marți, 22 februarie 2011

Scurtă şi imprudentă adulmecare a trecutului într-un pahar de Rubin


Dacă am trecut de 40 de ani, fiecare purtăm întipărit pe retină chipul unui Lenin pirogravat. Oricât am fi evadat prin lume în ultimii douăzeci şi ceva de ani, în căutarea libertăţii şi a frumuseţii pierdute, a vreunui mit interbelic legat de Micul Paris şi Mica Vienă şi verificabil numai în Marele Paris şi Marea Vienă, vechile branduri sovietice continuă să ni se oglindească neştiut în privire, chiar dacă imaginea lor, căutată atent cu zoom-ul curiozităţii, începe de-acum să se estompeze.
În ce mă priveşte, atunci când mai am vreo urmă de îndoială în privinţa autenticităţii trecutului, mă apuc să scot, de prin valize, dulapuri şi clasoare, sfintele moaşte ale CCCP-ului. Cel mai uşor sunt de găsit aparatele foto FED şi Zorki, cu mirosul lor de metale grele, cu obiective limpezi şi rotiţe uşor oxidate, cu lentilele încă păstrând în propria oglindă imaginea ultimului portret surprins cândva, în anii '60. Apoi mă văd nevoit să pătrund în cămară, să scotocesc printre sticle goale de vin şi cutii pline de poze, printre lăzi cu mere şi borcane cu castraveţi, după aparatul rusesc din 1954, pe care tata socrul îl folosea, în anii de glorie ai vremurilor trecute, pentru a scoate la iveală fotografii simpatice cu căţei şi motani, cu brazii curţii, cu concedii la munte şi pe litoral. După ce l-am găsit, după ce-am montat toate piesele şi după ce am scos toate ştecherele, nu-mi rămâne decât să mă opintesc în încercarea de a aduce şi televizorul Rubin laolaltă cu accesoriile foto. Extenuat, mă gândesc să caut apoi prin cotloanele pivniţei pick-up-ul Accord, pentru reîntregirea familiei de obiecte vetuste.
Şi nu mă pot opri aici. Lucruri sovietice, amintiri chirilice, cu steluţe roşii şi lozinci stupide, există prin toată casa. Nu m-am îndurat să le arunc. Sunt fascinante dovezi ale faptului că acea lume absurdă chiar a existat, că am fost o părticică din ea, chiar dacă n-am ştiut o iotă ruseşte şi chiar dacă mă plictiseau de moarte bolboroselile autohtonului partid unic. Într-un geamantan de muşama ţin un aparat de pirogravat cu care, prin anii '70, obişnuiam să mă joc îmbrăcând timbre în plastic. Timbre cu ARLUS, cu nemuritoarea prietenie româno-sovietică, cu Gagarin şi căţeluşa Laika.
La urmă, când am strâns în mijlocul odăii toate obiectele astea bizare - despre care, credeţi-mă pe cuvânt, nici nu m-aş încumeta să le vorbesc vreodată prietenilor mei mai tineri de 30 de ani - încep să mă joc cu ele. Dau drumul televizorului Rubin şi urmăresc imaginea cu pureci care fuge, în care un crainic sobru vorbeşte convingător despre creşterea economică a Chinei. Mă uit la un fel de telejurnal SF în care cineva a schimbat toţi actorii, înlocuindu-le şepcile de tip Mao ori basca proletară cu bandane emo şi freze punk, iar salopetele şi uniformele şcolare cu fuste mini şi bikini. C'est pas grave!, cum ar spune mereu un domn francez care-mi găzduia amicii în Hexagon la începutul anilor '90, cu prilejul primelor ieşiri libere în lume. Apoi, la terminarea programului, încep să pozez în alb-negru detaliile camerei mele colorate, zâmbind eu însumi spre obiectiv precum motanul Garfield la lumea reală. Developez filmele, montez aparatul de fabricat poze, văd cum totul prinde contur în revelator, în camera obscură cu lumină roşie şi miros de substanţe chimice. Şi nu, asta nu e de ajuns, în timpul ăsta beau un vin din Republica Socialistă Sovietică Moldova, ascult la pick-up Internaţionala şi lipesc pe plicuri cu netrimisele scrisori timbre de doi bani cu incomensurabilul Iosif Vissarionovici Stalin.
Într-un final, după ce am descoperit şi inelul de plastic al ultimei mele cravate de pionier, scot la iveală din străfundul geamantanului pirogravurile de pe vremea lui Brejnev. Scene din poveşti, cu Ivan Turbincă şi Păsărilă, cu asedii de cetăţi şi mori de vânt. Ba chiar şi un portret al lui Lenin, toate realizate cu acelaşi aparat sovietic cu care înfoliam timbrele copilăriei.
E greu de spus de ce fac asta. Dacă învii astfel un tenebros spirit al trecutului? Dacă, Doamne-fereşte, fiindcă n-am fost atent şi am adus toate aceste lucruri la lumină, se va schimba lumea pe dată? Şi când voi ieşi afară din pivniţă, nu tu maşini japoneze în parcare, nu tu lumini feerice la primărie, nu tu steguleţe albastre ale UE, ci numai Dacii şi Lade şi embleme cu Consiliul Popular al judeţului şi drapele cu secera şi ciocanul. La gândul ăsta terifiant, pun repede la loc toate moaştele sovietice, le împachetez în ele însele şi le ascund degrabă prin cotloane pentru totdeauna. Paşol na turbinca! Iar apoi deschid cu mare băgare de seamă uşa pivniţei, să-mi verific lumea.
Nu, nu s-a schimbat nimic! Nu e nici un motiv să aniversăm Marea Revoluţie din Octombrie, vreun 23 August ori vreun 16 februarie. Beau cu voi pentru asta, un pahar din vinul cel mai de preţ pe care îl ţin ascuns în vinotecă. Un vin din Riserva Grandi Annate 1989...

2 comentarii:

  1. Ciudata separatia asta dintre memoria afectiva strict personala si memoria unei realitati angoasante mai largi. Si interesanta bucuria (pe care o pot banui a fi oarecum impersonala, desi poate nu e) a nerealizarii unui anumit regim politic. Oricum, e un lucru pentru care merita sa bem, chiar daca din vinoteca nu voi putea scoate un vin chiar din 1989. Iar eu unul voi bea pentru un viitor fara niciun fel de opresiune (nici chiar psihologica), oricare ar fi el.

    RăspundețiȘtergere
  2. Sunmirror, mesajul tău e mai inspirat decât postarea mea. Să ştii că bucuria de care vorbeşti e chiar personală: nimic nu m-a împiedicat să fiu cea mai iubită fiinţă din lume, chiar dacă (sau tocmai pentru că?) am copilărit în RSR. Bucuria e la fel de personală ca şi tristeţea de a privi Dacia sub gheara strivitoare a timpului pe care unii, mai pragmatici, o numesc Utilaj de la Remat. Probabil că am trăit, atunci, ocrotit de o placentă afectivă. De vină au fost vârsta şi fiinţe dragi care acum nu mai sunt. Dincolo de membrană însă, cei fără de membrană înţelegeau, respirau coşmarul. Eu am înţeles asta abia după, în toată grozăvia ei, deşi o oarecare educaţie anti- primisem tot timpul.
    Beau cu tine pentru viitorul ăla de care vorbeşti aşa frumos, deşi, în sinea mea, poate că sunt un pic sceptic. Eu cred că întotdeauna se vor găsi oameni purtători de ură care vor simţi, în masă, nevoia irezistibilă de a strivi, vorba lui Orwell, cu o cheie franceză, faţa altor oameni.

    RăspundețiȘtergere