duminică, 10 iulie 2011

Flashtasting cu drăgaică printre păpuşi şi păpuşari

Oraşul alungă spiritul din fiecare alveolă. Nimic nu mai însufleţeşte chipurile impecabile din reclame, rânjetele acreditate şi atât de corecte politic. De toate acestea fug şi mă ascund.
Vechi eresuri, uitate fiinţe mitologice se odihnesc pe nişte etichete în interiorul unui underground liniştit. Pe sticle de vin, într-o enotecă. Caloianul, drăgaica, rusalcele... Ielele de care am uitat cu toţii, de care ne-am înstrăinat între pereţii de beton, cu telecomanda în mână şi droguri de tot felul pe masă. Fetişurile care schimbă lumea, vechile simboluri ale miracolelor posibile, amprente precreştine, ancestrale şi anistorice.
Păpuşile care dorm ziua, neobservate, pe rafturile magaziei şi pe albul hârtiei, se însufleţesc brusc noaptea, alungă praful şi înţepenirea, înviind neştiute de nimeni, într-un dans dincolo de scenă şi de păpuşari. Numai bătrânul Geppetto cunoaşte acest adevăr, iar eu l-am găsit uşor întinerit, într-o zi oarecare a timpului din urmă, în atelierul său plin de chipuri de lemn, burete şi polistiren, de pluş şi de plută, de tot soiul de materiale banale care se pot transforma dintr-odată în siluete vii. Am dus cu mine Drăgaica Roşie şi Rusalca Albă, ştiind bine că spiritul vinului se întrupează la ceas nocturn, ca o flacără care joacă într-un spectacol fără public, şoptit şi doar presimţit, pentru care merită să sari toate gardurile şi să înşeli toţi oamenii de ordine. Am dus vinul aşadar, preţ de câteva ore, printre marionete plasate dincolo de timp, într-o interminabilă vacanţă fără sforari şi fără spectatori.
Întotdeauna am pândit ceasul acela anume în care Pinocchio se metamorfozează în fiinţă umblătoare şi vorbitoare, părăsindu-şi de dragul aventurii bătrânul creator blajin. Cam asta se petrece şi cu vinul, destupă duhuri şi dorinţe vii, dacă dozajul e bun şi dacă nu depăşeşti cota alchimică de fericire.
Am deschis vinurile de la Oprişor într-o sală cu oglinzi şi reflexii, în care păpuşile se odihnesc pe pereţi ori în vitrine graţie unui colecţionar atent şi extrem de pasionat care a ţinut morţiş să le expună în toată splendoarea lor. Trucul amalgămării imaginilor a reuşit cumva, creând forme unice în voia luminilor şi a umbrelor.
Se ştie că maeştrii se recunosc după ceea ce pot face cu lucruri puţine. Geppetto a luat de pe un raft capul fetei rele a babei, o cruce de lemn şi un cearşaf roşu, întruchipând din câteva mişcări Drăgaica. La urmă i-a pus două mâini, cu ace, şi ea ne-a zâmbit, reabilitată, părând că se mişcă şi se animă printre celelalte trupuri de lemn şi culoare atârnate în vitrine. În oglinzile holului, chipurile şi vinurile s-au transformat în acuarele reuşite, expuse parcă preţ de câteva clipe pentru un singur ochi pătrunzător.
Poate că totul ar fi trebuit să se petreacă pe muzică de Phoenix, în timp ce artistul agită de sfori păpuşa care aduce ploaia iar discul de vinil se derulează încet, cu un uşor scârţâit, dezvăluindu-şi invocaţia muzicală:

Păpărugă, rugă
Ia ieşi de ne udă,
C-o găleată d-apă
Păstă lumea toată...
Ploaie, Doamne, ploaie,
Locu' să să-nmoaie.
Ploaie, Doamne, ploaie,
Locu' să să-nmoaie...
Bumburel d-argint,
Varsă-l pre pământ.
Ploiţă curată,
Ce-i din cer lăsată,
Cucuruzile, cât grădinile,
Cucuruzile, cât grădinile.

Sau poate că melodia care aduce ploaia au cântat-o păpuşile vitrinei, ţambalistul cărunt şi bonom, omul cu contrabasul, taragotistul cu iţari şi scripcarul cu mustăţile răsucite în sus. În timp ce Drăgaica dansa pe etichetă, agitând în sticle sufletul vinului şi în afară, în nouri, zeul încăpăţânat al ploilor încă necăzute.
Cuvintele au puterea să nască fiinţe şi lumi, să stârnească ploi şi furtuni. Iar noi, vesticii, ne-am jucat o vreme cu ele, printre vinuri şi păpuşi. În atelierul lui Geppetto am găsit linişte şi libertate şi un nonconformism plăcut, creativ. Jucăriile sale, terminate ori încă neasamblate, întregi ori demontate, ocupă fiecare cotlon, domiciliază în propriul spaţiu intim oferit de creatorul lor. Ele sunt actorii veterani ai spectacolelor din ultima jumătate de veac, mogâldeţe uitate care aduc râsul ori plânsul, soarele ori ploaia la o simplă mişcare a mâinii. Pitici şi măşti, oameni de tinichea, Ţăndărici din copilărie, marionete de tot felul ce duc dorul mâinilor care le-au însufleţit cândva, al artiştilor care le-au mânuit şi care acum poate că nu mai sunt. Pe pereţi şed arlechini, radioul cu lămpi, crucea şi sticla goală de Stalinskaya, trandafirii şi radiocasetofonul Sony, chitara şi ceasul de plastic. Pe masă se odihnesc ochelarii şi sfredelitorul, pensule şi foarfece, catere şi capsatoare. Şi două sticle de vin, cu propriile păpuşi pe etichete. Rusălcile sunt albe, drăgaica e roşie, ielele vinului închise în sticlă, djinii neeliberaţi ai fanteziei au pătruns în atelierul păpuşarului.
Ştiu bine că acum noi, vesticii, zâmbim în poze alături de Geppetto-ul nostru arădean, iar apoi plecăm şi lăsăm nemişcarea încuiată la locul ei. Când se sting luminile însă şi liniştea inundă spaţiul cu sfori şi capete de lemn, o nouă piesă se joacă, o altă emoţie prinde viaţă între pereţi, pe rafturile atelierului cu marionete. Toate personajele se trezesc, se dezmorţesc şi-şi joacă pentru ele însele vechile roluri din spectacole. Am încercat de mai multe ori să le surprind cu spiritul meu de voyeur, cu aparatul cu infraroşii al gândului. De fiecare dată am eşuat însă, nu am încă dovada palpabilă a acestui poltergeist artistic, de parcă un paznic ascuns le avertizează să-şi reia nemişcarea atunci când îmi strecor pe sub uşi camerele indiscrete. Aşa că m-am resemnat într-un fel, m-am mulţumit să scriu aceste cuvinte şi să beau un pahar de Drăgaică cu prietenii şi cu maestrul Geppetto.
Dacă nu mă credeţi, va trebui să încercaţi şi voi. Adevărul se află în acel vin şi, de veţi găsi doza corectă, s-ar putea ca toate păpuşile să joace din nou, anume pentru voi, aceeaşi reprezentaţie fabuloasă. Singura condiţie e să le placă publicul, privirile, gesturile spectatorilor. Pentru asta nu aveţi nevoie neapărat de adresa vreunui teatru de marionete, de orele reprezentaţiilor şi de bilete cumpărate la ghişeu. E de ajuns să aruncaţi o privire inteligentă asupra lumii şi spectacolul poate începe...

Galerie foto

4 comentarii:

  1. :)))
    Ooo, daaa! Dar imaginează-ți ce ar fi ieșit de aici dacă v-ați fi însoțit cu un Passarowitz sau un Fragmentarium :))

    Felicitări, Maestre. Încă o dată, bestial!

    RăspundețiȘtergere
  2. Să ştii că nu mi-am pierdut total speranţa că flashtasting-urile noastre vor fi însoţite cândva şi de vinurile nobile de care vorbeşti, ca şi de alte vinuri premium de la noi şi din alte locuri. Asta nu depinde însă decât de producători şi de cei capabili să înţeleagă potenţialul unei asemenea forme de promovare, artistice, a vinului. În ce mă priveşte, străduinţa mea este să creez cupaje de cuvinte şi întâmplări care să rămână, aidoma vinurilor bune.

    RăspundețiȘtergere
  3. O mică şi subtilă introducere în antropologie aş numi-o expunerea ta...:)

    RăspundețiȘtergere
  4. Poate că da. Şi asta, Eva. Uneori nici nu mai ştii dacă păpuşa a fost creată după un chip ori chipul după o păpuşă. Oricum ar fi, trebuie să tindem să înţelegem starea primului Creator, cel singur pe scenă şi fără-de-spectatori, cel nevoit să creeze şi chipurile, şi discipolii, dintr-o anume singurătate fertilă. Poate că asta se cheamă antropologie, poate că are şi alte nume. Sfori nevăzute se împletesc şi formează un oarecare ADN artistic. Umanitatea joacă, umanitatea aplaudă. Poate că, din când în când, şi Regizorul e mulţumit.

    RăspundețiȘtergere