miercuri, 26 mai 2010

Despre Canada de acasă şi vinul nebăut al unei prietenii fără sfârşit


Într-una din arcadele vinotecii mele se odihneşte vinul nebăut adus de peste ocean de unul dintre bunii mei prieteni emigraţi pe continentul altor tristeţi şi bucurii. Şi nu e vorba de un vin oarecare, ci de unul din produsele renumite ale Canadei: ice wine-ul, adică vinul de gheaţă.
A fost nevoie ca strugurii să se coacă la mii de kilometri depărtare şi să fie culeşi când deja se aflau sub zăpadă, în iarna de peste Atlantic a lui 2006, să fie transformaţi în vin iar acesta îmbuteliat în sticle distinse pe care scrie VQA (Vintners Quality Alliance) şi vândut pe rafturile magazinelor cu ştaif. Şi a mai fost nevoie ca Adi Armanca să treacă pe acolo şi să le cumpere înainte de a lua avionul de Europa şi apoi pe cel de România, din nevoia întoarcerii şi a reîntâlnirii cu toţi şi toate cele de acasă. Mai mult decât atât însă, a fost nevoie ca eu şi Adi să fim ziarişti şi prieteni la începutul anilor '90 şi să colindăm împreună aşezările Banatului în căutarea reportajului perfect pentru ziarele Timişoara şi Realitatea bănăţeană. Ca el să plece apoi la Bucureşti, să intre cu brio la Facultatea de Fotografie, să ia primul 10 din istoria instituţiei şi apoi să-şi ia lumea în cap şi să ajungă în cele din urmă în Ţara Frunzei de Arţar.
Toate acestea mi le evocă vinul nebăut adus în dar de amicul meu fotograf şi multe, multe altele, ca şi cum aş sorbi picătură cu picătură licoarea amintirilor printr-o magie anume, care-mi permite să trec prin zidul de sticlă şi dop, să pătrund în intimitatea moleculelor şi atomilor care păstrează în sine amprenta trecerii, a anilor din urmă.
Am păstrat, în geamantanul de muşama moştenire de familie, dovezile zbaterii noastre în lumea jurmalistică timişoreană, probele incontestabile ale unor reportaje extreme despre locuri şi fiinţe neînsemnate, de care nu ştim aproape nimic. Fotografii alb-negru, scoase de Adi în laboratorul ziarului după o alchimie străveche cu revelator şi fixator şi tăviţe mirosind a oţet, cu filme alb-negru uscate cu ventilatorul. Mirosul acelei meserii dispărute încă îmi persistă în nări, îmi stârneşte cuvintele şi simţurile, nostalgia de breaslă. Nu pot uita Dacia break cu care am străbătut judeţul Timiş de la un capăt la altul în compania unor şoferi cu numele Ghiţă, Sabin sau Iani, primarii jerpeliţi fotografiaţi de Adi, satele dispărute ale căror vetre le-am găsit cu greu printre bălăriile primilor ani de după revoluţie. Plecam dis-de-dimineaţă şi ne întorceam seara târziu, prăfuiţi, cu carneţelele pline de notiţe, cu filmele AGFA consumate, în cutiile lor negre cu miros de RDG. A doua scriam reportajul la maşina veche, Olympia, imprimând una câte una literele uzate pe foile proaste, corectând textele, paginând în cicero, developând filmele şi alegând în cele din urmă două-trei poze umede pentru prima pagină a ziarului Timişoara sau pentru săptămânalul Timişoara internaţional care se difuza chiar şi în Germania. Avusesem tiraje de 60.000 de exemplare. Pe urmă s-au făcut 22.000, 15.000, 12.000 şi tot aşa în jos. Când n-am mai fost acolo şi când vremurile s-au schimbat, ziarul ajunsese o foaie în 1.000 de exemplare.
O vreme am scris despre derizoriul semnificativ al lumii bănăţene. Şoferii erau mereu nervoşi şi vroiau să se întoarcă repede acasă, să-şi salveze planetarele şi programul din calea reportajelor noastre bizare. Adi fotografia peisaje sălbatice prin satele părăsite, uliţe prăfuite, coloane de babe în drum spre biserică, gâşte şi pancarte comuniste întârziate în noua istorie, şoareci la borcan, biserici cu turle dărâmate din sate cu trei suflete şi calendar rupt din anul1976, dar şi cai tocmai ieşind din căminul cultural. Eu scriam despre pescari pe care crapii imenşi i-au lăsat fără dinţi, despre bătrâne cu pensia de 9 lei, despre un ciungul-pescar care dăduse mâna cândva cu Petru Groza, despre şântâri, tobari, porcari şi clopotăriţe, despre gaborii de dincolo de vreme şi ţiganii rătăcitori în căruţe cu coviltir trase de cai pe nume Vlad Ţepeş şi Ceauşescu, despre bucătarul lui Einstein care-şi făcea veacul în comuna Pişchia rostind ultimele două cuvinte în engleză pe care şi le mai amintea: apple pie. A fost frumos, aproape neverosimil de frumos. Câştigam cam 100 de mărci germane pe lună. Aveam bani cât să ne plătim întreţinerea şi să mâncăm o pizza la două luni în localul numit Cora de lângă sinagoga din Cetate.
Pe urmă am schimbat ziarul şi chiar deceniul. Adi s-a gândit să schimbe şi continentul, alegând Canada. Nu ştiu dacă era vorba numaidecât de bani, era mai degrabă vorba de o căutare de sine. Ne-am regăsit după vreo zece ani, în pivniţa arădeană, aproape neschimbaţi. Când a coborât în gară, ducea în rucsac vinurile cărate de la capătul lumii, aparatul foto Nikon de care nu se poate despărţi şi avea aerul că se întoarce dintr-un reportaj ceva mai complicat, care însă nu a durat mai mult de o secundă. Am băut vin şi am povestit, de parcă nimic nu s-a schimbat între timp, de parcă istoria şi geografia nu ne-a afectat în nici un fel prietenia fără de sfârşit. Într-un fel, Adi a adus cu sine la Arad mai multă Timişoară decât Quebec, Calgary sau St. John's, oraşe prin care a trecut în ultimii anii, mai multă pustă bănăţeană decât întindere canadiană necuprinsă. Şi singura dovadă că aventura sa transatlantică chiar are loc sunt superbele fotografii cu ţărmuri şi stânci şi întinderi oceanice nesfârşite pe care mi le trimite pe mail în vreun răgaz de seară.
Aşa se face că într-o bună zi ne-am suit în maşină şi am pornit către sud, tăind Banatul în două, de la Arad la Oraviţa, oraşul bunicilor săi. Am prins o zi de sfârşit de martie cu nori şi tornade, cu ploaie şi curcubeu nepozat. În curtea casei orăviţene ne aşteptau părinţii săi, veniţi de la Constanţa. Pădurea era în capătul grăinii, alături creşteau viorele şi ţestoase, mama sa ne-a pregătit nişte ţâmpi şi aripioare de pui cu cartofi prăjiţi şi salată, am fost foarte acasă acolo, foarte în copilărie, în Banatul etern. Drumurile erau proaste, satele părăginite, însă eram fericiţi şi întorşi în locul din care a început întreaga aventură.
Dacă toate acestea îmi sunt evocate de vinul de gheaţă nedestupat al lui Adi, oare mai are rost să-l deschid? Să-i explic aromele, să-i scriu notele pe fişa de degustare? Poate că da, poate că astfel am să simt esenţa strugurilor înzăpeziţi, gustul depărtării în care el s-a regăsit pe sine. Până atunci, continui să împrăştii pe birou şi pe blog fotografiile sale publicate cândva în ziarele Timişoarei, amestecul de clipe unice trăite pe uliţele, în casele şi în bisericile satului bănăţean la sfârşitul ultimului mileniu în care ne-am nimerit prin lume. O fac pentru prietenul meu din St. John's, Newfoundland, Adrian Armanca.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu