duminică, 13 decembrie 2009

Amintirea, o sticlă veche de vin

Poate că, de fapt, povestea vinului nu începe de la bere şi nu începe acum trei ani, ci sigur mai demult, în vremuri mitice. Cum mitul însă este imemorial şi cumva prea îndepărtat, memoria reţine afectiv amintirile dulci cu struguri şi cu beţii de anul nou din vremurile mai fericite ale adolescenţei.
Albumul de fotografii păstrează imagini deteriorate surprinse cu aparatul Smena în timpuri şi locuri care au fost atât de minunate şi totodata atât de grele încât a trebuit să dispară.

Locul unde se petrece acţiunea se numeşte Goale iar timpul se numeşte Comunism, anii '70. Dacă ar fi să localizăm Goalele pe hartă, le-am găsi exact pe graniţa dintre judeţele Timiş şi Caraş-Severin, la 10-15 kilometri de frontiera cu Serbia. De fapt, Goalele nici nu există. Pe asta s-a bazat tata, fost chiabur deposedat de zeci de hectare de pământ şi deportat în Bărăgan, atunci când s-a apucat să cultive acolo 1,5 hectare de pământ în plin comunism. Sau mai exact nu existau nici în actele CAP-ului Ferendia, din Timiş, şi nici în cele ale CAP-ului Forotic, din Caraş-Severin. Avea pădure, pomi, porumb şi grâu ăi vreo 2000 de metri pătraţi cu vie.

În cazul tatei, care cultiva şi cultivă orice din pricină că este unul din ultimii ţărani autentici ai României, două lucruri au contat în privinţa plantării viei şi a obţinerii vinului: Tăicuţu', adică bunicul, şi fostul moşier din sat, domnul Wrana. Bunicul, ţăran nu neapărat sărac, dar cu mulţi copii, adusese viţa-de-vie şi se număra printre primii ferendeni care plantaseră vie de capul lor acolo. Iar moşierul, un domn adevărat, cu conac, zeci de hectare de viţă-de-vie, cu argaţi unguri, cu pivniţă grandioasă cu butoaie, cu domeniu înconjurat de roşcovi, pe care comuniştii l-au deposedat de tot ce avea, fusese un exemplu de gentleman pentru toţi sătenii, căci nu era copil care muncise pentru el la cules să nu se întoarcă acasă cu găleata plină de struguri. A murit nu la multă vreme de la instaurarea comunisului, sărac şi nefericit, acoperit cu ziare Scânteia.

Goalele şi Ferendia se află în două cunoscute zone viticole ale Banatului, Jamu Mare şi Tirol, aşa că vinul ieşea grozav pe-acolo şi nu statea prea multă vreme nici în butoaie, nici în sticle. Doar că, acum, puţini mai cultivă viţă-de-vie altundeva decât pe spalier sau întinsă pe zidurile casei. S-a ales praful din averea viticolă a domnului Wrana, după cum s-a ales praful şi din ceapeu. Numai amintirea, ca o poză voalată veche de jumătate de veac, surprinsă inevitabil cu aparatul foto sovietic ieftin şi trainic, continuă să dăinuiască în câteva suflete de copil, aşa cum este şi al meu. Iar aroma strugurilor arşi de soare ca şi obrajii puilor de ferendean, dulceaţa toamnelor calde, mirosul de iarbă şi câmp, fericirea de sălbăticiune departe de oraşul cu miros de sulf nu s-au pierdut, continuă să trăiască în sticla prăfuită a memoriei, ca un vin foarte vechi pe care nu te hotărăşti încă să-l destupi, pentru a nu risipi vraja dumnezeirii.

16 comentarii:

  1. frumoase amintiri.
    dar ce a ramas din viile de la Jamu Mare si Tirol?
    Din cele de la Jam nimic, din cele "tiroleze" se mai produce vin ... in Moldova.
    E de ras sau de plans, cand citesti pe eticheta celor de la Senator Focsani : Cadarca - IG Dealurile Tirolului ?!
    Sigur e de plans, lichidul din sticla, dupa riscanta aventura numita degustare.

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, ai dreptate, ai mare dreptate. La Jamu Mare e jale, la Tirol mai poţi găsi totuşi vin, însă în sticlele de Focşani de care vorbeşti poţi să dai de un curat vitriol, vorba altor site-uri.
    Din păcate, multe dintre lucrurile frumoase supravieţuiesc doar în amintire. Printre ele se numără, fără îndoială, viile de altădată ale Jamului şi Tirolului.
    Şi totuşi, pământul de acolo încă aşteaptă pe cineva cu pasiune şi cu bani care să o ia de la început. Eu nu cred că e totul pierdut.

    RăspundețiȘtergere
  3. Pentru viticultura nu e pierdut nimic, au venit si o sa mai vina investitori straini de meleagurile astea. Dar pentru taranii romani (cati au mai ramas) s-a spulberat orisice speranta; spalirul din curtea casei si butoaiele vechi din pivnita raman singurele marturii ca, odata s-au facut sute de litri de vin.
    Crama de la Tirol a fost preluata de un italian, care la randul lui se judeca cu alti italieni (cei de la Focsani), pentru suprafata cu vita de vie concesionata de ultimii, pentru o perioada de 49 de ani. Majoritatea localnicilor au scos butucii de vita dupa retrocedarea terenurilor, lasand apoi pamantul in paragina, sau vanzadu-l la un pret de 80-100 de euro/hectarul (tot firmei italiene). Au mai ramas doi sau trei mici producatori (din randul fostiilor angajati de la crama) care incearca sa supravietuiasca din roadele viilor.
    Am degustat anul trecut un cabernet si era tare bun, chiar prea bun raportat la vinurile baute din soiul asta. Secretul l-am aflat mai tarziu: o parte de Lipovana (sau Lipovac, cum se spune la acest hibrid in Clisura Dunarii)la trei parti de cabernet, pentru a rezulta un vin corpolent si cu o aroma "imbatatoare".
    Dar legislatia nu permite comercializarea unui astfel de vin, asa ca producatorul va fi nevoit sa se multumeasca doar cu "notorietatea" locala, care nu stiu daca asigura si continuitatea.

    RăspundețiȘtergere
  4. E foarte interesant ce spui. De Tirol şi de Cabernetul cu pricina. Cunosc soiul Lipovană, se cultiva odinioară la Ferendia. Strugurii sunt foarte aromaţi, de aici "îmbunătăţirea" de care vorbeşti.
    Acuma, desigur, trebuie să căutăm mereu puritatea. În viaţă şi în vin. Pentru că asta înseamnă valoare. Şi în decursul acestei căutări avem cu toţii foarte multe de învăţat. Eu sunt numai ochi, urechi şi papile gustative de acum înainte, în căutarea celor mai pure vinuri din lume.

    RăspundețiȘtergere
  5. Daca tot suntem la postarea cu amintiri, rememorez ceva legat de Jamu Mare.
    Acum vreo cinci ani, un vecin mai varstnic imi povestea un scurt episod legat de vin si de localitatea pomenita mai sus. Pe la inceputul aniilor '60, impreuna cu un amic, frecventau Timisoara fiind gazduiti la unchiul acestuia, mare "mahar" de partid si posesor de pivnita aglomerata cu felurite lichide. Dintre bauturile degustate, una singura i-a impresionat foarte tare: un vin mai deosebit, dulce si destul de tare (alcoolizat). Uncheasu' activist le-a spus ca e un vin mai special, produs la Jamu Mare sub denumirea de mistel.
    Mai tarziu cand am inceput sa descoper si eu vinul (calitativ si nu doar cantitativ) mi-am amintit acest episod. Am tot cautat pe net despre mistel sau vinuri de la Jam, dar fara succes. Pana in toamna lui 2008, cand intr-o vizita la o vinoteca din Vrsac - Serbia (Varset cum se spune la noi), mi-a sarit in ochi denumirea de Mistela - vin special alb si dulce, obtinut din must nefermentat din soiul Riesling Italian, alcoolizat cu distilat de vin.
    Insasi podgoria din care provine, e situata pe colinele din vecinatatea orasului, inspre Jamu Mic (Mali Jam la ei) la o distanta nu prea mare de Jamu romanesc. Ce coincidenta !
    Vinul asta licoros se aseamana cu un Porto alb, totusi mai aromat (la nas) si cu o nota in plus la gustul dulceag; + 17.25% vol.alcool.
    I-am oferit si vecinului o sticla, care dupa degustare imi spune: " e foarte bun mistelu sarbesc, dar cel de la Jam era rosu de la strugurii de pinot".
    :)

    RăspundețiȘtergere
  6. Mişto povestea, mi-a plăcut cum (nu) a fost dezlegat misterul Mistelului. Dar eu aş vrea să duc amintirile şi mai în urmă, în perioada interbelică şi chiar în cea austro-ungară.
    Cunosc şi Mali Jamu-ul, şi Vârşeţul, am fost pe acolo. Şi a trebuit să fac asta, să mă duc prin părţile alea, fiindcă toată copilăria mea a fost vegheată de culmile misterioase ale munţilor Sârbiei şi de enigmatica, bătrâna Culă a Vârşeţului.
    După cum povestea tata, înainte de 1918, ferendenii mergeau sâmbăta la Vârşeţ, unde era un birt foarte mare, al Cătiţei lu Steia, care putea să primească până la 100 de căruţe, oferind adăpost pentru animale şi cazare pentru oameni. La Vârşeţ ei vindeau animale şi cereale. Şi cumpărau, între altele, ţuică şi... vin.
    Când s-a făcut România Mare, s-a întins graniţa la Jamu Mare. Totuşi, după 1918, mulţi bănăţeni de dincoace de graniţă şi-au căsătorit copiii la Vârşeţ, la Coştei, la Jamu Mic. Aceşti oameni aveau aici pământ, parte de la părinţi,au venit cu căruţele în România şi l-au lucrat până când a izbucnit cel de-al doilea război mondial. La fel se duceau românii în Iugoslavia. Şi nu ratau nici o rugă, nu contează de care parte a frontierei se desfăşura aceasta.
    Muma, bunica mea, avea o mătuşă la Coştei şi verişori la Vârşeţ.
    Ştii legenda cu Jamu Mare şi Jamu Mic? Se zice că împărăteasa Maria Tereza s-a suit în Cula Vârşeţului, s-a uitat pe un geam mare şi a văzut un sat, punând-i pe dată numele Geamu Mare (Jamu Mare), iar apoi s-a uitat pe un geam mic şi a văzut o altă aşezare, căreia i-a pus nummele Geamu Mic (Jamu Mic).
    Iar eu n-am să uit, dacă trec prin Vârşeţ, să intru într-o vinotecă, să cumpăr un Mistela alb şi dulce şi să-l beau în sănătatea ta. Că la Jamu Mare n-aş avea nici o şansă să mai găsesc vreunul mai roşu...

    RăspundețiȘtergere
  7. Tare legenda cu cele doua "jamuri".
    E valabila si pentru cele doua Ticvani-uri? :)
    Din pacate granita si perioada dupa 1944 a rupt multe legaturi intre romani.
    Kula Varsetului e un loc pe care nu il ocolesc niciodata, la excursiile prin partile alea.
    Ar fi interesant sa ajungi la festivalul vinului "Vinofest" din Vrsac; anii trecuti s-a tinut in ultima saptamana din februarie, in 2010 e programat pe 15 martie.
    Producatori mai mici sau mai mari ofera la degustat (si la vanzare) tot ce au mai bun din pivnitele lor; de la soiurile internationale, la cele specifice zonei : Creata de Banat, Smederevka, Tamaioasa Alba, Vranac si daca e prezent si maestrul Panic de la Negotin, atunci sigur va fi momentul inatlnirii cu un soi unic si de exceptie : Tamaioasa neagra (Crna Tamianika), o reminescenta din familia Muscatului, iubit si cultivat la Negotin de tovarasul Tito.

    RăspundețiȘtergere
  8. Florin, mi-ar plăcea să ajung la Vinofest, în martie. Am să vorbesc cu membrii clubului nostru de degustători amatori şi poate dăm o raită în Banatul situat de cealaltă parte a graniţei. Nu găseşti că barierele astea numite frontiere au devenit de-acum inutile?
    Orişicât, m-ai stârnit cu Tămâioasa aia neagră. De vreun vin sârbesc Harisma sau Charisma (nici nu ştiu cum se scrie)ai auzit?

    RăspundețiȘtergere
  9. Harizma de la Podrum Aleksandrovic, cel mai bun chardonnay sarbesc.
    Suna fain numele: podrum ... ca si la noi. :)
    Regionalism tipic pentru Banat.
    Braca Rajkovic si cei cu "podrumul" sunt varfurile producatorilor din Serbia.
    Harisma asta e de gasit la un pret intre 10-11 euro.
    Din Tamaioasa neagra am mai pastrat o sticla, e un vin deosebit; se recolteaza la sfarsitul lui august(da o productie f.redusa la hectar), are o concentratie foarte mare de zahar, si rezulta in mod natural un vin cu vol. alcoolic intre 15-17%; un buchet si un gust exceptional, nemaintalnit la nici un alt soi.
    Tipul din Negotin (e singurul loc unde se mai cultiva) mi-a promis cateva zeci de coarde pentru altoit, in primavara.

    RăspundețiȘtergere
  10. Da, da, podrum. Avem şi noi podrum la Ferendia, e plin cu saci de cartofi, cotăriţe cu sfeclă, borcane cu păianjeni, sticle şi pet-uri de tot felul, morcovi în nisip, hrean şi nici o sticlă de vin.
    Dacă Chardonnay-ul cel mai bun din Serbia face 10-11 euro, nici nu e o grozăvie de preţ. Cam tot atât costă Sole Chardonnay de Recaş. Din ăsta ai (de)gustat? Care e mai bun, al nostru sau al lor?
    Iar Tămâioasa neagră deja mă intrigă, m-ai stârnit cu toate aceste precizări. Îmi dau seama că şi Serbia e o ţară interesantă din punct de vedere viticol, chiar dacă nu deţine suprafeţe însemnate de viţă-de-vie. Mi-ar plăcea să o străbat în scopuri exclusiv oenologice şi să mă întorc de acolo încărcat cu vinuri şi cu amintiri pe care să le transform pe urmă în reportaje aici pe blog.
    Şi după toate aceste informaţii pe care le schimbăm, chipurile, drept comentarii, nu e exclus să trec anul ăsta prin Serbia. Măcar o dată.

    RăspundețiȘtergere
  11. Nu am gustat din cel de la Recas.
    Am mai scris cate ceva despre vinurile sarbesti pe un blog (la care nu mai am acces) : http://aberatiibahice.blogspot.com/

    RăspundețiȘtergere
  12. Apropos de Sole al lui Recas - ma bag si eu in seama, domnilor!
    Genial Sole Recas 2006 - medalie de aur la Concursul mondial de la Bruxelles - luata pe bune, parerea mea. Gustat in 2007 si 2008 - magistral! In 2009 gustat 3 probe, 2 dintre ele deja cazute, in 2010 am facut degustare de crama la un restaurant care mai avea pe stoc (si pastrase 12 sticle) - 4 compromise - 8 baubile, vandut repede in carafe ca vinul casei :)) Sole 2007 - prea acid, se deschide greu, lejer dezechilibrat -alt an, alt vin!
    Nu am gustat 2008. De ce oare?

    RăspundețiȘtergere
  13. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  14. Răzvan, prietena Clara, degustătorul autorizat - în Ungaria - din clubul nostru are o teorie: cu cât bei mai repede vinul şi nu-l ţii prea mult în pivniţă, cu atât ai şanse mai mari să bei un vin bun (dacă bun a ieşit de la început). Acuma, în subiectivitatea mea de amator, eu nu sunt întrutotul şi întotdeauna de acord cu ea, dar uite că în unele privinţe are dreptate. În legătură cu Sole 2006, l-am gustat şi eu la început, vin excepţional! Compromiterea după trei-patru ani a vinului cel bun trebuie s-o punem pe seama faptului că nu se preta la învechire, ori pe seama amănuntului semnificativ că nu în toate sticlele s-a aflat de la bun început acelaşi vin? Cum tranşăm această chestiune? Mi s-a întâmplat să trăiesc dilema asta cu Shiraz-ul cu cocoş pe etichetă şi cu Cuvee Uberland-ul. Oi fi eu subiectiv şi nu neapărat cunoscător, dar cel mai adesea nu mă înşală simţurile. Văd însă că şi tu, profesionistul, eşti dezamăgit din cauza pomului lăudat la care ne-am dus cu toţii cu sacul...

    RăspundețiȘtergere