luni, 28 noiembrie 2011

Extravaganţă cu Cuvée Charlotte de dragul Clubului Vestik


Mâna lui Silviu se mişca rapid şi sigur, cu precizie de chirurg veterinar, de la dreapta la stânga, tăind cuburile de caşcaval destinate degustării. Uleiul de măsline aştepta cuminte bucăţelele de pâine. Eram strânşi cu toţii în jurul mesei rustice din vinotecă, gata de un mare eveniment oenologic.
Nici nu poţi să-i spui altfel unei verticale de Cuvée Charlotte, de câţiva ani încoace unul din cele mai bune vinuri din România. Uneori, dacă-ţi doreşti foarte mult ceva, s-ar putea ca minunea să se şi întâmple. De pildă, dacă ai vrea să mai deschizi o sticlă din acel Cuvée Charlotte al anului 2003 şi nu ai cum să ajungi tu la ea, s-ar putea să vină ea la tine. Alături de alte cinci sau chiar şase licori omonime din ani diferiţi, trecute şi viitoare subiecte de controversă new media pe blogurile pasionaţilor ori resentimentarilor din lumea vinului. Mă credeţi ori nu, lucrurile s-au întâmplat aievea iar eu încă păstrez undeva, într-un cotlon ultrasensibil şi aproape metafizic al gurii, postgustul prelung, înnobilat, al lui Cuvée Charlotte 2002, savoarea stinsă a lui 2003 şi amprenta unică a lui 2007.
Altfel, am putut constata că atât Dan Săvulescu, cât şi Louis Heriard Dubreuil, s-au întors cu plăcere la Arad. Cu acea plăcere profesională a scoaterii în lume a vinului emblematic de la SERVE, amplificată probabil de cadrul ezoteric al vinotecii şi de răsfăţul culinar pus la cale de Pivniceră dintr-o carte regală de bucate: friptură à la Karageorge, desert Rigó Jancsi şi Lemon Drizzly Cake. În sine, evenimentul, verticala, a fost unul secret şi select, desfăşurat în stilul unui club privat, exclusivist, care ţine la eticheta servirii. Şi nici nu putea fi altfel, câtă vreme sticlele au fost deschise şi vinul a fost turnat în pahare de Louis Heriard Dubreuil, urmaş de conte şi bun prieten al Casei Vestik. De fapt, Louis se mişcă impecabil prin maculata noastră lume românească, dovedindu-se de fiecare dată atât un connaisseur veritabil, cât şi un bun prieten şi companion. Şi pare de-a dreptul incredibil că poţi să conversezi cu el în româneşte la puţine luni de când a luat contact deplin cu România, că poţi să faci glume şi să râzi de moravurile locului, în deplină înţelegere cu acest francez cu rădăcini corsicane nevoit să înveţe, prin forţa împrejurărilor, accentul vulgar de Bucureşti.
Cum el, monseniorul (Louis glumea pe seama acestui apelativ, amintindu-şi că aşa i se adresau în Franţa tot felul de cunoştinţe care aflau cu surprindere de originile sale nobiliare, ca apoi să-i ceară, invariabil, bani cu împrumut), era în mod evident maestrul de ceremonii al verticalei, i-am oferit un tirbuşon franţuzesc pentru deschiderea sticlelor. Purta inscripţia Vins de Loire şi tocmai îl primisem în dar de la un bun amic timişorean prezent şi el la eveniment. Louis s-a mişcat manierat în spaţiul restrâns al vinotecii, în underground-ul arădean, deschizând pe rând cele şase sticle (a şaptea li s-a adăugat la momentul potrivit, cu vinul său contrariant şi plin de tâlcuri asemenea primului an de criză în care a fost creat, 2008) şi turnând în pahare cantitatea de vin necesară pentru aerisirea sticlelor. A făcut asta fără să-şi deranjeze în vreun fel linia cămăşii ori luciul butonilor şic. Un singur dop i-a jucat însă feste, rupându-se nerecunoscător sub ochii degustătorilor incitaţi. Apoi vinurile s-au liniştit şi decantat în sticle preţ de mai bine de jumătate de oră, iar noi am călătorit în timp, olfactiv, gustativ şi meditativ, din 2008 până în 2001, sărind un singur an, 2004.
Dacă în privinţa lui 2007 şi a lui 2003 ne aşteptam cu toţii la repetarea unor plăceri deja ştiute, o surpriză de mari proporţii a oferit-o 2002-ul, un vin care a evoluat excelent în sticlă, dovedindu-se înţelept, longeviv, de cursă lungă. Dacă-l veţi găsi undeva, cândva, puneţi degrabă mâna pe el, adăugaţi-l la colecţie ca pe o carte rară, ca pe un cap de bour a cărui valoare sporeşte într-adevăr o dată cu trecerea anilor. L-am sorbit încet, până la ultima picătură, aceea care-ţi spune că şi în cel din urmă strop se găseşte concentrat totul, sufletul vinului, esenţa unei mari creaţii pentru care poate că amatorii şi connaisseurii nici nu fuseseră pregătiţi. Ne dăm seama de asta abia acum, după nouă ani, strânşi în jurul unei mese cu pahare pline de aroma timpului recent care a fost.
Într-un fel, am gustat din bucuriile şi din zbuciumul fiecăruia din ultimii anii dinaintea marii depresiuni financiare (de-acum, putem să-i spunem astfel, nu-i aşa?) căreia lumea încă se zbate să-i facă faţă. În anii de care vorbesc, am redevenit europeni cu acte în regulă, am învăţat să călătorim liberi şi am încercat să regăsim gustul extravaganţelor pierdute în celălalt secol, cel al ideologiilor şi războaielor de tot felul. Până la urmă, şi asta e o extravaganţă, să te dedai la o verticală într-o pivniţă arădeană, cu vinuri produse în Vechiul Regat dar care poartă nume franţuzesc şi care, în joacă, au dat un nume identic unui căţel din anturajul de ieri al Clubului Vestik. Fără extravaganţe însă, viaţa poate părea chiar mai fadă decât o biografie proletară, bigotă ori prea mic-burgheză. Fără culoare, buchet, gust şi postgust, fără tanini şi fără fior al cunoaşterii. Ca o rubrică de ziar plină de îndrumări plicticoase şi corecte din punct de vedere politic, ca o reclamă care te îndeamnă să mănânci calorii şi DZR-uri, să faci Pilates (bun Pont) şi să bei doi litri de apă pe zi, creând în masă efectul pavlovian al supunerii. Şi cel mai bun leac pentru această maladie atât de des întâlnită e o degustare, chiar o verticală de vin. De Cuvée Charlotte, fără îndoială. Atenţie, însă, conţine sulfiţi!

vineri, 25 noiembrie 2011

Turist pentru trei zile în orăşelul vinurilor, GoodWine


Un salon de vin poate fi asemuit, dacă stai să priveşti lucrurile din unghiul potrivit al cuprinderii, cu o mică urbe pe ale cărui străzi locuiesc numai producători şi distribuitori.
Într-un fel, asta a fost şi ediţia de toamnă a GoodWine 2011: un orăşel cu structură circulară, împărţit în străduţe cu rezidenţi selecţi ori mai puţin cizelaţi, de pe la noi ori de aiurea, care te servesc cu vinuri de tot soiul dacă le baţi la uşă. Cu unii poţi chiar schimba vorbe cu tâlc, ca-ntre vechi cunoştinţe cu afinităţi culturale. În plus, străzile astea din World Trade Plaza s-au umplut de intelectuali, de foşti şi actuali politicieni, de VIP-uri, milionari şi ordinary people care au în comun pasiunea, patima ori măcar curiozitatea pentru vin. Am fost şi eu turist vreme de trei zile în GoodWine, orăşelul ad-hoc al vinurilor, pierdut în mulţimea de tineri în blugi şi bătrânei distinşi cu colane şi păhărele de argint la gât, de dudui pline de şarm şi de asiatici cu ochii ficşi, pironiţi la pahar ori la digitalul care-i imortalizează. Şi pe deasupra, am adulmecat trufele, brânzeturile şi toate celelalte bunătăţi pe care bucătari cu patalama, de rasă şi de clasă, s-au străduit să le prepare cu măiestria specifică meseriaşilor de-o viaţă.
Cum intri, pe dreapta, vezi trufele arădene ale celor de la Trufex, extrase cândva, de undeva, de pe dealurile secrete ale Lipovei. Apoi, standul SERVE, cu monseniorul Louis servind după etichetă vinuri mari tuturor doritorilor importanţi ori mărunţi. Aici am găsit cea mai bună Fetească Neagră, Terra Romana, 2009, şi cea mai bună Fetească Albă, Vinul Cavalerului, 2011, dar şi un Cuvée Charlotte 2008 despre care poate că ar fi mai nimerit să mă pronunţ peste câţiva ani. În plus, Rosé-ul, Terra Romana, 2011, a punctat decisiv în preferinţele mele subiective şi, evident, neautorizate. În mod surprinzător, poate furat de acel vino-ncoace al fotomodelelor de la alte standuri, n-am reuşit să degust noul Cuvée Amaury şi nici restul vinurilor expuse.
De la Vinarte, care locuia un pic mai încolo, am sorbit un decantat şi demn de reţinut Prinţ Mircea (anul l-am pierdut pe drum). Trecând uliţa, am pătruns în standul generos ca spaţiu al bănăţenilor-italieni de la Petrovaselo, nou-veniţii surprinzători din lumea vinului premium românesc. Cârtitorii au spus despre ei că sunt prea scumpi, că e o tâmpenie să transporţi marfa cu tanini în Italia pentru vinificare. Mie mi-a plăcut însă asamblajul cu nume de deal Ovaş, 2009, din Merlot şi Cabernet Sauvignon, produs dintr-o plantaţie tânără şi promiţătoare. Şi chiar Chardonnay-ul 2011 de care oenologul toscan povestea cu atâta pasiune, cu un adorabil accent italian strecurat într-o aproape cursivă limbă română. Cu Emanuele Reolon din Montalcino am mai povestit de Toscana, de Florenţa, de Sangiovese şi-n general de lucrurile despre care italienii susţin sus şi tare, pe rând, că intră la categoria "unico del mondo".
Pe urmă am trecut încet pe lângă standul Rotenberg, un loc în care mi-am propus să pătrund şi nu ştiu cum se face că nu am reuşit. Prietenii mi-au povestit însă de un eveniment zgomotos cu o sticlă care a explodat, dovedind că şi cele mai liniştite vinuri pot fi cuprinse uneori de o anumită nelinişte. Am călătorit apoi departe, în Chile, la un stand plin cu de toate, degustând un Chardonnay de la Santa Rita care nu mi-a spus prea multe, dar şi un "prietenos" Cabernet Sauvignon Reserva, 2008 parcă, de la acelaşi producător. Şi, fiindcă îl întâlnisem pe Răzvan Jurcă, prieten bun, chicotind pentru sine cu un pahar în mână, de VSC 2007, un asamblaj de Cabernet Sauvignon, Petit Verdot şi Syrah de la Santa Carolina (92 puncte, după gustul lui Robert Parker), am savurat şi eu vinul cu pricina, după ce s-a învoit să-l împartă cu mine.
Vizavi, la Heinrig, fete frumoase, picioare sexy şi vinuri de top. M-am ales cu zâmbete de fotomodel, cu spumante cadou, cu o Reserva 2004 de la Marques de Riscal Rioja şi cu un Amarone de la Zonin. În aglomeraţie, Cezar Ioan şi Alexandra Holhoş imortalizau cu privirea ori cu telefonul agitaţia de la stand. Continuând promenada pe strada circulară, m-am delectat cu un Pinot Grigio şi cu un excelent Pinot Noir 2010 de la Budureasca. Am privit apoi, înfometat, demonstraţia maestrului bucătar de la standul Bella Italia şi am golit nişte platouri cu brânzeturi, salamuri de Sibiu şi alte bunătăţi tradiţionale. La Domeniile Anastasia am luat cunoştinţă de existenţa a două Merlot-uri, unul chipsat iar celălalt baricat, şi mi-am propus aici să vă amintesc de cel din urmă.
În amestecătura de trecători, turişti şi profesionişti, chipul de licean şarmant al lui Cătălin Păduraru, anunţând tot felul de evenimente gastro- şi oeno- la "domiciliile" producătorilor. Şi prezenţa de ţinută a somelierilor, mai mari ori mai mici, cu toţii pătrunşi de distincţia breslei, pe care o manifestă atât de bine în conversaţie, degustaţie şi vestimentaţie. Pe strada care taie-n două cercul Goodwine, am stat multă vreme la standul Aureliei Vişinescu, de dragul discuţiei şi al vinurilor de calitate, toate respectând un înalt standard. Aş povesti de Pinot Noir-ul Anima 2007, spectaculos, chiar dacă atipic. Un pic mai încolo, un stand unic, cu trei locatari reprezentând asociaţia din Drăgăşani: Prince Ştirbey, cu vinuri de top pe linie (nu pot spune cât de mult regret absenţa Negrului de Drăgăşani 2009), Avincis, reprezentând familia Stoica, şi Via Sandu, ultimele două, noutăţi agreabile pentru "vestici". De la Avincis aş lua cu mine un Sauvignon Blanc şi o Fetească Regală de anul trecut, iar de la Sandu, un proaspăt dar minunat Cabernet Sauvignon, dar şi Feteasca Regală, care şi-a asigurat deja un loc în topul personal. M-am întreţinut cu exuberantul oenolog de la Ştirbey Oliver Bauer, care mi-a recomandat, cu o modestie aparentă, şi vinurile Viei Sandu, cu care are o legătură mai mult decât creativă, şi produsele vecinilor de la Avincis. În plus, am cunoscut-o şi pe doamna Cristiana Stoica, de care am descoperit că ne leagă anumite rădăcini gorjene, şi pe Valeriu Stoica, căruia calitatea noastră de degustători neautorizaţi i-a stârnit un zâmbet aparte. Aici, la standul mic pentru vinuri mari, am numărat, în engleză, franceză, spaniolă şi germană cu accent austriac, prezenţa a doi oenologi din Germania şi Franţa, a unui investitor englez, a unei atrăgătoare columbiene şi a unui distins baron tirolez ce şi-a făcut ucenicia în vin în partea italiană a provinciei care a dat şi numele unei comune bănăţene de colonişti austrieci. Năucitoare şi totuşi plăcută globalizare!
Dacă pătrunzi în GoodWine pe cealaltă stradă a cercului, prin stânga, te întâmpină standul Gramma, cu două gazde primitoare, cu un adorabil accent moldovenesc care te face să-ţi doreşti să revezi cândva, cât mai curând, Iaşiul, cu al său tei eminescian, cu Palatul Culturii, cu Casa Cărţii şi Casa Pogor, cu bojdeuca lui Creangă şi Biserica Trei Ierarhi, cu ambiţiile şi dimensiunile sale de capitală ce a pierdut odinioară competiţia cu vicleanul Bucureşti. De la Gramma nu pot să uit întâlnirea cu Aligoté-ul, Feteasca Regală şi excelentul Cuvée (de struguri) Vişan (uite că iar am uitat ce era mai important, anii!). Aproape de Gramma, standul Enira, cu aceeaşi primitoare Veronica Guzun, cu vinuri de calitate şi cu un surprinzător Merlot 2010 de la Alira, care promite să pună Alimanul pe harta producătorilor de vin premium din România. Ca şi la Ştirbey, iar am avut ceva de regretat: absenţa Reservei 2007 Enira, un vin absolut remarcabil pe care am avut privilegiul de a-l degusta, un pic peste măsură, în Bessa Valley.
La standul Cramei Oprişor, poate cel mai solicitat dintre toate, am fost serviţi cu ce era mai bun de Luminiţa Tzakis şi am făcut cunoştinţă cu managerul general Gabriel Roceanu, un agreabil companion alături de care am descoperit uitate gusturi din copilărie în vinurile celorlalţi producători pe la standurile cărora s-a nimerit să ne regăsim. "Vesticii" au locuit o vreme chiar în stand la Oprişor, bucurându-se de atenţia predilectă a gazdelor, în ciuda VIP-urilor care s-au tot perindat pe-acolo. Între acestea i-am remarcat pe fostul ministru de finanţe Ionuţ Popescu şi pe Mona Nicolici, buni prieteni ai vinurilor de la Oprişor. Am sorbit, între altele, Smerenie 2010, Passarowitz 1718 din 2009 şi Cabernet Sauvignon 2007 din gama Erotikon. Pentru ultimul aş da oricând o lovitură în depozitele cramei, însă aş lua câteva sticle şi din celelalte.
Mai ştiu că am fost servit cu un reuşit spumant Extra Dry de la Jidvei, acolo unde m-am jucat un pic cu un baric dotat cu touchscreen, în vreme ce un oaspete francez părăsea fericit GoodWine ducând în căruciorul copilului două baxuri de vin de la Ştirbey. Afară, Dan Silviu Boerescu, înconjurat de fani şi de propria aură, prepara nişte bunătăţi exotice pentru lumea bună din preajmă. Înăuntru, în cupola de sticlă se oglindeau toate întâmplările salonului, iar VIP-urile degustau vinurile antigravitaţional, într-un straniu efect fotonic, aproape spiritual.
Probabil c-am omis multe vinuri mari şi că sunt nedrept şi prea subiectiv cu unii. Oricum, n-am ajuns să degust totul la GoodWine, fiind, poate, mai mult un degustător de atmosferă. Şi nici nu cred c-aş fi putut ajunge să le cuprind pe toate, vinuri şi personalităţi, evenimente oenologice şi gastronomice în integralitatea lor. Rămâne însă în urmă impresia vie a unui salon reuşit, la care mă voi întoarce mereu cu gândul de dragul mai noilor ori mai vechilor prieteni, din sticle ori din afara lor, de care merită să tot povestesc.

Galerie foto 1 Galerie foto 2

miercuri, 23 noiembrie 2011

De GoodWine, Bucureştiul, văzut, parcurs şi povestit în câţiva prieteni


Dacă l-ai întâlnit cu prilejul unui festival de vin, Bucureştiul, văzut, parcurs şi povestit în câţiva prieteni, ajunge să-ţi pară chiar o fiinţă urbană abordabilă, de care ai putea să te îndrăgosteşti la un moment dat în ciuda avertismentelor cârtitorilor înţelepţi. De ce asta, de ce acest sentiment irezistibil, pentru o urbanitate altminteri balcanică, înecată în blocuri, ţigănie, smog şi sute de mii de lătrături orfane? Pentru că avem de-a face cu o entitate extrem de vie, pulsândă, iute, trepidantă, atentă la ritmuri şi mereu concentrată în lupta zilnică pentru supravieţuire, pe care e foarte plăcut s-o contempli. Mai ales dacă faci parte dintr-un club al degustătorilor de vin neautorizaţi, poate chiar un club al Cavalerilor Contemplieri.
Din startul acestei postări, mi-am propus să vorbesc mai mult de GoodWine, cel mai important eveniment oenologic din România, însă un spiriduş afurisit al scrisului tot nu-mi dă pace, abatându-mă de la subiectul precis al acestei întâmplări din lumea vinului desfăşurate pe parcursul a trei zile la Hotelul Pullman din Bucureşti. Pentru mine vinul a ajuns să reprezinte o călătorie şi un bun cultural deopotrivă, şi nicidecum o marfă pe care nişte comercianţi cu priviri goale o vând dependenţilor spre banala propăşire mercantilă a lumii. O sticlă sau mai multe sticle de vin alăturate estetic în cadrul unui salon de specialitate pot să-ţi dezvăluie mai mult decât armonia unor culori şi tanini de origine controlată, pot revela un adevărat terroir cultural, povestea unor locuri şi oameni care respiră, suferă şi creează într-o anume zonă a spiritului accesibilă simţurilor.
Poate că asta mi s-a întâmplat şi mie în ultimul weekend petrecut la Bucureşti, acolo unde mi-am dat întâlnire mai puţin cu câteva zeci de producători anume de vin din ţară şi de pretutindeni, cât cu mentalitatea şi spiritul unor adevăraţi creatori. Ca să ajung acolo, a trebuit să cumpăr patru bilete la cuşetă dintr-o agenţie tristă de pe strada Meţianu, un fel de Lipscani al Aradului, şi să călătoresc două nopţi dus-întors spre şi de la capitala absolut ex-centrică a României. Cu tot tacâmul aferent: aşternuturi unifolosibile, flashtasting cu un vin select la pahar de plastic, prelungi degustări de Angry Birds pe touchscreen-ul telefonului şi chiar şi o rapsodie de Liszt pe laptop interpretată magistral de nişte artişti septuagenari pe nume Tom&Jerry, pentru alungarea plictisului de călătorie.
Începea să miroasă a iarnă şi gările tuşeau de răceala noului ger, a viruşilor încă nedegustaţi. Bucureştiul ne aştepta cu dârdâială, cu forfota Gării de Nord şi cu un prieten cu zâmbet cald, şchiopătând de frig. În trei zile, am făcut înconjurul planetei în zeci de drumuri cu taxiul de-a lungul parcurilor, stadioanelor şi lacurilor, în jurul arcurilor de triumf, hotelurilor şi jardinierelor capitalei. Am privit totul prin geamurile Loganelor familiare, traficul infernal, nepoliticos, înjurător, încălcând toate regulile posibile. Şi mi-a plăcut, în mod ciudat, această viaţă precară a bucureştenilor, goana lor după câştigul zilnic, nevoia continuă de evadare din acest spaţiu cu blocuri, tramvaie şi spleen.
Din Bucureşti poţi evada în cele două dimensiuni pe care Creatorul milos al acestei lumi imperfecte ţi le-a pus totuşi la dispoziţie: interioritatea şi exteriorul. De obicei locuieşti la un etaj oarecare dintr-un bloc oarecare, înconjurat de maşini, zarvă şi apartamente, de alte golumbare în care pulsează inimi ca a ta. Când priveşti în afară, doar ferestre, porumbei, varză la pick-up şi, poate, turle de biserici într-un unghi prin care ţi se deschide jungla urbană. Şi simţi nevoia să urci atunci tot mai sus, într-o campanilă încă neconstruită, care să-ţi ofere o panoramă completă, o viziune de 360 de grade asupra lucrurilor şi fiinţelor care pulsează în Bucureşti.
Cuibul, interiorul, conţine obiecte cu încărcătură sentimentală, toate adunate într-o viaţă. Îţi petreci zilnic câteva ore pe drum ca să ajungi acasă, intimitatea durează parcă numai câteva clipe, iar apoi vine o nouă dimineaţă şi sari iarăşi în maşină gonind către slujbă, clădind workoholic prosperitatea unei firme oarecare în care ţi-ai pus miza întregii vieţi. Din suma tuturor acestor gesturi, călătorii şi trudiri cotidiene se naşte sensul propriei existenţe, săgeata care-ţi indică drumul între cele două capete ale poveştii.
Cât despre exterior, despre posibilitatea de a fugi din marele oraş, eliberându-te din pânza de păianjen în centrul căreia şade marea arahnidă devoratoare de vieţi, ca un guvern al musculiţelor încă neanesteziate, poţi afla totul la ştirile decuseară. Ambuteiaje pe Valea Prahovei, iarna-vara, caramboluri estivale pe Autostrada Soarelui şi, mai nou, micul exod al celor temerari la schi în Austria, soldat cu câte un accident de vedetă intrată în pom. Trei destinaţii predilecte, aceeaşi nevoie de evadare în exterior specifică bucureştenilor.
În fiecare zi însă, cineva a avut grijă de noi toţi, patru vestici rătăciţi în traducere, ne-a făcut să ne simţim extraordinar, între două rotiri de pahar la GoodWine. Am putut vedea Bucureştiul noaptea, Lipscanii cu gropi, cu splendori şi contraste, cu mâţe nocturne pe rondou şi localuri originale, iar ziua am putut fotografia zborul sclipit al unui Boeing deasupra câmpiei Google şi uimirea porumbelului aterizat în colţul geamului de bloc. În centrul vechi, ne-am plimbat oboseala de călători la lumina uşor tulbure a lămpilor, printre chipuri de tineri lipsiţi de griji, pierduţi şi ei într-o altă iubire de clipă. Am trecut pe lângă Atelierul Mecanic, pe lângă cafenele cu nume de pictori celebri şi prin anticariate-local unde absolut totul era de vânzare: obiectele, decorurile, şemineurile şi silueta diafană a întregii întâmplări, pe lângă grafitti ideologice, teatre şi vinoteci, pe lângă cerşetorul muzical cu cutie goală de Terra Romana în faţă. Apoi am ajuns şi pe strada Popa Nan, fredonând o melodie a Păsării Colibri în timp ce taximetristul ne întreba candid la a câta stradă s-o ia la stânga de pe bulevardul cotropit de maşini. O bună prietenă ne-a oferit o seară minunată la Trattoria Verdi, un loc pe care îl vom mai căuta de fiecare dată când vom ajunge în Bucureşti şi pe care-l recomandăm cu entuziasm amicilor de pretutindeni. Din poze alb-negru cocoţate pe ziduri zâmbeau nişte foarte tineri Alberto Sordi şi Marcello Mastroianni, spaghetti cinematografice, Fontane di Trevi, clipe de graţie imortalizate pe o peliculă din anii '50-'60, câtă splendoare! Într-un târziu ne-am întors acasă, după un festin aproape de nepovestit aici; acasă, la peştişorul din acvariu, la cuibul de rândunică care nu s-a mai întors la cuib din pricina tristeţii şi a închiderii lumii cu termopane, la cartea de reportaje cu Lucruri şi fiinţe despre care nu ştim nimic, la piticul de porţelan care zâmbeşte mereu înconjurat de atâtea obiecte a căror istorie nu a mai apucat nimeni să o depene.
Prin caroiajul uşor asimetric al plasei de ţânţari, lumea bucureşteană ni se înfăţişa cu aceleaşi blocuri-turn, cu aceiaşi copaci urbani şi aceleaşi şiruri de maşini înghesuite la milimetru, cu mii de furnici cu contur uman, alergând dintr-un loc în altul aparent fără un sens anume. Şi-atunci mi-am pus pernele pe cap, căutând acel somn adânc care pregăteşte visele viitoare, în intervalul care desparte două aventuri oenologice prin marile şi micile capitale ale lumii. Şi-apoi se făcea că am călătorit din nou prin ţara eclipsei şi-a toamnei cu miros de iarnă, că fotografiam prin geamul murdar, în zgâlţâitul trenului, biserici în ceaţă, peisaje rurale cu vaci şi vii îmbrumate, gări decăzute şi amploiaţi ţepeni, ba chiar şi ruinele sumbre ale Cetăţii Şoimoş tronând deasupra întinderilor de acasă.
După cum se vede, m-am luat cu toate celelalte şi uite că n-am ajuns să povestesc nici un strop de vin, nici un strop despre vin, despre GoodWine, despre cupola de oţel şi sticlă în care s-a oglindit cea mai importantă întâlnire din lumea vinului românesc. Şi mâine e o zi însă, şi mâine e o nouă postare, nu-i aşa?


Galerie foto 1 Galerie foto 2