duminică, 25 aprilie 2010

Fericire cu gust de Trebbiano şi Sangiovese la Villa Spoiano

Mugurii viei au plesnit deja în frunze pe garajul citadin de acasă, însă gândul mă duce cu mai multe luni în urmă, spre anotimpul coacerii şi al călătoririi. Dacă vă străduiţi să faceţi împreună cu mine aceeaşi încercare de întoarcere în timp şi în spaţiu, spre septembrie 2009 şi spre Toscana, puteţi vedea cu ochii minţii dealurile nesfârşite cu vii şi măslini care se întind în jurul orăşelului Tavarnelle Val di Pesa. Puteţi simţi mirosul aproape mediteranean al lumii şi viţa încărcată de struguri, îndepărtarea plină de fructe şi amintiri a lumii etrusce. Aşadar ne aflăm cu toţii la Tavarnelle şi tocmai am aflat că astăzi e zi de degustare la Villa Spoiano de la marginea oraşului. O luăm agale pe jos de la ostello, mai întâi pe lângă şoseaua strâmtă şi extrem de circulată, pe care trec în viteză maşinile florentinilor aflaţi în vacanţă, iar mai apoi pe drumul pietruit care trece prin vii şi măslini, pe lângă vile bine îngrijite, către locul şi timpul degustării. La intrare ne întâmpină într-o nişă o sticlă de vin şi firma clară a fattoriei: Villa Spoiano - Vino e olio. De o parte şi de alta a drumului, vie în soare. La fiecare capăt de rând înfloresc trandafiri roşii. Se spune că, dacă le merge bine rozelor, şi via prosperă! Aşa că e minunat să priveşti această grădină cu struguri şi roze în soarele de septembrie. Vila a aparţinut cândva familiei de Medici, asta se poate observa în fiecare detaliu, căci fiecare obiect are vechime de sute de ani şi emană o fascinaţie aparte. În curte se află o mică fântână arteziană în apa căreia înoată peştişori coloraţi şi se oglindesc ferestrele cu şolocaturi verzi ale clădirii. Peste tot poţi vedea statui fără vârstă şi vaze imense cu leandri, portocali şi lămâi, cu flori neştiute care se deschid în lumina blândă. Un pic mai jos, la poalele dealului, imediat sub curtea interioară, vezi un bazin cu făpturi de piatră răsărind din apă. Departe, peste valea care întinde pe kilmetri, o campanilă pune în contralumină soarele dimineţii. Când am deschis poarta grea care duce către salonul destinat degustării şi vânzării vinurilor, o fetiţă blondă surâdea la fereastra unei odăi de la etaj. Un mic pui de neamţ aflat în vacanţă în inima Toscanei. Treptat, apar şi alţi turişti, cei ai vilei, cazaţi în camerele de la etaj, şi cei veniţi din Tavarnelle sau de aiurea anume pentru a gusta vinul casei. Majoritatea sunt nemţi, mămici şi tătici cu plozi bălai după ei, veniţi în X5-uri şi Touareg-uri impecabile, mirosind a prosperitate. Din pricina lor, stăpâna casei vorbeşte mai mult în germană, dar pentru noi şi pentru un domn francez în vârstă, care tot gustă din strugurii Sangiovese aflaţi într-o benă din curte, signora traduce din când în când şi în engleză micul istoric al domeniului. După secole de stăpânire aristocratică, vila a avut parte de mai multe schimbări de proprietari. În timpul celui de-al doilea război mondial, între două campanii pe fronturile de est şi de sud, un general german a rechiziţionat-o şi s-a bucurat acolo de o nefirească linişte paradisiacă, departe de exploziile şi oribilul luptelor. După război, a trecut prin mâinile mai multor administratori, ajungând să fie vândută pe la sfârşitul anilor '80 unor proprietari elveţieni, imediat înaintea apariţiei unei legi care nu mai permitea înstrăinarea unor asemenea proprietăţi către cetăţeni din afara Italiei. Toate acestea ni le-a povestit amfitrioana, doamna Susi Waspi, al cărei soţ, Jan, tocmai ne invita să-i vedem oamenii la treabă: împreună cu un angajat, desciorchina o benă de struguri cu ajutorul unei maşinării conectate la tractor. Ne-am strâns în jurul remorcii, am gustat din boabele albăstrii, am bliţuit de zor, iar apoi am coborât, pe lângă zidurile vechi, năpădite de iederă, în pivniţele cu butoaie şi recipiente imense în care se procesează vinul. Herr Jan, răsucindu-şi mustăţile elveţiene, ne-a descris tot procesul, însoţit de căţeluşa Sally, un fel de păzitoare a domeniului Waspi, care avea grijă să latre dacă vreun turist uita să-i urmeze stăpânul, zăbovind prea mult în faţa vreunor sticle cu vin. Villa Spoiano se află la 30 de kilometri de Florenţa şi la vreo 38 de Siena. Este o fermă biologică, situată în zona Chianti, la o altitudine de 340 de metri. Deţine peste 68 de hectare, din care 17 sunt cultivate cu vie şi cca 25 cu măslini. În partea mai expusă la soare se cultivă soiurile Sangiovese, Canaiolo, Cabernet şi Syrah, iar în rest Chardonnay şi Sauvignon Blanc. Un alt soi cultivat este Merlot-ul. În fiecare vineri, de la ora 10, stăpânii organizează un tur al vilei şi o degustare de vin. În vilă şi în casele aferente, se pot închiria camere amenajate rustic, cu mai multe paturi, dotate cu bucătărie. Am aflat toate acestea de la signora Waspi şi din pliantele locului. În micul muzeu privat al vilei se află, pe un bufet, câteva zeci de sticle de vin şi de ulei, dar şi borcane cu miere şi alte produse ecologice oferite la vânzare. Copiii blonzi s-au plictist deja de atâtea discursuri şi se joacă cu peştii fântânii. O fetiţă priveşte curioasă la tot şi la toate, în vreme ce mămica grijulie ţine în mână o păpuşă Barbie, pentru orice eventualitate. A venit vremea degustării, ne adunăm cu toţii în salon, iar doamna Waspi toarnă pe rând vinul alb, vinul rosé şi vinul roşu în pahare, fără să se scumpească deloc. Şi-n timp ce noi degustăm şi devenim tot mai veseli, ea prezintă fiecare soi de struguri, fiindcă Herr Jan a pregătit pe o masă ciorchini frumoşi cu viţa alături. Căţeluşa Sally latră cerşind câte o bucăţică de pâine pe care noi, românii, i-o oferim cu largheţe, indignând oarecum pe educaţii turişti germani, dar nu şi pe stăpâna casei, care e cât se poate de îngăduitoare. Într-un târziu, după ce vom fi degustat vreo şapte-opt soiuri de vin, de la cel alb şi tânăr, Bianco - cupaj de Malvasia și Trebbiano din 2008, până la vinul roşu, greu, cupaj de Sangiovese şi Cabernet Sauvignon din 2001, şi dulcele Vin Santo din 1999, ne apucăm de cumpărături. Deşi am venit pe jos de la ostello-ul nostru situat la vreo 2-3 kilometri, am cumpărat, în cinci, vin de vreo 300 de euro. Un pic mai mult decât au luat ceilalţi douăzeci de turişti la un loc, sosiţi cu SUV-urile din patria lor prosperă. O fi de vină criza... Doamna Waspi era însă uşor contrariată. Nu ştia de unde să ne ia, fiindcă nu aflase de unde venim. Şi cum cel mai poliglot dintre noi vorbea fluent germană şi engleză, dar şi italiană şi franceză, a trebuit să facă mai multe încercări, luând la rând ţările civilizate ale Europei, şi tot n-a ghicit. După ce am lămurit misterul, lăsând-o oarecum interzisă, ne-am luat baxurile de vin în spinare (nici noi nu ne gândisem la o asemenea cantitate de cumpărături, dar nu mergi în fiecare zi în Toscana, nu-i aşa?) şi am pornit spre Tavarnelle, pe lângă viile cu trandafiri la capăt de rând, prin ţara cu vino e olio şi turişti blonzi, spre aventurile noastre viitoare în compania unui zeu anume căruia îi place aşa de mult să petreacă. Alături de el ne-am trăit clipa şi ne-am terminat banii, ca şi cum fericirea ar avea gust de Trebbiano şi Sangiovese şi parfum de roze care înfloresc de când lumea atunci când dau în pârg strugurii în soarele blând a Toscanei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu