miercuri, 5 ianuarie 2011

Revelion pe muzică de vinil cu Davino şi curcan de la Ferendia lui Tatabun


Am trecut liniştit în 2011, dopul şampaniei nu a zburat până la Mureş, iar tăcerea nopţii a fost rar tulburată de petarde. A fost un revelion cu Davino, cu Rhein Imperial şi Cuvée Charlotte, cu creveţi, curcan şi tiramisu, cu câţiva prieteni în jurul focului nevăzut al sărbătorii cu artificii şi muzică pe vinil.
Vinurile de la Davino, trei la număr, au fost aduse de doctorul Silviu Radu după o escapadă "vestică" în hruba Enotecii de Savoya şi erau gata-gata să-mi răstoarne toate topurile personale. Şampania Rhein fusese achiziţionată chiar de la ea acasă, din Azuga, după o întâmplare cu bloggeri şi oenologie. Iar cuvée-ul cel mai frumos purtând emblema SERVE a călătorit spre Arad tocmai de la Ceptura, după un festin cu trufe şi alte bunătăţi la care am participat la început de decembrie. Nu ştiu însă ce ne-a venit cu creveţii, specialitate culinară neobişnuită pentru nişte sărbători neaoşe, poate că ne-a plăcut să ne facem de cap în noaptea de Anul Nou tocmai pentru a marca o anumită despărţire de trecut. Cât despre curcan, aici e meritul lui Tatabun, părinte de copii orăşeni, din satul Ferendia, care la aproape 80 de ani a găsit de cuviinţă că încă nu a venit vremea să iasă la pensie. Ca urmare, prin iunie 2010, a cumpărat nişte pui de o zi de la târg şi i-a crescut până au ajuns să cântărească 15 kilograme, în preajma Crăciunului, pentru a-i livra fericit fiului blogger de la Arad care obişnuieşte să-şi spună, din capriciu, Pivnicer. Cum Tatabun are doi fii, a umplut frigiderul cu trofeele a patru curcani gigantici, pe care i-a împărţit la doi şi i-a expediat, în portbagajul unei Toyota Corolla, la Timişoara şi Arad, pentru o cât mai bună desfăşurare gastronomică a sărbătorilor de iarnă. De tiramisu s-a ocupat cu măiestrie Pivnicera, între două postări pe vestik.ro şi două link-uiri pe Facebook. Căci e lucru bine ştiut în familia "vesticilor", însă mai puţin cunoscut în lumea largă, acela că dânsa creează cel mai gustos tiramisu din întreaga Mitteleuropă. Ar fi nedrept să nu pomenim aici şi sarmalele mamei soacre, care au dispărut cu repeziciune din farfurii la 1 ianuarie, după mici stimulente cu ágyas pálinka târguită dintr-un foarte unguresc magazin din Eger.
Bine, n-am înfăţişat aici o ordine cronologică a mâncărurilor şi băuturilor servite şi nu e un secret că am avut parte şi de excelente fripturi de vită şi porc în compania vinurilor roşii. La creveţi însă am servit un Davino, Domaine Ceptura Blanc 2007, cupaj de Sauvignon Blanc, Fetească Albă şi Riesling, unul din cele mai bune cupaje albe din România, dacă nu cel mai bun, după modesta şi subiectiva părere a Pivnicerului. Ne-am delectat şi cu Purpura Valahica 2008, o rafinată Fetească Neagră tot de la Davino, de vreo 85 de puncte în mintea aceluiaşi blogger, însă aici trebuie spus că "vesticii "au avut ocazia să guste în 2010 cel puţin două Feteşti Negre mai bune. Senzaţia acelei nopţi de An Nou a fost însă Domaine Ceptura Rouge 2007, cupaj de Fetească Neagră, Merlot şi Cabernet Sauvignon, vinul iniţierii, al revelaţiei. L-a degustat şi băut cu plăcerea sinceră că nu e nevoie să fii cine ştie ce snob putred de bani intrat logic în vreo organizaţie mai mult sau mai puţin secretă, pe la întruniri care ţin locul şedinţelor de altădată cu secretari de partid, utecişti şi asecişti fruntaşi, pe care acum îi strigă la ordine un preşedinte grizonat, cu ciocănel, ci e îndeajuns te afli în pielea unui simplu muritor cu ochiul deschis, cu simţurile aţintite către cupa cunoaşterii. Chiar dacă preţul prozaic al unei asemenea experienţe e prohibitiv, bucuria e cu atât mai mare atunci când descoperi vinul cel bun o dată la câţiva ani decât atunci când nu mai ştii ce să faci cu banii şi ajungi frecvent să cumperi vinul după criteriul savant al preţului de la 30 de euro în sus.
Silviu a mai adus şi un vin franţuzesc de căpătat, Les Chouacheux, Beaune 1er Cru 2003, de la Domaine Coste-Caumartin, Bourgogne, altminteri onorabil, dar pe care l-am situat totuşi sub creaţiile de la Davino. La desert am deschis o Tămâioasă Românească 2000, Chateau Pietro, Domeniile Viticole Franco-Române, şi am dat savurat-o cu aceeaşi încântare ca în anii trecuţi.
În prima zi a lui 2011 nu am rezistat tentaţiei, am deschis şi consumat un Cuvée Charlotte 2007, care, spre deosebire de alte vinuri româneşti mai lăudate şi mult mai scumpe, evoluează minunat minunat în sticle, desăvârşindu-se, acumulând an de an savori de piele şi prune uscate specifice marilor vinuri.
Ultimele ore ale lui 2010 şi primele din 2011 au trecut cât se poate de nonconformist şi prin aceea că ne-am răsfăţat şi din punct de vedere muzical, scoţând de la naftalină pick-up-ul Tesla din anii '70 şi câteva sute de viniluri din colecţiile proprii. Am ascultat un amalgam de melodii, ca nişte decreţei nostalgici ce suntem. În odăile casei au concertat aleatoriu Maria Tănase, cu a sa Mărioară de la Gorj, Compact cu Fata din vis, Alifantis cu Piaţa Romană nr. 9, dar şi Dire Straits cu Brothers in Arms, Beatles cu Yesterday, Pink Floyd cu The Wall, Sony&Cher cu I Got You Babe. Pentru un pic de contrast, am pus şi un nemuritor Gică Petrescu, Ia mai toarnă-un păhărel. Nimeni însă nu ne-a împiedicat să ascultăm şi chitară clasică, piese de Bach, Haendel, Frescobaldi, Michael Praetorius, Albinoni, Marcello, dar şi Concertul de Aranjuez al lui Rodrigo, apoi flamenco, sărind brusc la Anotimpurile de Vivaldi şi Rapsodiile lui Enescu. N-am omis Hanul lui Manuc al lui Mircea Vintilă, Valţul rozelor al lui Tudor Gheorghe, Iris, cu Strada ta. Am trecut pe urmă la Rock-ul baroc al trupei Pro Musica şi la Phoenix, cu ale sale Mugur de fluier, Canarul şi Vremuri, neuitând, în sufletul nostru de timişoreni născuţi ori adoptaţi, că datorăm libertatea de astăzi acelui spirit din capitala Banatului care ne-a contaminat iremediabil pe toţi şi chiar a schimbat lumea românească.
Pentru noi a fost, fără îndoială, unul dintre cele mai reuşite revelioane din ultimele decenii. O vină a avut şi anturajul. Motanul Lucky sforăia liniştit pe un fotoliu, cu câteva zile înainte ca Bace Toghiere să-l sfinţească cu un jet bine ţintit de agheasmă. Căţeluşa Rita lătra la himere, stelele luceau nevăzute în spatele norilor de zăpadă şi fum, vinurile se odihneau în arcadele vinotecii desăvârşindu-şi alchimia, muzica nostalgiei răsuna sub bradul cu sclipiri electrice, oglindind în rotirea inegală a discurilor de vinil o lumină aproape interioară. Pe o etichetă de vin, un ochi larg deschis privea adevărul potirului, susurul sângeriu ca un sacrificiu. Dar cine să înţeleagă şi să cuprindă totul?

2 comentarii:

  1. La Multi Ani, Vali! Ti-am citit postarea asta intr-o cafenea cu jazz si muzica clasica arabeasca, la 10 seara, intr-o vineri. Si mi s-o facut dor de Arad :).

    Cheers.

    Razvan

    RăspundețiȘtergere
  2. La mulţi ani!, Raz. Nu e extraordinar că, oriunde ne-am afla, înlăuntrul oricărei muzici şi oricărui continent, putem să ne alimentăm dorul cu imagini şi cuvinte de acasă?
    Acum, Aradul e o acuarelă reuşită, cu cetate şi turle din care cresc arbori, cu egrete negre care zboară planat deasupra Mureşului, cu oameni lăsaţi în voia lor pe străzi şi prin parcuri de o istorie mai blândă.
    Eu pândesc apusuri şi discuri în flăcări printre ierburile malurilor, înconjurând cu bicicleta vechea cetate, zoomând de pe poduri imaginile cu vaci, betoane şi smog ale oraşului.
    Între timp mai trec anii...

    RăspundețiȘtergere