miercuri, 22 septembrie 2010

Budapesta, o dragoste la a doua vedere


Nu te poţi despărţi frumos de un mare oraş european cuprinzând totul într-o singură postare pe un blog anodin. Nu poţi aproxima Budapesta în câteva fotografii şi cuvinte, nu poţi expedia totul în nişte fraze şi formule turistice ale propriei treceri pe acolo. De aceea mă văd obligat să continui aici povestea mea de dragoste la a doua vedere cu această distinsă "doamnă" a urbanităţii. Ca şi cum ea, povestea, nu poate avea un sfârşit, ca şi cum abia începe şi încă nu-i poţi şti numărul episoadelor, al extazelor şi dezamăgirilor.
Chiar dacă am petrecut doar două zile în cocheta capitală maghiară, de care Aradul este mai apropiat decât de Bucureşti din multe puncte de vedere, nu a fost vorba de o călătorie oarecare. Şi bag de seamă că Festivalul Vinului, acel Borfesztivál 2010 care a avut loc în Budai Vár, a fost doar un pretext pentru această întâlnire cu ea. Noi, cei din clubul Vestik, am făcut cunoştinţă cu bătrânul oraş nu în chip de turişti plini de bani şi de ifose, plimbaţi de vreun ghid cu microfon şi steguleţ prin faţa unor lucruri măreţe dar moarte, ci în calitate de simpli oameni în mulţime. Cu ajutorul amical al lui Robert, amfitrionul pensiunii Villa Korall, ne-am luat abonamente de o zi pe toate mijoacele de transport budapestane. Aşa se face că în timpul şederii în capitala maghiară am mers pe jos, cu autobuzul, cu tramvaiul şi cu metroul. Am băut vinuri locale şi am mâncat gulaş, am colindat străzile, am cumpărat câte un gyros de la fast-food, din acela din care obişnuia şi Clara să mănânce în anii studenţiei. Am privit Budapesta de sus, din turle de biserici şi din cetatea Budei, dar şi de jos, de pe apa agitată a Dunării, i-am admirat vapoarele şi steagurile şi femeile contemplând valurile, grafitti-urile şi reclamele, Puskasul tânăr zâmbind într-o vitrină printre fanioane cu Real Madrid, Santos, Videoton, Bayern şi Penarol, corbii cu inel în cioc, bastioanele, sfinţii şi eroii. Pe afişele urbane, sub fiecare chip rupt de politician candidat la o funcţie oarecare se ascunde un alt chip de politician, la fel de zâmbitor, cu tenul impecabil, cu dinţii strălucitori. În sticlele noilor construcţii se oglindesc, aidoma unor ilustraţii la cărţile de basme, turnuleţele şi bastioanele vechii cetăţi pe care nimeni n-a desenat încă vreun prinţ şi vreo prinţesă mână în mână, privind cursul ondulat al Dunării.
Am fost pe Vaci utca, din spatele geamurilor ne priveau distinse chipuri nobiliare de câini şi pisici, Gioconde şi Napoleoni cu bot şi mustăţi brodate pe perne.
În faţa unei cafenele cu scaune comode, un câine cu steguleţ maghiar prins ţanţoş de zgardă distra trecătorii şi copiii în chip firesc şi simpatic. În Szent István tér am pozat maratoniştii matusalemici, urmăriţi cu încântare de prunci şi bunici, de cuplul de poliţişti şi de o americancă volubilă, parcă programată să strige "Go USA!" de fiecare dată când treceau pe lângă ea concurenţii de acasă. Am putut afla de pe afişe că la Budapesta a concertat Natalie Cole şi că vor veni Sting şi Led Zeppelin. Din turla bazilicii Szent István se vede totul: clădirea Parlamentului, turlele marii sinagogi, doamna şi florile de la un balcon oarecare, maratoniştii veterani care aleargă într-un concurs, Mátyás-templom, Hermeşii de pe clădiri... Nu am uitat să trecem pe la Oktogon la ora 12 fix, să vizităm imensa Piaţă a Eroilor, să bem un parfumat cupaj de Chardonnay şi Irsay Olivér, Don Olivér, 2009, şi un Möcsényi, Chardonnay, 2007 pe Liszt utca, la terasa întâmplător aleasă Passion, şi să facem o călătorie cu vaporul între Margit híd şi Petőfi híd. Aparatul foto a mai surprins un zâmbet de marinar, o coloană de ciclişti în faţa Parlamentului, nişte Harry Potteri de marţipan, norii şi ploaia, cerul senin, Statuia Libertăţii, un Iancu de Hunedoara şi un Matei Corvin din piatră, cerşetorii şi homeless-ii, chipurile de îndrăgostiţi, bătrânul cu vioara adormit lângă o statuie de copil, un Iepuraş Playboy plin de nuri pozând pe faleză.
Am întâlnit şi cerşetori, şi oameni sărmani, şi scormonitori în gunoaie, şi homeless-i care dorm în pasaje, şi beţivi osteniţi pe o bancă în parc. Ceea ce te frapează însă este faptul că nici unul dintre aceştia nu te agresează cu vreo insistenţă, că nu cer nimic cu voce tare, venind spre tine cu mâna întinsă. Până şi ei au o distincţie anume, o demnitate căutată, şi se uită la lume ca nişte grofi decăzuţi, care n-au avut noroc în istorie, în afaceri şi în dragoste.
Din goana metroului, agăţaţi de bare, am zărit nostalgice reclame de altădată, staţiile pline de farmecul trecutului, faianţa imperială a reconstituirii. Şi poate că ochiul e capabil să pătrundă dintr-o privire fugară tâlcul adânc al acestei lumi de o frumuseţe clasică, trufia apriorică, mândria subînţeleasă cu care priveşte existenţa fiecare exemplar al furnicarului uman care mişună în marele oraş.
Mi-au plăcut ordinea care domneşte peste tot, plăcuţele cu nume de străzi care conţin şi numerele de la capete, aglomeraţia cuminte, suportabilă a bulevardelor, porţile şi detaliile de pe clădiri, podurile bine iluminate, pescăruşii plutind în lumina agonică a înserării, ţinuta poliţiştilor care ştiu să zâmbească turiştilor, capacele de canal lustruite, de culoarea aurului.
Observând global aglomeraţia urbană, ca şi cum ţi-ai dori să cuprinzi totul într-o idee, într-o acuarelă concepută undeva în cel mai înalt punct de observaţie, în foişorul creator al privirii, îţi dai seama că trebuie să cauţi amănuntul semnificativ, detaliul care exprimă. O duduie privind vapoarele, un steag roşu alb verde fluturând în vânt, trecători urcând scările abrupte ale staţiilor de metrou, o turlă cu crucea în cer. Oamenii sunt vii, trec grăbiţi pe lângă statuile reci, lipsite de priviri şi de suflet. Şi nu le pot împrumuta viaţă chipurilor de piatră, fiindcă sunt nevoiţi să-şi vadă de ale lor, de eroismul supravieţuirii zilnice. Dacă înţelegi asta, îţi dai seama cât de norocos eşti că poţi să te plimbi liber pe străzile Budapestei, că poţi să o vezi în esenţa ei, dincolo de rutinele şi stresurile zilnice ale celor care şed acolo de o viaţă. Apoi vine vremea să te retragi către culcuşul de o noapte, în timp ce poezia acestei cunoaşteri ţi se aşază încet în suflet, precum sedimentele unui vin nobil, păstrat peste ani printr-o alchimie intrinsecă, printr-un mister încă nedezlegat de cei care caută să exprime fericirea cu ajutorul unor explicaţii ştiinţifice.
A treia zi vei pleca dis-de-dimineaţă către Eger, împreună cu membrii clubului degustătorilor tăi arădeni de vin şi de călătorii, părăsind capitala printre cartiere de blocuri, trecând Dunărea pe unul din podurile puţin aglomerate, pe căi bine ştiute de Titi, care te scot în jumătate de oră din oraş. La capătul acestui drum se află o altă cetate medievală cu biserici şi minaret, cu vinuri şi alte licori despre care nu poţi povesti în voie decât într-o postare următoare.

Galerie foto


4 comentarii:

  1. Robert si vila Korall... incredibil, si noi tot acolo :)
    Robert este o gazda desavarsita, ar trebui sa fie un model pentru toti proprietarii de pensiuni.

    RăspundețiȘtergere
  2. Da, Lady Io, e o frumoasă coincidenţă. Se întâmplă atât de multe lucruri sub semnul coincidenţei: acela că existăm, în acelaşi secol, deceniu, an, în aceeaşi zi şi secundă; acela că trăim în aceeaşi ţară; acela că ne place să călătorim şi să bloguim. Şi când mă gândesc că ne aşteaptă atâtea coincidenţe viitoare, mai că îmi vine să plec iarăşi în lumea largă, în locuri din care o pot vedea de sus, cu toate intersecţiile şi intersectările ei pe care curg oameni la bordul propriului destin care se întâlneşte cu atâtea altele.

    RăspundețiȘtergere
  3. Tare faină-i Budapesta așa cum o zugrăvești, de mi se face un dor nebun de ducă s-o văd și eu din nou pe bătrâna Doamnă și pe oamenii ei mândri și calzi. Iar pentru minunata licență a homeless-ilor budapestani "grofii decăzuți, care n-au avut noroc în istorie, în afaceri și-n dragoste", te felicit din nou și te invidiez că poți și mai știi să vezi niște oameni așa!

    RăspundețiȘtergere
  4. De multe ori intrăm în câte un impas, Răzvan, şi asta din pricină că ni se uzează lumea din jur, de rutină şi de gri şi de nefrumuseţe. Şi-atunci trebuie să căutăm norocul şi curajul de a porni într-o călătorie, departe, pentru a reuşi din nou să-i privim pe oameni în adevărata lor lumină. Pe cei mai nenorocoşi decât noi, cărora li s-a uzat lumea şi n-au apucat să facă o călătorie izbăvitoare, dar şi pe cei mai norocoşi ca noi, pe grofii nedecăzuţi, pe domnii şi pe gentlemenii ai căror strămoşi au construit Bastionul Pescarilor, Ponte Vecchio, Domul San Marco, Peleşul şi London Bridge. Şi tot aşa, navigând printre contraste, vom înţelege că noi înşine facem parte din marea Fiinţă umană, cea care trăieşte pe rând şi decăderea, şi gloria, găsind totuşi calea să lase celor care vor veni câteva lucruri eterne. Budapesta este, fără urmă de îndoială, unul dintre ele.

    RăspundețiȘtergere