele sale, Principesa Elena. Din poze zâmbesc ducese şi principi, principese şi arhiduci, regi şi regine, arhiducese şi markgrafi. Şi tot din poze îmi fac cu ochiul paste şi tocane rafinate, sufleuri şi budinci pentru împăratul, icre şi andive, jeleuri, şniţele, crochete şi plăcinte irezistibile, bunătăţi de pe toate continentele şi pe toate gusturile princiare, strânse într-o carte de excepţie.
Din pricina lor, a celor gătite de mama soacră şi de soţie după reţete regale, m-am simţit pentru o zi prinţ moştenitor şi chiar monarh, suveran, şef al casei regale în bucătăria Pivnicerei mele. Şi am deschis acel Torres Coronas, un vin cu blazon numai bun de asortat la pastele care i se par delicioase ultimului suveran român.
Bine, să nu credeţi acuma c-oi fi cine ştie ce sclifosit care se dă mare cu toate ale sale de dragul de a epata pe cine se nimereşte prin părţile astea virtuale ale blogosferei. Nici vorbă. Mie îmi plac în continuare şi mâncărurile simple, dar nu simpliste, cu care m-au ghiftuit mama şi mumele şi babele de la ţară, dar şi cele uzuale, gătite acasă ori preparate pe vreun grătar ori în vreun ceaun de veterinarul-bucătar de serviciu al grupului Vestik. Din când în când simt însă nevoia unui turism oenologic şi gastronomic, istoric şi nostalgic prin lumea de altădată, pe toate palierele sale geografice, istorice ori sociale. Aş vrea să gust din toate câte puţin, să degust de fapt din experienţa, trufiile şi modestiile furnicarului uman în care mă mişc, în care s-au mişcat cei dinaintea mea.
Mă gândesc că devin pentru câteva minute italian dacă servesc lasagna undeva pe litoralul liguric, că sunt pentru o jumătate de oră florentin dacă beau un Antinori pe o terasă de lângă Piazza della Signoria, că îmi curge un pic de sânge albastru în vene dacă savurez o îngheţată de cafea a la Vila Sparta, reşedinţa Reginei Elena.
Ceea ce n-am încercat încă şi probabil că nici n-o s-o fac vreodată e să mănânc orez cu steluţe roşii pe beţigaşe, să-mi pun chipiu şi uniformă de Mao Zedong şi să mă simt ca în timpul Marşului cel Lung al utopiei comuniste. Prefer totuşi cartofii prăjiţi şi friptura la tavă gătită de Muma de la Ferendia. Şi înjurăturile străbunicului cu picior de lemn pe care n-am apucat să-l cunosc din pricină că inima i-a fost slăbită de prea multe deportări, prigoniri şi cote: Aramă şi piatră vânătă să se aleagă de comunişti!
Prefer oricând o lume de contraste, una de prinţi şi cerşetori, de trântori şi albine, uneia îmbrăcate în uniforme, cu oameni care-şi duc viaţa în trei schimburi, mâncând acelaşi terci la aceeaşi cantină, într-un falanster de doi bani. Şi închin pentru asta un Tempranillo 2004 Coronas marca Torres, şi gust pentru asta o bucăţică din New York Cheesecake, în timp ce ascult în căşti Imnul Regal şi alte imnuri de care nu e cazul să pomenesc aici. Priviţi-mă, admiraţi-mă, sunt cetăţean al marelui regat nostalgic!


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu