joi, 30 iunie 2011

De veghe pe o cazemată răsărită în lanul de floarea-soarelui

Zilele trecute, o aripă mică şi radicală a Vestik-ului a organizat o insolită degustare de vin pe o cazemată situată în apropiere de Gătaia, pe Dealul Şumigului. Şotia a făcut obiectul unei relatări spumoase şi inspirate care a apărut pe site-ul vestik.ro.
Am vaga senzaţie însă că povestea cazematelor poate fi spusă şi altfel. Aşa, încet, în răstimpul în care o lăcustă îşi face rondul de-a lungul circumferinţei unui pahar cu vin, ca o Şeherezadă transformată în insectă prin vraja cuvintelor. Că poate fi spusă în alb-negru sau color, cu ochi de adult ori de copil, de reporter sau degustător de istorie. Bănăţeană.
Undeva în caietele sale dictando pe care îşi scrie cu pixul memoriile uşor ilizibile, Tata spune această poveste aşa:
"Când Tito a devenit independent de Stalin, comunismul lor a fost mai blând. Tito l-a invitat şi pe Dej să facă la fel, însă Dej nu a putut, că România era plină de Armata Roşie. După ce Tito a devenit independent, s-a instituit teroarea în România. Românii au început să facă fortificaţii pe frontieră, pe o distanţă de vreo 25-30 km. Au fost aproape 6 luni de hărţuieli. Începeau seara focuri la graniţă. Sârbii de mai multe ori au intrat în România, în Jamu Mare, Gherman şi Lăţunaş, şi au luat vaci, porci şi turme de oi, pe care le-au dus în Iugoslavia. Pe acest motiv ne-au deportat pe noi, cei de pe frontieră, ne-au dus în Bărăgan. Căci noi, cei care am fost în Bărăgan, eram clasificaţi în cel puţin cinci categorii de persoane dubioase Partidului Comunist: chiaburi, titoişti, legionari, nemţii hitlerişti, basarabenii antisovietici. Printre noi erau şi comunişti care erau clasificaţi titoişti. În toate satele, greul a fost pe cei care au rămas, ţăranii trebuiau să care piatră, ciment, var, lemne cu vagoanele. Încărcau căruţele şi duceau materiale toată iarna lui 1951. Ei nu ştiau aproape nimic, de ce se construieşte şi se fortifică. Unde se făceau cazemate înalte de peste 2 metri, veneau soldaţii, luau caii cu căruţele pline. Militarii le descărcau şi aduceau căruţele goale înapoi. Totul se lucra în secret atât de mare, ca nu cumva să afle spionii lui Tito ce se pregăteşte în România. A mai fost câte un curios care s-a strecurat şi a intrat în interior, a fost prins imediat, arestat, dus la Securitate, cercetat, bătut, chinuit şi prelucrat, că nu îi mai ardea de nimic în viaţa lui. După ce s-au îmbunătăţit relaţiile cu Tito, ne-au pus pe noi, cei deportaţi, în libertate. Militarii încă până prin 1960 au făcut de pază la cazemate. Abia atunci le-au lăsat în părăsire, iar acestea sunt astăzi la fel ca monumentele istorice. Au costat cam două miliarde de dolari, bani aruncaţi degeaba."
Cumva, eu am crescut la umbra Şumigului şi a cimentului de cazemată. De pe colinele Ferendiei, dacă te uiţi spre vest şi spre nord, vezi doar câteva înălţimi: dealurile Vârşeţului, cu cula lor misterioasă, şi Dealul Şumigului. Legendele spun că vechea cetate Somlyó, situată acest deal din apropierea Gătaiei, era legată printr-un tunel lung de câteva zeci de kilometri de Cula Vârşeţului. Pământurile din jur sunt pline de oasele mercenarilor care s-au bătut în numele unor imperii pentru acest colţ de pământ. Din depărtare, Şumigul seamănă cu o imensă mamelă căreia istoria i-a retezat sfârcul, cetatea din vârf. Cum ieşi din Ferendia, nişte stâlpi de curent formează o bizară linie călăuzitoare care duce până la deal şi pare să-l taie în două. Buncărele sunt însă prea îndepărtate ca să le distingi cu ochiul liber ori cu vreun zoom oarecare. Pentru asta trebuie să te apropii cu maşina, să treci prin Şemlacu Mare printre oi şi CAP-uri ruinate, prin lanuri de rapiţă şi floarea-soarelui, către dealul cel mare. De fapt, Şumigul nici nu e chiar aşa de mare, are vreo 200 de metri înălţime. Dacă te pui însă să-l parcurgi cu pasul, s-ar putea ca drumul să ţi se pară mai lung decât în calculele ochiului.
Pe la mijlocul anilor '90, l-am străbătut într-o iarnă, pe când făceam
reportaje prin derizoriul plăcut al satelor bănăţene. Împreună cu acelaşi amic cu care acum am organizat bizarul flashtasting pe cazemată. De atunci mi-au rămas nişte fotografii superbe, în sepia, făcute de un actual "vestic", canadianul repatriat Adrian Armanca, fotoreporter de serviciu la ziarul "Timişoara". Lumea se întindea în sus şi la poale, cu buncăre cenuşii răsărind din arături, cu nori irepetabili la care ne uitam prin filtrele propriei imaginaţii animiste.
Astăzi nu mai trec pe acolo cu pasiunea jurnalistului de 20 de ani care descoperă bătrâne cu pensii de un leu, pescari cu dinţii scoşi de crapii imenşi ai potcoavelor de la Timiş, toboşari rurali care străbat zilnic pe jos zeci de kilometri ori şântări care duc mortăciunile la mormânţul cailor. Nu mai fotografiez nici capre cu
straiţe la ţâţe, porcari cu leafă de director, şvabi nonagenari care au gătit pentru Einstein apple pie în America, privind zeppelinele deasupra zgârie-norilor şi care aşteaptă de 60 de ani moartea într-un sat bănăţean şezând cuminte pe sicriul din soba nouă. Nu, nu mai fac nimic din toate acestea, personajele reportajelor au murit de mult şi, într-un fel, nici jurnalismul nu mai există.
Mă gândeam la toate acestea pe când stăteam liniştit pe un şezlong deasupra cazematei cu un pahar de vin în mână şi doi prieteni alături, sub soarele blând de iunie care plimbă umbrele încolo şi-ncoace de-a lungul Şumigului. Înconjurat de floarea-soarelui şi de liniştea contemplării lumii departe de timpul care a fost şi de cel care va veni, într-un interstiţiu al trecerii.
Toate drumurile mele către satul copilăriei, către acel loc minunat şi decrepit în acelaşi timp căruia nu ştiţi cât de mult mi-aş dori să-i mai pot spune "la mama acasă", trec pe lângă Dealul Şumigului şi cazemate. La capătul lor mă aşteaptă Tata, uneori în faţa unui alambic din care curge flacăra albastră a răchiei care încă mai arde, alteori în grădină cu un furtun în mâini udând întreaga sa operă vegetală, pomi şi vie, rădăcini din care creşte totul. Prin curte rugineşte un tractor U650 cu nume de submarin rusesc şi vezi la tot pasul imense pneuri uzate, butoaie goale de motorină, bidoane şi cârpe, pui care cresc la bec, găini şi porumbei care dorm pe motoare şi curele de circular, pe tuburi de făcut cârnaţi şi garnituri cu catran, întreaga menajerie de fier şi fiare blânde a tatălui meu etern.
La întoarcere duc în portbagaj mazăre şi pătrunjel, caise şi nuci, ceapă şi crumpi, curcani şi gutui. Şi câţiva gigabiţi de fotografii şi filmuleţe cu universul ruginit şi vegetal de acasă, cu şoprul şi casa cea nouă în care el, Tata, nu mai locuieşte de mult şi poate că nici n-a locuit vreodată, cu biserica a cărei imagine se înalţă printre rugii sălbatici din fundoanea grădinii, cu flori şi poame şi cu chipul părintelui povestindu-şi viaţa, deportarea, închisorile şi eresurile.
E ciudat cum îmi vin aceste gânduri în timp ce pun trepiedul cu Canon pe Yaris şi-apoi fug iute, în spaţiul restrictiv al celor 10 secunde, pe cazemată, pentru a încăpea într-un cadru cu deal, umbrelă, pahare de vi
n, nori şi prieteni. Şi fac asta chiar pe locul în care aterizează iarna şoimii acestei câmpii bănăţene pe care Dumnezeu s-a gândit totuşi să n-o lase fără de străjeri.
M-am luat cu altele, văd, şi nici n-am apucat să povestesc ceva despre vin. Dar mai are oare asta vreo importanţă?

Galerie foto

vineri, 24 iunie 2011

Vinuri şi aspiraţii în oglindă, surprinse în tăcerea unui oraş care se culcă prea devreme

Ca timişorean vremelnic refugiat pe unul din malurile Mureşului, îmi place să mă plimb prin târgul Aradului şi să-i fotografiez obiectele. Clădiri, faţade, porţi, detalii, statui, poduri, caiace, ziduri de cetate, turle de biserici, contururi urbane cu fum, abur şi cruci. Pe oameni îi pozez mai rar, căci mă simt bine mai degrabă printre păsările parcurilor, printre peştii apelor murdare ale marelui râu, printre căţeii şi pisicii bloggeri de care nu duc lipsă. Aş putea spune, câtă vreme memoria mea afectivă are coordonate bănăţene, că-mi plac aici mai mult lucrurile şi necuvântătoarele decât oamenii. Că resimt provincia, îndepărtarea mică şi mare în acelaşi timp de Timişoara, de oraşul care contează pentru mine cu adevărat, ca o capitală a unei patrii mai restrânse şi mai blajine decât România.
Statuia Libertăţii din Arad se numără printre cele mai fotografiate obiecte ale căror imagini le păstrez în folderele computerelor mele, pentru mine e un superlativ artistic reprezentativ pentru colţul ăsta uitat de ţară. O capodoperă ale cărei virtuţi mă interesează în primul rând estetic. Poate de aceea, din toate motivele enumerate mai sus, am ţinut să-mi invit prietenii la o degustare de vin într-un spaţiu situat în apropierea ei, în Parcul Reconcilierii: Casa Jelen sau Jelen Ház, cum vă place. Ca şi în alte dăţi, am ales să-i aduc, să-i import şi din alte oraşe. Din Timişoara de pildă, căci Aradul se dovedeşte uneori prea mic pentru o asemenea poveste.
Să vorbeşti despre vin unui anturaj obişnuit cu vodca Monopol, cu berea la doză şi romul la pet e ca şi cum te-ai apuca să reciţi poezii unor analfabeţi, să discuţi de filmele lui Tarkovski cu pasionaţii de telenovele ori să le fredonezi cele 14 Valsuri de Chopin unor ascultători înrăiţi de manele. E de înţeles de ce, atunci când vine vorba de o degustare, ne alegem publicul cu aceeaşi grijă cu care alegem vinurile. De acestea din urmă s-a îngrijit Florin Ionescu, directorul zonal de vânzări al Cramei Oprişor, un profesionist adevărat care în zilele din urmă a făcut un tur de forţă prin oraşele ardelene pentru a prezenta vinurile produse nemţeşte în Mehedinţi.
Am avut parte de un public atent şi receptiv în materie de vin, format din prieteni şi apropiaţi din cele două oraşe ale vestului. Adică de oameni ca noi, obişnuiţi, cuminţi, responsabili în profesie şi în viaţă. De dascăli şi doctori, de ingineri şi ziarişti, de preoţi şi psihologi, de manageri, arhitecţi, veterinari, de amici cu diverse meserii care din când în când se bucură alături de noi de libertatea ieşirii la restaurant, evadând pentru câteva ore din monotonia şi grijile curente, la un vin bun şi o discuţie cu tâlc.
Marii absenţi ai degustării de miercuri au fost fără îndoială mătuşa Tina şi nenea Ionel, prietenii noştri octogenari şi totuşi atât de tineri, care ar putea să vă povestească veridic despre Marea Depresiune, despre zeppeline, amantele lui Carol al II-lea şi automobilul lui Nae Ionescu. Şi tot mare absent a fost şi Marton, amicul meu timişorean care are grijă să nu se ciocnească avioanele, ca şi Tatabun de la Ferendia ori fotoreporterul planetar Adi Armanca, consemnat la Oradea.
De tâlcul licorilor s-a ocupat, cum spuneam, Florin Ionescu (Boris pentru apropiaţi), care a reuşit să captiveze auditoriul cu prezentarea celor cinci vinuri, cu pilde culturale şi cu talentul său de oltean vorbăreţ, potrivit pentru o asemenea reprezentaţie.
Ne-a adus mai întâi un spumant obţinut din Riesling (Carl Reh Riesling Brut Spumant, produs de Reh Kenderman, compania-mamă), cu care a reuşit să facă foarte plăcută aşteptarea degustării propriu-zise. Vinurile albe din frapiere s-au potrivit de minune cu înserarea acelei zile caniculare de iunie. Le-am trecut în ordine pe fişa de degustare: două Sauvignon Blanc 2010, din gamele Caloian şi La Cetate, o contrariantă Rusalcă Albă 2009 (cupaj de Chardonnay, Sauvignon Blanc, Riesling Italian şi Pinot Gris), Tămâioasa Românească 2010 din gama La Cetate Miracol şi Rosé-ul 2010 final.
Eu m-am mulţumit să dau note medii ori chiar generoase, să pozez etichetele artistice, florile murale, terasa şi arborele exotic al curţii, peisajul aseptic cu pavele, sticlă, zugrăveli impecabile, cu bucătar de ipsos şi chelneri reali. Mi-a fost mai greu să surprind însă spiritul întâlnirii, nevoia de împărtăşire a unor valori, nevoia de cuvinte cu sens, de ţinută a comunicării sociale. Poate că imaginea cea mai sugestivă e una în oglindă cu noi înşine, contururi cuminţi în lumina unor lămpi discrete, vorbind de ale noastre în tăcerea unui oraş care se culcă prea devreme.
Când totul a luat sfârşit, şi vinurile, şi masa, iar invitaţii au pornit încet-încet către casă, când puteai privi paharele goale şi fişele de degustare pline de note diverse, adică de entuziasme şi indignări subiective asupra vinului, Boris şi-a luat rămas bun pregătindu-se să plece într-o nouă etapă a turneului său profesional, programată a doua zi la restaurantul Graf din Oradea. Am putut savura apoi, alături de Pivniceră, aparenta linişte nocturnă a Parcului Reconcilierii, cu statuia splendidă reflectându-se în apă, cu chipurile paşoptiste mărşăluind fantomatic pe sub arcul de triumf în miniatură, cu cele trei steaguri, fiecare cu steluţele şi culorile sale identitare. Mi-am dat seama atunci că fiecare tinde spre libertate, spre propria libertate, după puterile sale intelectuale, morale şi estetice, înlăuntrul unei istorii capricioase precum albia unui râu care-şi modifică în mod continuu malurile. Că nevoia asta e general umană. Uneori însă e greu să o oglindeşti, imaginea ei se reflectă tremurat în apele prezentului, în timp ce originalul tronează superb deasupra unei lumi aflate parcă în destrămare.

Galerie foto

duminică, 19 iunie 2011

Flashtasting, episodul I. Terroir pe autostradă

Care este cel mai improbabil loc pe care ai putea să-l alegi atunci când vine vorba să organizezi o degustare de vin? Unii ar putea spune că autostrada. Şi nu vorbesc aici de banda de refugiu ori de decor, ci tocmai de benzile de rulare pe care bolizii pot să gonească la viteze ameţitoare. Clubul degustătorilor de vin neautorizaţi a demonstrat recent că o asemenea acţiune este totuşi posibilă, cu condiţia să fie figurativă şi aibă un scop nobil...
Ideea ne-a venit îmbinând două forme de manifestare estetică şi publicitară: flashmob-ul şi fotomodelismul. Din asta a rezultat un alt concept în promovarea vinului: flashtasting-ul.
Dacă o anumită formă de exprimare/protest/amuzament poate fi adusă uşor în atenţia publicului cu ajutorul new media, aşa cum se întâmplă de fapt şi cu frumuseţea feminină, pe care unii o înfăţişează în cele mai bizare/exotice/şocante locuri, de ce nu s-ar putea întâmpla asta şi cu vinul? În sine, licoarea de struguri asta şi reprezintă, o formă de frumuseţe, dar şi un protest la adresa altor forme de consum.
Dacă toată lumea ştie ce înseamnă fotomodelismul, în privinţa flashmob, lucrurile sunt, poate, mai puţin cunoscute. Totul a pornit de la un anume Bill din Manhattan, newyorkezul care, prin 2003, s-a apucat să trimită e-mail-uri mai multor persoane cărora le-a propus să se adune, la o oră anume, într-un market din centrul cartierului său. La scurt timp, peste o sută de oameni au intrat în magazinul de covoare cu pricina, cerând vânzătorilor să le ofere un produs inexistent: covorul dragostei! Moda şotiilor flashmob s-a răspândit rapid, cuprinzând mari oraşe ale lumii ca New York, Roma, Berlin, Londra, Amsterdam, Viena, Dublin, Zurich, Auckland ş.a. În România, flashmob-ul a fost folosit cu succes împotriva lui Adrian Năstase (Bombonel) în campania electorală din 2004, atunci când aproape două sute de timişoreni s-au adunat în faţa cortului PSD din Piaţa Unirii şi au început să mănânce bomboane.
Inspiraţi aşadar de glumele flashmob, am luat vinul şi l-am dus pe autostradă, cu tot cu masă, scaune, umbreluţă şi pahare de degustare, adică cu întreg tacâmul pe care îl implică o asemenea acţiune. Totul a durat câteva zeci de minute şi s-a întâmplat într-o zi nelucrătoare, pe unul din tronsoanele în construcţie ale autostrăzii bănăţene. O dată cu accesoriile de mai sus ne-am luat şi pălăriile, meloanele, şepcile şi caschetele, obiecte vestimentare extrem de diverse care exprimă, ca şi în cazul vinurilor, gusturile fiecăruia. Fiindcă, în ciuda mesajului unui cunoscut proverb antic, noi tocmai asta ne propunem, să discutăm gusturile şi despre gusturi. De gustibus disputandum...
Chiar dacă am găsit de cuviinţă că vinul cel mai potrivit pentru o asemenea degustare atipică ar fi cel de Recaş (un Solo Quinta 2010, de pildă), al cărui terroir chiar este traversat de viitoarea autostradă, vă puteţi imagina că vinul de pe masă a aparţinut oricăruia dintre prietenii sau cunoscuţii noştri producători de vin: SERVE, Crama Oprişor, Prince Ştirbey, Crama Basilescu, Budureasca, LacertA, Enira, Cramele Halewood, Domeniile Viticole Franco-Române, Vila Spoiano, Cramele Bunescu, Domaine Val d'Or, Crama Rotenberg, Santomas, Crama Gârboiu, Nachbil, Elite, Senator Wine etc. Patru aparate foto şi telefoane mobile au supus întâmplarea şi making off-ul acesteia într-o zi răcoroasă de vară, cu flori de câmp pe marginea asfaltului şi biciclişti traversând neverosimil calea încă neasfaltată a viitoarei autostrăzi.
De fapt, întreaga şotie a început în clinica de animale mici a doctorului Silviu Radu, acolo unde el tratează toate suferinţele şi toţi suferinzii regnului animal. De aceea puteţi considera cât se poate de firească înfăţişarea sa în chip de mag, de zân bărbos cu pălărie de vrăjitoare şi baghetă magică ascunsă la spate, care dintr-o simplă atingere alungă durerea nemărturisibilă a pacienţilor care nu cuvântă. Pălăriile aşezate pe pult s-au mutat apoi pe creştetele membrilor clubului, care parcă la un SMS nevăzut s-au suit în maşini şi au pornit către autostrada care încă nu este.
Dacă promotorii flasmob protestează uneori aducând în atenţie probleme legate de politică, ecologie ori artă, noi nu cerem nimic, ci pur şi simplu înfăţişăm vinul în cele mai neaşteptate locuri cu putinţă, acolo unde îl degustăm cu scop precis ca să plecăm apoi repede acasă. Într-un fel însă, aceasta este şi o cale de protest la adresa unui mod de consum, a acelor foarte mulţi consumatori de băuturi proaste şi ieftine pe care îi poţi vedea peste tot, pe terase, prin ganguri şi taverne, prin magazine alimentare ori în faţa propriului tv, preocupaţi doar să-şi atingă cota de alcool din sânge. Scopul flashtasting-ului de faţă este şi acela de a-i face pe şoferii de pretutindeni să înţeleagă că nu există şosea pe care să li se permită să conducă băuţi şi că singura cale pe care este posibil să deguşti vin este aceea necirculată, care se află încă în construcţie, şi asta tocmai pentru a întări mesajul de mai sus.
În locul în care se termină asfaltul şi începe să crească iarba am savurat liniştea unei zile de weekend. Şedinţa foto a fost favorizată mai mult sau mai puţin de nori şi de vântul care umfla în răstimpuri rochiile fotografelor şi părul degustătorilor, rostogolind pe asfaltul proaspăt câte o gambetă ori câte o pălărie de paie, la infinit, spre punctul nevăzut din care încep toate drumurile civilizaţiei moderne. Să mai spunem că am surprins în zbor porumbeii pasarelei, florile de câmp şi pietricelele asfaltului, biserici şi cai care pasc în iarba de la marginea satelor, stâlpii de curent multiplicaţi la nesfârşit. Nu încercaţi asta decât acasă, cu mouse-ul în mână, în faţa paginilor noastre virtuale!
Privitorul avizat poate vedea totul ca pe o improvizaţie, ca pe o commedia dell’arte, ca pe o creaţie estetică, aproape cinematografică, în jurul unui subiect ori obiect dat. Fotograful, ca pe un experiment de contraste. Băgătorul de seamă, ca pe o întâmplare uimitoare, neverosimilă, care şochează şi nedumereşte în chip plăcut. Omul legii, ca pe un ajutor, ca pe o campanie antialcoolică, de responsabilizare a şoferilor. Constructorul, ca pe o prezentare a unui proiect auto măreţ, care va transforma România pentru totdeauna. Iubitorul de vin, ca pe un exerciţiu neautorizat de admiraţie, iar producătorul de vin, ca pe un inedit şi binevenit instrument de reclamă new media.
Fiindcă trebuie să ştiţi că nu ne-am propus să scanăm etichete ori să proslăvim fiecare vin pe care ni-l dăruieşte nu ştiu care cramă obscură ori celebră. De acum încolo, ca şi până acum de altfel, acţiunile noastre vor fi selective şi creative, desfăşurate rapid în cele mai neaşteptate spaţii, după modelul flashmob, promovând numai vinul de calitate, pe cel românesc în speţă şi pe cel de pretutindeni în genere. Aşa, de amorul neautorizat al artei...
Galerie foto