Viziune neprihănită cu oameni, vrăbii şi câini într-un pahar cu vin

Am rămas dator cu o poveste legată de vin şi de doctorul veterinar care, la nevoie, dacă vine vorba de vreun flashtasting, este gata să care mese în spate pe autostradă. Întâmplările, fericirile şi nefericirile s-au învârtejit însă, au fost atât de dense în ultima vreme că n-am mai găsit stare şi nici clipe potrivite scrisului. Până acum.
După degustarea bizară de pe autostrada în curs de construire, timp în care am fotografiat din toate unghiurile pahare cu vin şi meloane, pasarele neterminate şi asfalt curgând la infinit fără de maşini, am împachetat întreaga recuzită şi ne-am mutat cu toţii în locuinţa de vară de la ţară a lui Silviu, reparatorul blajin de animale mici şi, poate, mijlocii. Dacă vine vorba de căsuţa sa de la marginea satului Cruceni, trebuie să vă aşteptaţi la câteva lucruri sfinte, dinainte stabilite: să-l găsiţi în faţa unui grătar mirosind îmbietor a toate aromele din lume, tot întorcând pe o parte şi pe alta bunătăţile petrecerilor care au fost şi care vor fi; să fiţi îndată înconjuraţi de ciobăneşti germani, basseţi şi teckeli sârmoşi, dar şi de timide pisici british shorthair; să fie mereu vară şi să miroase a copilărie mutată dincolo de marginea oraşului; să curgă vinuri bune în pahare în timp ce soarele apune în spatele mânjilor care pasc pe islaz, în buza autostrăzii încă neconstruite.
De fiecare dată e puţin altfel însă, lipseşte sau apare ceva, cineva în peisaj, un câine, un vin, o vorbă de duh, un gest de tandreţe, o despărţire... De fiecare dată , aparatul foto surprinde altă lumină peste obiectele casei, iar ochiul clipeşte după un alt ritm, nevăzut.
Acum, adică atunci, ne-am refugiat în ţarcul câinilor cu tot cu mese şi scaune şi tăvi cu brânză , slănină şi cârnaţi, cu pălincă de Baia Mare de la mama Silviului de-acasă, pe care el, doctorul patrupedelor şi uneori al bipedelor, ne-nvaţă cum s-o sorbim pe maramureşeneşte, adică autorizat. Suntem noi toţi la un loc şi-o umbrelă stricată sub care se joacă teckelul Silly pe care-l luăm pe rând în braţe de drag, din capriciu ori pentru a-l proteja de colţii Herei, câinele-lup cu care n-ai vrea să ai de-a face nici atunci când eşti de zece ori ori de o sută de ori mai mare decât un teckel mic.
Silviu e o gazdă caldă şi ocupată, care aduce de toate de prin dulapurile bucătăriei, de prin frigidere şi de pe grătare, cu aer de chef care şi-a greşit vocaţia apucându-se să aline animale. Un Riesling de Recaş, La Putere, 2005, un clasic în viaţă care a rezistat şase ani ca să mai poată fi totuşi băut cu plăcere. Un Solo Quinta medaliat, expus mai devreme pe autostradă numai pentru plăcerea aparatelor foto, şi un Cuvée Amaury căruia îi facem iarăşi cu toţii declaraţii necondiţionate de dragoste. Şi mai aduce nu ştiu cât de asortate bunătăţi: nişte mici şi nişte ţâmpi, cotlete şi castraveţi, ceapă şi roşii, cârnaţi preparaţi de el însuşi după o reţetă sofisticată şi plină de condimente surprinzătoare, dar şi de un anume rafinament nu întotdeauna uşor de înţeles. Pe dopurile care ies din sticlele reci scrie SERVE şi Recaş, teckelul se agită şi prinde broaşte şi fantome de intruşi, săpând la baza gardului în apropierea mormintelor cu flori, de câini şi pisici care nu mai sunt decât în lumea cuvintelor şi a blogurilor.
În iarbă zac încrucişate sticla de Solo Quinta şi cea de Amaury, iar chipul lui Silviu se oglindeşte întors în calota gălbuie a Rieslingului din pahar. Nişte obraji cu ţepi, un nas de boxer fioros, o bandană de gigolo. După aceste semnalmente nici n-ai zice numaidecât că ăsta e un veterinar bonom, ai crede că ai de-a face cu cine ştie ce interlop de succes care dă petreceri pentru prieteni.
În curând lumea asta relativ neagitată de la vreo zece kilometri de Arad va deveni una aproape urbană iar aparenta linişte rurală a lui Silviu şi a noastră, degustători de tihnă, va fi tulburată de zgomotul autostrăzii. E o chestiune de luni sau de cel mult un an şi-ţi poţi da seama de asta privind şoseaua pe jumătate asfaltată şi zecile, dacă nu sutele de autocamioane care mişună în jurul staţiei de bitum şi betoane din apropiere ori prin albia vizibilă a viitorului drum ultramodern care va lega Aradul de Timişoara. Pe aici vor trece în curând în viteză oameni-bolizi grăbiţi în ale lor, cu 130, 150 ori poate chiar 200 de kilometri la oră, sfidând amenzile şi străvechiul instinct de conservare.
Nu ştiu ce-aş putea să vă mai spun. Poate doar că ziua toate pisicile lui Silviu sunt negre şi british shorthair iar seara nu vezi decât nişte ochi galbeni lucind undeva în întunericul scărilor ori cotloanelor casei. Că melonul atârna pe ceasul antic din hol, că Ioana Dark se juca la locul ei, acolo unde odinioară motanul Kenzo vâna fascinat fluturii nopţii şi ai destinului. Într-un fel, ştiu că sunteţi şi voi alături de noi, împreună cu noi, din pricina acestor imagini şi cuvinte, că degustăm aceleaşi vinuri, că savurăm aceleaşi odori. Înconjuraţi de câinele Floyd, de puternica Hera, de Mister Jack, bassetul gras şi trist, de Silly, de Kandia şi Ioana Dark - pisicile de rigoare.
Am înşelat un pic gravitaţia, întorcând lucrurile după cum mi-a căşunat, aşezându-le într-o plăcută imponderabilitate. O vreme, în jurul căsuţei cu coşuri şi mansardă şi fum de grătare am alungat toate grijile, datoriile şi adumbririle din viaţa fiecăruia, jucându-ne cu câinii în iarbă şi vinurile în pahare, aducând laolaltă toate pasiunile noastre stricătoare de bani, care dau însă sens vieţii. E o armonie ciudată, nescontată, pe care o trăim în lumea asta de oameni serioşi şi încruntaţi şi stăpâniţi mereu de griji mărunte şi meschine, socotitori de tot şi de toate, ca nişte contabili ai propriei goliciuni lăuntrice.
În preajma casei lui Silviu e o dezordine reconfortantă, obiectele sunt aruncate aiurea şi aşteaptă cu răbdare o rânduire viitoare. Şi iarba creşte în voia ei, gazonul Domnului necumpărat de la supermarket. La tot pasul, fiare vechi şi noi, biciclete şi recipiente de apă, străchini în care ai voie să calci, jucării pe care ai voie să le strici, pălinci pe care ai voie să le bei, înţelegeţi, e universul de acasă aşadar. Şi nici un snob în jur, pe o rază de foarte mulţi kilometri, nici unul dintre prefăcuţii aceia profesionali care ştiu aşa de bine să-ţi ureze o zi bună ori o seară plăcută. Te poţi scălda în privirea câinilor şi a mâţelor, poţi depăna amintiri timişorene, poţi alunga umbra tuturor regretelor şi divorţurilor. Ca şi cum cineva ar fi declarat locuinţa verzuie cu acoperiş portocaliu de la marginea Cruceniului o zonă liberă de conformism şi prostie, unul din sediile conspirative ale îmblânzitorilor neautorizaţi de clipă, ale consumatorilor neprihăniţi de viaţă.