miercuri, 27 aprilie 2011

LacertA, prietenul casei şi al vinotecii

M-am trezit de curând cu câteva şopârle în casă. Nu, nu e ceea ce credeţi, nu ţine de vreo neglijenţă insalubră, de uşi şi ferestre lăsate deschise în voia gângăniilor şi reptilelor de tot soiul. Graţie unei potriviri estetice, şopârlele de care se face vorbire şed nemişcate în arcadele vinotecii mele, pe etichetele sticlelor unui nou producător de vin, austriac, din Dealu Mare.
De guşter, de vietatea verde a copilăriei mele bănăţene, mă leagă tot felul de amintiri. De la spaimele primelor întâlniri de gradul trei, pe marginea vreunui drum de ţară în praful căruia mă jucam desculţ, şi până la surprizele vreunei călătorii toscane "în interes de serviciu". Cu ochii celui mic l-am văzut prin ruinele conacului Wrana de la Ferendia, iţindu-se prin crăpăturile pământului, de prin vreo pivniţă în care altădată se aflau butoaiele pline cu vin ale moşierului. Mi se părea aproape tangibil, o jucărie vie, fugitivă, care se rupe în bucăţi la cea mai ludică atingere. M-am amuzat teribil atunci când un unchi mai îndepărtat mi-a povestit păţania sa cu o şopârlă din cursul unei călătorii în Italia. Văzuse o mulţime de oraşe din Peninsulă, ajungând în cele din urmă şi în Sicilia, la Palermo. L-au consternat acolo două lucruri: reptila care se plimba nepăsătoare pe pereţii camerei hotelului şi oamenii care izbucniseră în plâns când tocmai se anunţase arestarea celebrului mafiot Toto Riina. În inocenţa sa provincială, unchiul nu avea de unde înţelege imediat că ambele întâmplări erau cât de poate de fireşti: şi şopârla, şi mafiotul erau în felul lor prietenii casei. Dacă prima reprezintă o prezenţă familiară în locuinţele din zona mediteraneană, cel de-al doilea însemna mai mult decât atât, era chiar şeful casei, stăpânul care le dădea oamenilor de mâncare, patronul care-i ajuta să-şi câştige existenţa.
Ştiam toate acestea, povestea unchiului călător, atunci când savuram, în urmă cu câţiva ani, un excelent vin roşu pe o terasă din orăşelul toscan Tavarnelle Val di Pesa. De aceea nu m-a uimit foarte tare apariţia blajină a unei şopârle în preajma lămpii murale din apropierea mesei. Am luat-o ca pe un semn bun, din partea unui spirit al locului atras de lumină şi de curiozitatea întâlnirii cu străinii care eram. Desigur, n-am mai avut parte, asemenea unchiului, şi de o a doua întâlnire, cu cealaltă prezenţă familiară în casele italienilor, căci între timp mafioţii deveniseră o specie rară, periclitată, pe cale de dispariţie.
Cât despre vinuri, adică despre pricina intimă a divagaţiei de mai sus ca şi a tuturor divagaţiilor anterioare de pe acest blog, trebuie spus că LacertA Winery oferă produse interesante, într-un ambalaj de ţinută. Desigur, scanatorii de etichete de vin nu vor putea citi acolo, pe sticle, decât nişte lapidare note de degustare, care au legătură cu florile de soc, fânul proaspăt cosit, fructele supracoapte şi cine ştie ce nuanţe de citrice şi banane de la capătul lumii. Un om dedat însă cu lectura şi cu plăcerile livreşti va descoperi, la o scurtă răsfoire prin bibliotecă şi pe net după cuvântul cheie latin "lacerta", bogatul simbolism al guşterului: o lene hedonică, bunăvoinţa, familiaritatea, gestul civilizator, comunicarea cu zeii, darul focului, extazul contemplativ, înţelepciunea, sufletul ce caută umil lumina. Şi nu poţi să nu te gândeşti că toate acestea încap şi într-un mic pahar cu vin, de când lumea şi simbolurile.
Din toate motivele şi poveştile de mai sus, mi se pare extrem de inspirată alăturarea acestui simbol pe eticheta noului producător de vin din Dealu Mare. Mai ales că uneori nu pot alunga gândul că şi România e un spaţiu mediteranean un pic mai îndepărtat, şi asta numai din cauză că cineva a aşezat între noi şi acea Mare nişte coline şi nişte munţi pe care răuvoitorii i-au numit Balcani anume ca să pună o distanţă nefirească între imensitatea albastră şi cei care au râvnit mereu la ea. Poate că unii austrieci au înţeles deja acest adevăr...
Degustarea organizată recent la Enoteca de Savoya a avut un real succes, însă clubul Vestik a avut ocazia să savureze în grup restrâns cinci vinuri marca LacertA. Pentru asta am invitat acasă mai mulţi prieteni, domni şi dudui de tot felul, între care şi patru angajaţi de multinaţională din Timişoara, Arad şi Caransebeş. Unul tocmai se întorsese din Ohio după ce dăduse o fugă în Hong Kong, pentru a servi un sushi alături de patru prietene. Altul tocmai se pregătea să zboare în Mexic, la Guadalajara, cu treburi IT, într-un loc unde şopârlele se simt chiar mai bine decât în Italia şi România. Duduiţele fuseseră şi ele de curând la Praga într-o mică escapadă mondenă. Numai doctorul Silviu Radu, mai modest, abia venise din Maramureşul natal, pe drumul cumplit care se chinuieşte să lege Aradul de Oradea şi Baia Mare. Degustarea a decurs obişnuit: a fost una aproape profesională, cu bucăţi de pâine şi felii de mere pe platouri, cu fişe de degustare şi polemici aprinse pe seama buchetului, postgustului şi gradelor alcoolice din fiecare vin. Toate vinurile servite au fost albe, din 2010: un Sauvignon Blanc, un Pinot Gris un Rheinriesling, un Muscat Ottonel şi cupajul Cuvée X, alcătuit din toate cele patru soiuri mai sus amintite cărora li se adaugă un Chardonnay. Dacă Pinot Gris-ul a avut un defect de dop, fiind descalificat cu exigenţă de Pivniceră, celelalte patru vinuri pot fi catalogate drept experienţe plăcute ale clubului Vestik. Pe toate le-am notat cu puţin peste 80 de puncte, cupajul şi Muscat Ottonelul sec fiind însă favoritele majorităţii participanţilor la degustare, în ciuda gradelor de alcool abia ţinute în frâu.
La urma urmei însă, poate că şi pasiunea pentru vin tot asta e: un joc riscant la graniţa dintre cumpătare şi exces, din care, dacă anturajul e potrivit, poate rezulta în cele din urmă şi un dram de cunoaştere.

2 comentarii:

  1. un vin cu adevărat superior (si nu superior de regiune!). Am fost la o degustare Lacerta în Bucuresti si am fost impresionat.

    RăspundețiȘtergere
  2. Ehe, am şi uitat de vinurile "superioare" de altădată. Mai un pic şi chiar că n-o să mai avem cu cine povesti despre ele şi despre cele mai grele timpuri. N-ar înţelege nimeni. Aşa că mai bine ne delectăm prin Bucureşti, prin Arad, cu noile vinuri premium cu nume latinesc de guşter, făcute de austrieci în Dealu Mare, e semn că povestea comunistă chiar a luat sfârşit.

    RăspundețiȘtergere