sâmbătă, 31 iulie 2010

Călătorie la Nădlac, în compania candorii şi a două vinuri de Recaş care au îmbătrânit frumos


Uneori, când ne săturăm de betoane, de rutină şi de ipocriziile marilor oraşe în care ne conservăm tristeţea, e suficient să rotim cheia în contactul maşinii pentru a evada în satul de acasă. Pretextul poate fi acela de a petrece o noapte alături de prieteni, în faţa ceaunului pus la foc mocnit, sub stelele până atunci neobservate. De a bea câteva vinuri bune, de a depăna planuri şi poveşti, de a mângâia un căţel sârmos, de a privi bobocii mamei, câmpul înverzit.
Asta am şi făcut, luând drumul Nădlacului, un orăşel de margine prin care obişnuiesc să treacă mulţi dintre cei care intră sau ies din ţară. Aveam în portbagaj două sticle de vin de Recaş, Shirazul Cocoş 2007, cel medaliat la Bruxelles, şi Rieslingul 2005 din gama La Putere. Şezuseră nişte ani în arcadele vinotecii şi m-am gândit să verific, alături de soţie şi de Titi&Clara, dacă au îmbătrânit frumos. Titi pusese deja la rece un Rozé de la Domeniile Viticole Franco-Române din Săhăteni şi-şi făcea de lucru prin curtea casei proaspăt renovate pe care o găseşti imediat cum intri în urbe, cam pe unde un mic întreprinzător a pus la vedere un panou pitoresc ce face reclamă salamului de Nădlac.
Era seară şi caniculă, aspersoarele funcţionau din plin, căţeii casei răsuflau iute, cu limba de-un cot, iar mâţele se zbenguiau prin jgheaburi. Titi avea de gând să pregătească o tocană de vită bine condimentată, însă înainte de a trece la fapte şi la degustarea de seară, am pornit într-o mică excursie la "sălaş", adică undeva la marginea oraşului, acolo unde locuieşte mama Clarei. După un drum iniţiatic, pe care încă n-am reuşit să-l învăţ pe de rost, Titi a parcat Opelul în faţa căsuţei cu bancă şi castan. Înăuntru, în curte, o forfotă nemaipomenită: câini şi mâţe de tot felul, doi berbecuţi, un cârd de curcani albi cât se poate de intrigaţi, nişte raţe ca de porţelan şi purcei agitaţi şi guiţători. În spatele curţii, un teren imens plin cu lucernă. Am mângâiat căţeii, am dat iarbă din palmă berbecuţilor, am pozat-o pe nepoţica mamei surâzând candid la Canon-ul curios. Nişte vecini cărau un munte de lemne cu roaba iar soarele apunea undeva în spatele caselor de peste drum, cufundând totul într-o toropitoare culoare roşiatică.
În casă am admirat colecţia de ulceluţe a mamei Clarei, am stat pe divane şi am scormonit amintiri din comunismul copilăriei, poveşti cu fetiţe cu fundiţe şi cordeluţe, detalii pe care copiii de azi nu le-ar mai putea înţelege. Şi am zâmbit dulce-amar, de la înălţimea înţelepciunii noastre cvadragenare.
De fapt, am fost foarte acasă printre toate orătăniile şi fierătăniile curţii, lângă cauciucurile tăiate din care beau raţele apă, printre găinaţ şi fân, printre florile rurale şi închizătorile ingenioase ale tuturor uşilor, sub nucii umbroşi ai casei. Când Titi a terminat de încărcat câteva lemne pentru focul ceaunului, ne-am întors la casa cea renovată, la confortul cu gazon, termopane şi frapieră al locuinţei de lângă panoul cu salam de Nădlac. Am străbătut străzile largi, austro-ungare, ale oraşului de graniţă, trecând pe lângă casele imense, de chiaburi şi mic-burghezi nădlăcani de azi şi de altădată, de oameni care n-au reuşit niciodată să fie săraci.
A urmat o noapte în tovărăşia căţeluşei cu nume de Cuvée, Charlotte, un superb pui de ciobănesc de Bucovina, dar şi a vinurilor de Recaş. Rozé-ul ne-a răcorit, Rieslingul a fost minunat, iar Shirazul excepţional. Charlotte rodea smochinul curţii, se bălăcea în apa ligheanului şi-n... nisip, trăgea de orice, de urechile setterului Risa şi ale fox terrierului Foxy, stârnind mieunături jalnice şi mârâituri ferme, şi apuca orice, deget, sfoară sau şiret, intra în câte o căldare din şoprul vechi, încă nedemolat, chinuind pisoii negri cu chip de drac adolescent. Şi asta încontinuu, încontinuu, până la epuizarea finală care o făcea să doarmă prăbuşită pe betonul încă fierbinte al terasei. În acest timp, tocana se desăvârşea la foc mic, condimentată generos şi frăgezită cu vin de Titi, care o mesteca încet, cu un aer cât se poate de profesional. Tot degustând ori sorbind vinul din pahare, nu ne-am dat seama că s-a făcut ora 3. A urmat o masă fabuloasă, cu căţei adormiţi la picioare, cu stele fără nume deasupra noastră, şi o dulce oboseală ne-a cuprins apoi pe toţi, trimiţându-ne la culcare.
A doua zi, Yaris-ul mic şi nervos ne-a dus acasă, tăind câmpia de-a lungul Mureşului, prin Pecica şi pe lângă Carrefour, printre halele industriale ale Aradului. Ne-am amintit că Silviu zburase în Canada, că toţi ceilalţi prieteni "vestici" rămăseseră şi ei departe, şi totuşi mult mai aproape, în Nădlacul, Timişoara şi Bucureştiul lor. Aveau să treacă două-trei săptămâni până să ne strângem din nou în jurul mesei de degustare. Silviu a călătorit în Lumea Nouă pentru a-şi vedea sora, pentru a poza Niagara şi pentru a vizita, ca un demn membru al clubului Vestik, câte o cramă impecabilă de lângă Toronto. Şi pentru a cumpăra un Ice Wine pentru noi, cei de acasă, îmbogăţind astfel, în continuare, substanţa blogului şi a degustărilor viitoare.

luni, 19 iulie 2010

România speranţei văzută din goana maşinii


Mă gândesc că nu poţi să te desparţi frumos de amintirile unei călătorii prin Ţara Feteascăi Negre dacă nu apuci să povesteşti şi drumul în sine, aşa cum l-au înregistrat emoţiile tale, privirea subiectivă a celor care l-au parcurs, dar şi ochiul ager al aparatului de fotografiat. Fiecare, om sau maşină, deformează în felul său realitatea, recreând-o într-un fel pentru plăcerea împărtăşirii.
Dacă eşti arădean şi vrei să ajungi în Prahova, trebuie s-o iei fain-frumos pe Valea Mureşului, să treci apoi Sibiul şi undeva în preajma Braşovului să coteşti spre sud, intrând în judeţul Buzău. Dacă eşti şi membru al clubului Vestik (un inedit ONG al degustătorilor de vin neautorizaţi) şi Pivnicer totodată, atunci este cât se poate de justificat să accepţi invitaţia de a vizita mai multe crame din Dealu Mare, după cum este cât se poate de normal ca Titi, fost şofer profesionist şi distins coleg de club, să conducă maşina având-o în dreapta pe Clara, oenologul şi contabilul organizaţiei. Şi tot atât de firesc este ca, la dus, în portbagajul Opelului cu pricina să se afle două feluri de bunătăţi: salamul de Nădlac şi şunca omonimă, pe care Titi le va dărui gazdelor oenologice, ba chiar le va şi tăia felii cu mişcări lente şi precise, în văzul tuturor, la vreo degustare simandicoasă, spre încântarea întregii asistenţe. Iar la întoarcere este la fel de previzibil ca în acelaşi portbagaj să se afle mai multe baxuri de vin, pline de Fetească Neagră, Merlot, Chardonnay şi aşa mai departe.
Nu chiar despre asta am vrut însă a povesti aici, ci despre cele zece ore de mers cu maşina, la dus şi la întors, prin văile transilvane, printre munţii atent desenaţi de cineva parcă anume pentru plăcerea călătoririi, pozând în viteza rulajului biserici şi terenuri de fotbal, oameni şi asfinţituri, ploaia cu soare, căruţele şi limuzinele încărcate de bagaje, forfota atât de vie, de interesantă a acestei lumi a contrastelor căreia de la o vreme obişnuim cu toţii să-i spunem patrie.
Şi dacă pentru unii mai cârtitori toate acestea ar semăna cumva cu o plimbare deprimantă pe strada desfundată a speranţei dintr-o comună bărăgană, cei care caută adevărul nu trebuie să vadă aici altceva decât un exerciţiu de regăsire spirituală. Un mod de căutare a frumuseţii, oriunde s-ar ascunde ea: într-un pahar de vin, sub ruinele trecutului, în contrastele prezentului.
Titi e un şofer căruia-i place să depăşească tot ce întâlneşte în cale. Asta presupune turarea motorului la maximum, forţând majoritatea depăşirilor, făcându-le scurt, la limită, în viteza a treia, de parcă l-ar mâna spre orice destinaţie, fie ea şi de vacanţă, o sarcină profesională ascunsă care presupune atingerea unei anumite medii de viteză, fie şi pe drumurile noastre pline de surprize. De aceea, călătoria cu el la volanul maşinii nu e recomandată nevricoşilor şi nici celor care nu se simt bine decât la viteză constantă şi cât se poate de legală.
În goana aceasta titiană am surprins o Românie cuminte, înregistrând cu un declic geometria familiară a bisericilor săseşti, ordinea uşor decolorată a aşezărilor ardelene, tihna unei după-amieze ploioase de iunie. Cam pe la jumătatatea drumului, undeva printre dealuri, am oprit pentru prânz la Fântâniţa Sibiului, un complex turistic impresionant. În interiorul restaurantului, ne-am aşezat la una din numeroasele mese şi am comandat o specialitate a casei, Pădureanca, bazată pe preparate consistente din carne de porc, cu o garnitură de ciuperci şi cartofi la cuptor, cu murături asortate. Clara şi Pivnicerul s-au putut bucura şi de câte un pahar din vinul roşu al casei, pe care au fost însă nevoiţi să-l încălzească în palme, fiind adus de la frigider. Ne-am reluat drumul şi Titi ne-a trecut, pe lângă Braşov, în Buzău, gonind pe serpentinele plouate cu o îndemânare de pilot de curse. Cum treci în Regat, casele parcă devin mai mici şi mai răzleţe, Daciile se înmulţesc, oamenii încep să umble pe şosea fiindcă satele nu prea au trotuare, iar acoperişurile de tablă lucesc ori ruginesc în soarele care mai evadează din când în când dintre nori. Într-un târziu ajungem în Dealu Mare, o zonă lungă-lungă, cu coline nesfârşite de o parte a şoselei, cu câmpie vastă de cealaltă parte. Sosim seara la Urlaţi, trecem prin apropierea unui neverosimil combinat Procter&Gamble, răsărit la poalele dealului şi rupt parcă dintr-un film SF, în imensitatea sa industrială impecabilă, de hale şi lumini, dar şi pe lângă Moara de Mălai & uruiala, un brand local, de familie, care a a împrumutat pitoresc, în denumire, particula "&" care uneşte cele două nume ale multinaţionalei pomenite mai sus.
Zilele care au urmat au fost pline de emoţii, de umblet şi degustări. Am bliţuit pe rând, prin geamul deschis al maşinii, inscripţia de pe un stâlp Mai bine mort decât comunist, un container-magazin care oferea muşteriilor MARFA CONFISCATA APROAPE GRATIS, firma Măsline greceşti a unui producător din Elada, câţiva oameni prăbuşiţi pe marginea drumului, între birturi şi alte mici afaceri de la şosea. Între toate, un detaliu sugestiv: strada Speranţei din Săhăteni, marcată cu o tăbliţă nou-nouţă, dar noroioasă şi desfundată precum o amintire din îndepărtata copilărie. Imaginile surprinse din goana maşinii au ceva magic: adeseori obiectele în mişcare devin ozeneuri, stropii de ploaie de pe geam irizează compoziţia, în ochelarii de soare ai lui Titi se oglindesc toate peisajele valahe pe care le străbatem de dragul vinului. În mod bizar, n-am fost opriţi de nici un poliţist, nu ne-a măsurat nimeni viteza ori nonconformismul, nici o amendă nu ne-a tulburat ieşirea. Am fost găzduiţi la un vechi conac reconstruit din temelii, între vii şi baricuri, timp în care la televizorul cu pureci Olanda a bătut Brazilia, iar Slovacia a învins Italia în ritm de vuvuzele. Noi însă am avut propriul nostru campionat, unul al vinurilor, iar în semifinale s-au calificat Feteasca Neagră şi Perfectio-ul de la Basilescu, dar şi Cuvée Charlotte de la Ceptura şi Merlot-ul Casei Bunescu. Până la urmă, contează prea puţin cine au fost învingătorii, câtă vreme am putut privi atâtea apusuri şi răsărituri irepetabile, printre lăstarii şi ciorchinii fragezi din Dealu Mare, ploaia de iunie a fiecărei zile udându-ne obrajii şi obiectivul foto, sărăcia şi bogăţia gard în gard ale Vechiului Regat. A fost şi o cale străbătută pe jos, pe drum de ţară, prin bălării şi pe dealuri fără de poteci, până la conace bicentenare, printre vaci şi hoteluri de lux, printre butoaie bătrâne şi pietre de fundaţie eterne. Acelaşi drum ne-a dus înapoi, cu dovezile incontestabile strânse în cinci zile de haihuială oenologică: sticle de vin personalizate, BIB-uri cu Burgund, pahare Amplitude, articole pe blog, dar şi mii de fotografii amintind, neprelucrate, mişcate, pixelate, tot atâtea clipe trăite.
La întoarcere am oprit din nou la complexul sibian. Germania zdrobea firesc, nemţeşte, Argentina lui Heinze, pe ecranul plat al unei plasme oarecare. Mâncarea fost excelentă, doar că vinul alb, comandat sec, la păstrăv, bătea în demidulce. Pe creasta cocoşului de munte împăiat care trona pe terasa localului se odihnea o rândunică extrem de vie, între două zboruri pe toate obiectele şi arborii din jur. Şi ea avea de făcut propria călătorie prin lume, care cuprinde un anumit număr de degustări de insecte, de cuiburi de clădit şi pui de crescut şi hrănit, dar şi plăcerea zborului, a migraţiei şi neîmpăierii.
Când am ajuns pe Valea Mureşului, Dumnezeu îşi aprinsese felinarele deasupra noastră iar Titi valsa printre TIR-uri cu graţia unui şofer de Opel care ocoleşte tot ce-i apare în cale. Mirosea din nou a luncă, a mare râu transilvan, a sălcii şi pustă. Mirosea a acasă.

miercuri, 14 iulie 2010

Cum am degustat 8 vinuri într-o megacisternă la crama Domeniilor Viticole Franco-Române din Săhăteni


După patru zile şi patru nopţi petrecute în Dealu Mare, la conacul Basilescu, în compania agreabilă a oenologului Gabriel Lăcureanu, printre baricuri şi mese întinse, ni s-a făcut de plecare şi a trebuit să o luăm îndărăt, către Ardealul nostru de margine. Totuşi, în duminica noroasă a plecării, ne mai programasem să dăm o fugă până la Săhăteni, la crama Domeniilor Viticole Franco-Române (DFVR), al cărei oenolog este Daniel Dorneanu, amic şi partener de afaceri cu membrii clubului Vestik Titi&Clara. N-am ştiut însă că şi acolo ne aşteaptă noi experienţe senzoriale, în anturajul vinurilor şi al obiectelor cu ajutorul cărora acestea sunt create.
Despre Domeniile Viticole Franco-Române, pliantele, bloggerii şi site-urile de specialitate scriu că au fost înfiinţate recent de Denis Thomas, un proprietar şi vinificator din Bourgogne care şi-a propus să creeze la noi în ţară o plantaţie ecologică. Viile se întind pe 40 de ha, majoritatea lor fiind plantate în urmă cu 10 ani la Săhăteni, Breaza şi Năieni, din soiuri nobile de la noi şi din Hexagon: Fetească Albă, Fetească Neagră, Pinot Noir, Chardonnay, Merlot. Aceleaşi surse virtuale descriu viticultura biolunară practicată de DVFR în zonă ca pe o agricultură ecologică armonizată cu fazele lunii. Strugurii se obţin dintr-o vie supusă exclusiv unor tratamente naturale, se culeg în perioadele cu lună nouă, când seva urcă şi este concentrată în fruct (de aici provine numele colecţiei Crai Nou, care aminteşte şi de cântecul românesc omonim), şi sunt storşi în perioadele cu lună plină, atunci când fermentarea atinge maximul. Vinurile bio, produse din 2007, în premieră naţională, de DVFR la Săhăteni poartă pe etichetă certificarea internaţională Ecocert, care atestă că solul şi via nu au fost tratate cu cu produse chimice.
În curtea cramei, o căruţă de flori se odihneşte printre pietre mai mari sau mai mici. Dacă te aşezi alături, la adăpostul umbrei celor două chioşcuri rustice, acoperite cu trestie, poţi poza o piramidă de sticle. Din nişte căzi largi cresc ierburi şi flori. Înăuntru ne aşteaptă o scurtă vizită în halele cu utileje şi rezervoare imense, cu butoaie de plastic, cu linii de îmbuteliere şi depozite de baxuri şi sticle. Obiectivul aparatului foto poate surprinde un detaliu de pe cisterna nr. 8, câteva baricuri Transilvania Bois, eticheta galbenă cu conacul Bunescu şi vinul D'Alba, stivele de sticle care oglindesc deformat chipurile uimite ale vizitatorilor. Titi&Clara discută pătrunşi tot felul de afaceri cu amfitrionul, în vreme ce Pivnicerul caută un cadru sugestiv care merită să facă parte din universul blogului său. Afară se zăresc nişte rezervoare gigantice în care altădată se pregătea vinul. Unul a fost transformat în magazin, altul va deveni în curând sală de degustare. Sunt de fapt nişte cilindri imenşi de beton, cu o mică deschidere la baza de sus, un orificiu care avea altădată o cu totul altă destinaţie decât aceea de lampă. Într-unul din cilindri, adică în magazin, Titi&Clara discută cu Daniel chestiuni precise legate de criza economică, creşterea TVA şi alte treburi complicate, contabile, timp în care e numai bine pentru Pivnicer să pozeze panseluţele de la intrare, farfuriile şi cănile de lut care împodobesc chioşcurile, scoarţele ţărăneşti de pe pereţi. Oenologul cramei scoate la iveală nişte pahare cu o interesantă formă tronconică şi destupă pe rând o mulţime de sticle, cu vinurile locului ori cu vinuri franţuzeşti, cu vinuri mai mult sau mai puţin bio.
Daniel e un tip de treabă, un amfitrion plăcut, care ştie să te plimbe peste tot şi mai ales să-ţi ofere spre degustare vinurile cele mai bune. Buticul de prezentare al casei a fost amenajat într-una din cele patru megacisterne de vin dezafectate, care conţineau cândva sute de mii de litri din vinul RSR. Ai şi un sentiment straniu să intri acolo unde odinioară ai fi putut înota în licoare de struguri , precum o fiinţă vino-acvatică în mediul său preferat. Am regăsit cu plăcere pe rafturi câteva produse bio pe care le aveam deja în vinotecă, graţie prietenilor din Nădlac. Mai sunt însă şi multe vinuri franţuzeşti acolo, tot ecologice, din care gazda noastră a destupat vreo trei: unul alb - Sauvignon sur Lie, Domaine St. Paul, 2007, unul rosé - Grenache, Domaine La Colombette, şi unul roşu, Domaine le Garrigon, 2009. Despre primul şi despre ultimul n-aş vrea să povestesc aici, în schimb rosé-ul ne-a cucerit pe toţi, vinul fiind pe măsura etichetei atrăgătoare. Ne-au plăcut, în schimb, cele mai multe dintre vinurile locale, produse în Dealu Mare, ale casei, care ne-au fost oferite spre degustare în compania unor bucăţi de pâine, caşcaval şi mezeluri uscate. Am băut, pe rând, un Chardonnay, Crai Nou, 2009 (eco), un Merlot Rosé 2008, un Merlot 2007, o Fetească Neagră, Crai Nou, 2007 (eco), şi un Merlot, Crai Nou, 2007 (eco), toate produse de Domeniile Viticole Franco-Române.
Dintre acestea, Pivnicerul a dus cu sine, în vinoteca arădeană, amestecate în câteva baxuri, Chardonnay-ul şi Feteasca Neagră din gama Crai Nou, vinuri bio, şi Merlot-ul 2007.
Fusese a şasea degustare în cinci zile, timp în care am încercat zeci de vinuri, servite din cele mai diverse recipiente: baric, cisternă, Bag-in-Box, sticlă. Dacă ar fi să rezum totul, aş spune că gustul inconfundabil acestei ieşiri oenologice a membrilor clubului Vestik este unul de Fetească Neagră, băută la ea acasă. Poate că în post-gustul prelung al acestui vin valah am revăzut cu încântare întregul film al călătoriei prin cele patru crame din Dealu Mare: viile cu nectarine de la Basilescu, degustarea cu ochii larg închişi de la SERVE, conacul cu vechi amintiri şi cărămizi de dinainte de 1850 al bunicului Bucur Bunescu, rezervoarele enorme amenajate anume pentru a pune în valoare minunatele vinuri ale lui Daniel de la Săhăteni. Ne-am dat seama cu toţii cât suntem de norocoşi că am putut trăi o asemenea aventură oenologică, mulţumind în gând Celui care, acolo sus, ne iubeşte.
Şi dacă experienţa în sine a degustării şi locuirii în lumea viilor din Dealu Mare a fost una memorabilă, şi drumul propriu-zis, dus-întorsul prin Ţara Ardealului, Buzău şi Prahova, trebuie povestit, în vorbe şi imagini, în gusturi şi mirosuri, în atingeri de tot felul. (va urma)

sâmbătă, 10 iulie 2010

La conacul bunicului Bucur Bunescu, privind curcubeul şi Bucureştii


Aţi petrecut o viaţă la bloc? Cum ar fi să vă treziţi într-o bună zi într-o altă lume, aşa încât atunci când priviţi pe oricare dintre ferestrele casei să vedeţi vii nesfârşite şi câmpia multicoloră de la poalele dealului de acasă? Cum ar fi să zăriţi din când în când, la vreo 60 de kilometri depărtare către sud, luminile Bucureştilor, dar şi Carpaţii, mai către nord? Cum ar fi, după zeci de ani petrecuţi prin combinate chimice şi secţii de galvanizare, să fiţi înconjuraţi dintr-odată de căprioare şi porumbei, de rândunici şi vrăbii, de căţei şi pisici, de vulpi, pupeze, iepuri, ulii, fazani şi alte sălbăticiuni care se refugiază în via proprie pentru a scăpa, aidoma stăpânilor locului, de toate pericolele umanităţii? Să vă pomeniţi undeva sus, la câteva sute de metri deasupra tuturor răutăţilor lumii, în punctul din care puteţi distinge cum se năruie întreprinderile şi colhozurile trecutului apropiat, din care puteţi vedea, în totalitatea ei pestriţă, întinderea Vechiului Regat înşirându-se la picioare parcă anume pentru a vă încânta privirea?
Asta au ales să li se întâmple soţii Valentin şi Iulia Chelaru, doi ingineri chimişti bucureşteni care în urmă cu 8 ani au părăsit marea Capitală de fum şi claxoane pentru a se muta pe vârful unui deal din Valea Călugărească. Noua lor casă, conacul cu vii al lui Bucur Bunescu, bunicul dinspre mamă al lui Valentin, se află în mijlocul unei proprietăţi de 16 hectare, retrocedată la sfârşitul anilor '90, după mai mulţi ani de procese, şi preluată în 2002.

La Casa Bunescu trebuia să ajungem într-o zi ploioasă de sfârşit de iunie. Titi ne-a condus cu repeziciune, la volanul Opelului, prin satele din jurul Cramei Basilescu, locul unde eram cazaţi, până la o margine a comunei Valea Călugărească. Am lăsat maşina la şosea, ştiind că avem de urcat pe jos un deal abrupt, printre vii şi ierburi înalte. Căci acolo sus, la reşedinţa Bunescu, se poate ajunge ori cu un 4x4, pe un drum precar, supus intemperiilor, ori la pas, străbătând o distanţă de câteva sute de metri, pe care viitoare gazdă ne-a indicat-o precis, inginereşte. Dintr-o bizară confuzie însă, am greşit direcţia şi am ajuns într-un loc neverosimil, descoperind între coline un hotel gigant, la cheie, în care nu şedea nimeni, iar vizavi, un teren de fotbal cu nocturnă şi iarbă artificială, aşezat curios printre căsuţele modeste din zonă. În cele din urmă ne-am întors însă la locul confuziei şi, ghidaţi telefonic de inginerul Chelaru, l-am şi zărit undeva pe deal, printre buruieni şi lăstari, indicându-ne cu mâna o cărare aproape iniţiatică. Doi câini lătrau şi se zbuciumau legaţi în aşa fel încât să mai lase călătorilor bineveniţi o mică distanţă să se strecoare. Stropii de ploaie ne udau deja feţele când am pătruns în conac.
Clădirea principală e încă părăginită, lipsită de unele uşi şi într-o stare destul de şubredă. În sala mare, cu vedere spre câmpia de la poale, o oglindă veche se odihneşte într-un cui. Mâţele se bat pentru o supremaţie iluzorie, câinii încă ne mai latră, domnul Chelaru, căruia suntem tentaţi mereu să-i spunem Bunescu, ne povesteşte totul.
În timp ce vorbeşte, domnul inginer ne plimbă prin conacul şubred, pe care l-a salvat în ultima clipă de la distrugere. În spaţiul fără de uşi dintre unele încăperi, dar şi pe unul din zidurile exterioare, ne arată un amănunt extraordinar. Sunt două tipuri de cărămizi în zidăria construcţiei, unele mai mici, mai înguste, prinse cu mult mortar, altele mari, obişnuite, cum întâlnim la construcţiile recente. Aflăm cu surprindere de la gazdă că primele, cele înguste, se produceau până prin anul 1850, fapt care spune totul despre vechimea conacului. Ulterior au fost adăugate încăperi zidite cu cărămizile moderne ale ultimului veac.
Clădirea de alături a fost refăcută complet prin eforturile familiei, dintr-o ruină fără acoperiş s-a transformat într-o locuinţă confortabilă, plină de căldură. A fost amenajată în stil rustic de mâna inginerească a lui Valentin Chelaru. Prin fiecare fereastră poţi zări o splendoare de peisaj, cu viţă-de-vie şi depărtări fumurii. E ca şi cum ai trăi un vis cu ochii larg deschişi, un vis care se repetă zi de zi ca un dar nepreţuit.

Când s-au mutat, în iulie 2002, a fost o noapte lungă. După descărcatul nocturn al obiectelor care ocupaseră trei camere de bloc, au apucat să doarmă doar câteva ore, căci urma să fete scroafa. Doamna Chelaru îşi aminteşte cu o candoare maternă despre încercarea subită de a îngriji animale şi păsări, vaci şi porci, raţe, gâşte şi găini, după o viaţă petrecută în Capitală. Şi trece în revistă, pe ecranul computerului, mii de fotografii cu propriul său paradis de pe deal: mâţele nenumărate ale casei, strugurii în pârg, lumina magică căzând asupra viilor, combinatele cenuşii care se destramă undeva la poale, contururile pixelate ale îndepărtatului Bucureşti. Bem, cu măsură, o Fetească Albă şi un Merlot din partea casei şi povestim, fără măsură, despre toate.

Istoria familiei Bunescu începe cu mult timp înainte, nu în veacul trecut, cu războaiele sale mondiale şi revoluţiile sale proletare, ci în celălaltul, cel al Regelui Carol I şi al vechilor imperii. E cumva bildungsromanul unui copil orfan din Săcele, de lângă Braşov, care a trecut munţii în Regat pentru a-şi întreţine familia. S-a întâmplat în 1888, pe când Bucur Bunescu avea 12 ani. Tatăl îi murise în transhumanţă, într-o iarnă când a traversat Dunărea. Săceleanul avea numai patru clase, însă calităţile native şi destoinicia i-au transformat încetul cu încetul soarta, căci nu fusese destinat să rămână un modest băiat de prăvălie, ci era musai să devină comerciant de succes. Şi nu unul oarecare, ci unul dintre cei mai bogaţi din România interbelică. Actuala reşedinţă a ambasadorului american şi magazinul "Bucureşti" s-au aflat cândva în proprietatea sa. Se număra printre nu puţinii bucureşteni care-şi luaseră vie în Dealu Mare. Înainte de a o cumpăra, moşia din Valea Călugărească aparţinuse familiei Arion, un nume cu rezonanţă în zonă, şi unui fost guvernator al Băncii Naţionale.
Din fotografiile vremii zâmbeşte un domn distins, la patru ace, când într-o reclamă la îmbrăcăminte à la Popp&Bunescu, când în faţa unui automobil lung şi strălucitor, ca-n filmele americane ale anilor '30, când în mijlocul familiei, în sala conacului din Valea Călugărească, cu vedere spre Carpaţi şi Bărăgan.
Toate personajele din poze au fericirea întipărită în priviri, iar chipurile par de o actualitate şocantă, au o modernitate a expresiei, acea joie de vivre pe care o mai regăseşti azi pe feţele tinere, cu conştiinţă în ochi. Acest dar minunat al vieţii s-a năruit pentru toţi însă în 1948, la naţionalizare, atunci când a început epoca troglodirii comuniste. Bunicul Bunescu a pierdut toată averea, însă a scăpat de închisoare. S-a stins din viaţă la 90 de ani, lăsând în urmă amintirea unui om respectat de toată lumea.

Cinci decenii după naţionalizare, conacul său din Valea Călugărească ajunsese într-o cumplită paragină. De fapt, soţii Chelaru au moştenit nişte ruine şi o vie în bălării. Acolo, acasă, nu se mai găsea nici unul dintre butoaiele antecesorului şi nu era nici urmă de utilajele de altădată. Au aflat, în loc de cramă, o stână şi mormane de gunoi de oaie. Totuşi, prin '91, la crama IAS-ului de unde lua vinul în calitate de acţionar, Valentin Chelaru a mai văzut nişte butoaie purtând iniţialele de familei, B.B. Cu un efort ce arată tărie de caracter şi respect faţă de moştenirea morală a familiei, a început să refacă totul, cărămidă cu cărămidă, încercând, de-a lungul multor ani de zile, să redea locului un strop din strălucirea de altădată. Inginerul chimist s-a reprofilat, urmând un curs intensiv la liceul agricol din Valea Călugărească, însă adevărata cunoaştere a viei şi vinului a dobândit-o graţie unei vecine, fiica unui fost administrator al moşiei deţinute acolo odinioară de un investitor francez. Astăzi, viile Casei Bunescu, care se întind pe 8,5 hectare, sunt lucrate ca la carte, cu o grijă şi pricepere de care ar fi mândru şi bunicul Bucur, stăpânul de altădată al moşiei. Lui Valentin îi calcă pe urme fiul Cristian, viitor inginer în branşă, care va prelua curând afacerea viticolă a familiei.
Dacă la începutul anilor '90 au fost acţionarii unui IAS efemer, dacă după preluarea proprietăţii vindeau strugurii combinatului local de vinificaţie, astăzi soţii Chelaru produc propriul vin, sub marca Cramele Bunescu. În fiecare sticlă purtând eticheta cu conac multicentenar a moşiei se ascunde nu numai un Merlot ori o Fetească Albă excepţionale, ci şi biografia zbuciumată a unei familii înstărite din perioada interbelică, cu care istoria nu a mai avut răbdare.

Poate că are astăzi însă. Tocmai de aceea doamna Chelaru are grijă acum de orătăniile curţii şi fotografiază curcubeul de deasupra viilor, pupezele de la streaşina casei, căprioarele în zăpada, poza bunicilor lângă buchetul alb-mov de liliac, întreaga tihnă regăsită pe vârful acestui deal creat nu atât pentru bucuria ochilor unui guvernator de BNR ori comerciant de textile, cât pentru plăcerea privirii lui Dumnezeu. Domnul Chelaru îngrijeşte via, zâmbind profesional din instantanee însorite, la volanul unui tractor viticol. Inginerul chimist a lăsat halele şi atelierele cu duhoare galvanică ale marilor întreprinderi bucureştene pentru liniştea cu parfum de struguri din Dealu Mare.
Noi răsfoim albumele de familie care ne dezvăluie o întreagă lume dispărută, o lume de domni înghiţită brutal de republica IAS-urilor şi CAP-urilor.
La plecare, e noapte de-a binelea dar ne înconjoară o feerie de lumini. Oraşele şi aşezările sclipesc undeva jos, departe, luminându-ne calea abruptă prin iarba umedă. La mijlocul distanţei către civilizaţie, domnul inginer se desparte de noi cu un zâmbet cald surprins de bliţul aparatului Canon. Suntem cuprinşi de fericire, de încărcătura emoţională a acestei călătorii în timp şi spaţiu, prin ruinele comunismului, către lumea selectă de ieri. Mâine ne aşteaptă o nouă aventură în ţara surprinzătoare a Feteascăi Negre. (va urma)

Notă. Fotografiile de familie şi cele mai frumoase imagini ale materialului de faţă ne-au fost puse la dispoziţie de soţii Chelaru. O parte din informaţii au fost obţinute vizionând reportajul Drumul viilor difuzat, în cadrul emisiunii "Dincolo de hartă", de postul public de televiziune.