luni, 27 mai 2013

Trăire de clipă cu gust de Aligoté şi parfum de viţă la Crama Gramma

Fotografiile păstrează încărcătura afectivă a clipelor pe care le imortalizează. Mă gândesc la asta în timp ce derulez pe ecranul computerului şirul de imagini surprinse la Crama Gramma într-o zi uşor noroasă, uşor însorită de mai în care ne-am călătorit iarăşi pe unde n-am mai fost nicicând.
După voiajul de şapte-opt sute de kilometri dus făcut din vest în est, de la Arad şi Timişoara la Iaşi, de dragul şi dorul bunicii Olga a mezinului vestic Mihai, am dat o fugă până la Cotnari pentru o degustare de Grase de ieri şi de azi. Iar după fuga la Cotnari urma să dăm o fugă până la crama Casei Olteanu, în buza Iaşiului. Am programat-o într-o sâmbătă, aşa cum ne-a recomandat misterios Marian Olteanu, fiul cramei, şi nu mai aveam decât să ne suim în Loganul cutreierător şi să găsim locul cu pricina. Şi fiind zbanghii de felul nostru, nici nu l-am mai sunat pe Marian, ci am luat-o de-a dreptul pe Dealul Vişanilor, printr-o superbă zonă rezidenţială de la marginea capitalei Moldovei. După ce ne-am rătăcit puţin, printre vile şi pe drumuri cu hârtoape, printre vii şi prin praf, gazda  noastră ne-a recuperat şi condus până în locul în care se produc unele dintre vinurile noastre favorite, acelea care poartă marca Gramma.
Dintre toate cramele vizitate până acum, vinăria familiei Olteanu îmi aminteşte puţin, ca dimensiuni şi concept, ca peisaj şi atmosferă, dar şi ca vechime a viei, de Crama Basilescu. Am fost primiţi cu căldură de doamna cramei, Elena Olteanu, care robotea acolo în pregătirea unui eveniment care părea mai de amploare decât mica ieşire la un grătar şi un vin bun cu care ne momise Marian. Şi până să ne dumirim, să aflăm despre ce e vorba, am fost serviţi cu câteva bunătăţi locale şi cu o senzaţională Fetească Neagră not for sale, de protocol, provenită de la o mică plantaţie a unui vecin prieten.
Încă neştiutori în privinţa evenimentului care se pregătea acolo, am pozat bătrâna vie şi peisajul cu pădure şi mare oraş la poale. Crama e pusă pe vârful unui deal din care vezi Iaşiul ca o presărare de lumini şi cubuleţe la poale. Un loc minunat, deasupra lumii urbane cu toate ale sale. O oază de câteva zeci de hectare de viţă bătrână din soiurile Aligoté, Fetească Albă şi Fetească Regală şi multe hectare de pădure, un paradis precar în mijlocul problemelor contabile ale lumii. O afacere de familie, în care simţi implicarea, grijile, necazurile şi speranţa, căldura şi responsabilitatea, caracterul. O avere care este în primul rând în oamenii care au preluat-o.

Am văzut viţa de patru decenii, groasă şi ea, aidoma unor vii de la Cotnari, ca stâlpii de beton care o susţin şi atunci am înţeles de ce mi-au plăcut aşa de mult de la început vinurile marca Gramma. Întorşi în cramă, am observat cum tot sosesc invitaţi, până când au ajuns să se facă vreo patruzeci cu totul. Venise şi Cătălin Păduraru, cu tot cu microfon şi echipă de filmare şi urma să sosească şi fratele său, Adrian. Lume bună, lume frumoasă, tătici cu bebe în braţe, dudui cochete, bătrâni distinşi, invitaţi din toată ţara, de la Bucureşti şi Oradea, de oriunde. Un déjà vu plăcut şi totuşi irepetabil. Până să vină toată lumea totuşi, am fost invitaţi la o degustare la cisternă, cu Aligoté - servit direct din cisterna preferată a lui Marian, cu Fetească Albă, cu Fetească Regală. Şi după ce le-am degustat alături de oenogii casei, Iulian Teliban şi Cătălin Zamfir, şi de alţi câţiva invitaţi, le-am mai băut o dată atunci când a ajuns şi Cătălin Păduraru. Şi-n vreme ce cunoscuta personalitate din lumea artistică şi oenofilă filma şi îl intervieva pe Marian, ne-am dumirit şi noi că avem parte de un fel de ziuă a vinăriei, care de fapt este aniversarea zilei de naştere a părintelui cramei, Gabriel Olteanu, capul familiei. Platouri cu bunătăţi au însoţit evenimentul, iar unii au avut grijă de deschidă de mai multe ori robinetele cisternelor imense pentru a se bucura de vinurile anului 2012.
Pe urmă ne-am suit în maşini, să fi fost vreo zece, şi l-am urmat pe Marian în automobilul său de lux către o destinaţie misterioasă. Drumul pietruit de pe Dealul Vişanilor s-a transformat apoi în asfalt iar asfaltul a devenit în scurt timp drum de pământ traversând o pădure bătrână ce părea nesfârşită. Pădurea Dobrovăţ. Un loc care a aparţinut odinioară familiei Sturdza, în care Ceauşescu avusese cândva o cabană de vânătoare la care să tragă. Un loc în care noi cărăm acum baxuri de vin către parcul cu alee străjuită de arbori, la mesele de lemn în cerc în mijocul cărora tronează un stejar secular îmbodobit cu lumini electrice. Aici, aparatele foto, microfoanele şi camerele video s-au odihnit puţin iar noi am chefuit cu adevărat bucurându-ne de clipă şi de această sărbătoare, într-un loc accesibil altădată mai ales feţelor domneşti, boiereşti ori înalt tovărăşeşti. Un tort cu luminiţă şi un Mulţi ani trăiască! au completat atmosfera de familie, bucuria de seară a acestui picnic cu vin şi grătare şi oameni buni.
Mai ştiu că într-un târziu am suit în Logan, am vizitat mall-ul ieşean cu vedere splendidă la Palatul Culturii, că am cumpărat dulciuri pentru bunici şi nepoţi, că am vizitat o rudă dragă şi am filozofat într-un cochet apartament ieşean până la două noaptea. Pe la trei, am ajuns în curtea casei bunicii de la Bădeni, lătraţi de câinele de gardă cu nume unguresc, Gyuri. Fusese Noaptea muzeelor şi noi am ratat-o, nemaivizitând Muzeul viei şi vinului din Hârlău. Însă nu avem nici o urmă de regret, fiindcă Ziua Cramei Gramma, a părintelui Gabriel Olteanu, a fost unul din cele mai frumoase evenimente la care am participat vreodată. Un eveniment cu gust de Aligoté, de lujeri de viţă, de verde de deasupra lumii.

joi, 23 mai 2013

Cotnari, mon amour! Flashtasting cu Cătălin, pe Cătălina, deasupra Ţării Moldovei


Privind în urmă, după o călătorie de vreo 1.500 de kilometri dus-întors, îmi dau seama că mica mea excursie de weekend în Moldova la Cotnari şi la Crama Gramma a fost una dintre cele mai frumoase pe care le-am făcut vreodată. Am traversat Ardealul, secuimea şi o bună parte din ţara lui Ştefan cel Mare în compania mezinului vestic, căruia i s-a făcut dor de bunica sa din satul ieşean Bădeni. Având această pricină şi acest pretext, am condus pe rând Logan-ul său de-a lungul Carpaţilor, fotografiind tot-tot-tot, pe ritm de samba, salsa, rumba, soft jazz şi blues. Joi seara am ajuns la destinaţie, în casa bunicii, urmând ca a doua zi să facem cunoştinţă cu cea mai cunoscută podgorie a Moldovei.
Din praful zilei, în curba de la Scobinţi, Cătălin Avasâlcei ne-a preluat într-un SUV şi ne-a transportat la Cotnari. De fapt, Cotnari SA e o imensă fabrică de vin, un conglomerat de cuve gigantice, de inoxuri şi sticle, de linii de îmbuteliere care strecoară vinul în sticle sub privirile concentrate ale angajatelor şi ale Fecioarei Maria. Cătălin, directorul naţional de vânzări de la Casa de vinuri Cotnari, companie nou creată de garda tânără, copiii acţionarilor principali de la Cotnari SA, a fost o gazdă excelentă, ne-a dus peste tot, ne-a scoborât pe cele două niveluri subterane, prin hrube şi vinoteci fabuloase, între sute de mii de sticle care-şi trăiesc bătrâneţea ascunse de priviri indiscrete şi deocheante.
Podgoria Cotnari este atestată documentar din anul 1448 şi-l are ca patron spiritual şi istoric pe Ştefan cel Mare. Un tablou al domnitorului sanctificat dar şi iute vărsătoriu de sânge poate fi văzut în holul de la intrare. Am vrut să ştiu dacă pot atinge câteva obiecte care au avut legătură directă cu cel mai cunoscut voievod moldovean iar Cătălin m-a îndrumat către muzeul vinului din Hârlău, vorbind şi de un pod din vremea lui Ştefan, dar şi de Biserica Cuvioasa Parascheva din Cotnari, ctitorită de acesta în 1493. Din hol, am pornit într-o vizită de plăcere prin curte, prin pădurea de cisterne, prin jungla de inox, prin halele cu linii de îmbuteliere şi oameni la treabă. Construit în anii '60, combinatul a căpătat un nou look, unul mai puţin comunist, o dată cu reutilările din ultimii ani. Impresia e de ordine, de modern times, de industrie prosperă a cărei marfă preţioasă este vinul. Nişte zugravi se ocupau la înălţime de zidurile clădirilor, motostivuitoarele circulau în viteză la câţiva centimetri de picioarele noastre, imensele cisterne de inox luceau în soarele de mai. O linie de îmbuteliere cu o capacitate de 6.000 de sticle pe oră, în care tocmai se îmbuteliază Tămâioasa Românească, ne transpune în ritmul industrial al combinatului, oferindu-ne o imagine dinamică a forţei companiei. La urma-urmei, la asta trebuie să te şi aştepţi atunci când vizitezi crama unei societăţi care deţine 1.700 de hectare de vie. Modernitatea de la suprafaţă capătă însă un aspect de vechi, de atemporal dacă apuci să cobori în hrubele construite totuşi în perioada comunistă. Butoaiele enorme, de 3.000 şi 5.000 de litri, te transpun parcă într-o altă epocă, mult mai îndepărtată de prezent. Cine le curăţă? Un singur angajat, suficient de ergonomic la trup încât să se strecoare prin orificiul boltit croit pe măsura unui trup de copil. Tristeţea e că el, curăţătorul vechilor butoaie, se apropie de momentul pensionării şi încă nu şi-a găsit un ucenic care să-i continue munca.


Locul cel mai interesant se află pe un nivel mai jos, la mulţi metri sub pământ. În underground-ul combinatului se păstrează un milion de sticle de vin, iar noi am vizitat o vinotecă fabuloasă cu 300.000 de sticle. Cea mai veche şi cea mai scumpă totodată este Grasa de Cotnari din anul 1956, vin de 500 de euro sticla. Câteva sute de sticle cu Grasa anului '56 sunt păstrate ca valori şi în Tezaurul BNR. Un culoar strâmt şi parcă fără de sfârşit, nerecomandat claustrofobilor, îţi permite să vizitezi această vinotecă senzaţională. Acolo poţi simţi aromele a sute de mii de vinuri care îmbătrânesc frumos în lumea lor subterană. Etichete cu anii te plimbă în timp, culoarea vinului e sublimă, mucegaiul le înnobilează, e un loc în care pasionaţii intră uşor în extaz.
Când ieşim la lumină, ne cuprinde o ameţeală stranie, un amestec de fericire păstrat în nări şi în suflet iese la suprafaţă o dată cu noi. Ca să ne aducă la realitate, la propunerea mezinului vestic, Cătălin ia o sticlă de vin şi nişte pahare şi ne suie pe dealul unde se află biserica lui Ştefan, sediul administrativ al Cotnari SA, dar şi Grasa 300, o vie veche de multe zeci de ani, cu trunchiul mai gros decât stâlpii de beton care o susţin. Doi stâlpi înalţi poartă în vârf noua siglă a Castelului Cotnari, dar şi vechea denumire a IAS-ului, pe care intemperiile şi istoria se pare că nu au reuşit să o şteargă cu totul. Biserica e stranie, de o simplitate cucernică şi cuceritoare, ferestrele au ogive şi rozete iar chipul Sfintei Parascheva este dotat cu un difuzor-sirenă.
Mai sus, vedem staţia meteo a combinatului Cotnari SA, o biserică nouă cu clopot care sparge norii şi un Ştefan de lemn în iarba Grasă de mai, păzitorul etern al acestor locuri. Chipul statuii aduce puţin cu cele ale moailor, statuile de piatră de pe Insula Paştelui. Mai aflăm de rachetele cu care se trage în nori şi apoi pozăm castelul cu campanilă, sediul administrativ al combinatului, construcţie începută de asociaţia viticultorilor în perioada interbelică şi terminată după război. Castelul a fost renovat în interior, urmând să fie refăcute şi faţadele, şi terasa cu belvedere a cărei panoramă este mascată acum de nişte tei măreţi.
O luăm apoi în jos şi iar în sus, spre Dealul Cătălina, locul unde s-ar afla o cetate dacică fortificată. De fapt, din cetate n-au mai rămas decât două ziduri, şi acelea scăzând cu ochii. O parte din pietrele care au format cândva sistemul de apărare din fiecare murus dacicus se găsesc acum în curţile şi zidurile caselor de la poalele acestui deal de 400 de metri înălţime. Cu ani în urmă, autorităţile au finanţat construirea unui acoperiş de sticlă şi cabluri de oţel, de formă semicilindrică. Acum, acolo e un peisaj suprarealist, cu două imense arcade ruginite de oţel, cu un caroiaj de cabluri fluturând pe albastrul cerului, cu două biete ziduri străvechi şi cu câteva crengi de salcâm înflorit zbuciumate de vânt. În acest cadru am săvârşit împreună cu Mihai şi Cătălin un flashtasting cu vinul care poartă numele acestui deal, Cătălina, un foarte soft cupaj din 2011 de Frâncuşă, Fetească Albă şi Tămâioasă Românească din gama de retail. Un vin accesibil, de petrecere, foarte potrivit unei ieşiri la iarbă verde, pe un deal de pe care poţi întrezări o bună parte din Ţara Moldovei. Mă uit în jur, o splendoare, umbre şi soare, albastru infinit, sate presărate la poale, Hârlăul, Bădenii ascunşi de o colină. Mi-ar fi plăcut să văd aici profesori şi studenţi ieşeni la arheologie, săpând mai mult sau mai puţin neremunerat în căutarea a ceea ce a mai rămas din cetatea dacică. În căutarea unei identităţi. În locul oamenilor văd însă cai, iepe şi mânji care pasc fericiţi în legea lor, pe un fundal idilic cu turle de biserici şi castele de Cotnari.
Mai facem o poză cu Mihai la crucea Eroului Necunoscut, dacic, roman, turc, moldovean, rus, neamţ ori chiar român, apoi Cătălin ne duce la sediul noii societăţi pe care o reprezintă, Casa de vinuri Cotnari, adică la Castelul Vlădoianu. Aici sunt de găsit un vechi conac de la 1901, construit de viceguvernatorul BNR Vasile Vlădoianu, dotat cu grădină japoneză de epocă RSR şi cu hale în curs de ridicare. Vreo 400 de hectare de viţă-de-vie, unele plantate după moda nouă, prin GPS, fix 3.646 de viţe la hectar, la o distanţă mai mare decât deschiderea braţelor lui Mihai, reprezintă averea noii companii fondate de fiii acţionarilor de la Cotnari SA. Când renovarea va fi terminată, vom avea aici probabil una dintre cele mai cochete crame din România, suficient de modernă şi de îndrăzneaţă încât să vinifice în sec zeci de recolte de Grasă şi Tămâioasă Românească de Cotnari. Până atunci însă, noi am avut privilegiul să vizităm curtea castelului, crama în renovare, hala în construcţie, viile şi vechea pivniţă a moşiei Vlădoianu. Am scoborât la lumina telefoanelor mobile într-o hrubă boierească boltită, lipsită temporar de lumină electrică, cu imense butoaie asemănătoare cu cele văzute la combinatul Cotnari, dar şi cu vechi sticle de vin în containere ruginite. O experienţă de-a dreptul iniţiatică, demnă de boierii trecutului. La suprafaţă, la capătul rândurilor de vie, am făcut cunoştinţă cu câinele Raj, ciobănescul german de poliţie care astăzi păzeşte averea noilor proprietari ai moşiei Vlădoianu, şi am luat pulsul acestei remarcabile transformări în care a intrat lumea de ieri de la Cotnari.
La finalul zilei, Cătălin, gazda noastră perfectă, a programat o masă urmată de degustare la sediul Cotnari SA. Despre vinurile servite şi despre euforia momentului voi povesti într-o nouă postare, pe un alt site al clubului nostru de vin.


Galerie foto: Cotnari SA, Cătălina, Castelul Vlădoianu
Galerie video: Îmbuteliere, Vinoteca 


miercuri, 22 mai 2013

Călătorie în Răsărit, de dragul bunicii de la Bădeni, al Grasei de Cotnari, al prietenilor de la Gramma


Zilele trecute am traversat România de plăcere pentru a petrece câteva zile în casa uneia din ultimele bunici din familie, dar şi prin cele mai renumite vii ale Moldovei, îmbinând astfel plăcutul cu şi mai plăcutul. S-a nimerit ca nepotului meu să i se facă dor de bunica lui din satul ieşean Bădeni, care se află la o aruncătură de băţ de Cotnari. A fost un bun motiv sentimental să luăm legătura cu prietenii de la Casa de vinuri Cotnari şi de la Crama Gramma pentru o reîntâlnire cu unele dintre vinurile noastre preferate chiar la ele acasă.
Un drum de la Arad la Cotnari ar dura cam de opt ore şi jumătate în situaţia în care am conduce continuu. Nouă însă, vestici curioşi, ne place să oprim mereu, să gustăm din plăcerile călătoririi, să fotografiem din goana maşinii dar şi din oprirea ei, prin geamul întredeschis. De obicei tragem pe la restaurantele preferate, căscăm ochii mari la Alpii înzăpeziţi ai Transilvaniei, râdem şi ascultăm muzică, degustăm fiecare clipă, plănuim mari călătorii prin România şi prin lume, plângem după neterminatele autostrăzi.
Acum, ca şi în alte dăţi, am oprit la Fântâniţa Haiducului pentru o tocăniţă cu mămăligă şi pentru un tur al complexului. Am fost paparazzo printre oile şi mieii casei, printre vulpile-bandulieră şi porumbiţele de rasă din volier, am strâns o amintire digitală cu magnolie şi cocoş de tablă, cu Andrii Popa şiuc Baba Novac. Apoi am luat-o către Braşov, traversând o mică parte din secuime, cu serpentinele sale şi satele cu kürtős kalács la poartă, cu aşezările presărate la poalele unor dealuri îndepărtate şi molcome, cu denumirile bilingve, cu autocare purtând numere de HU şi turişti blonzi de toate vârstele. Am părăsit Covasna cu ochii la copilul din curbă care încerca să vândă nişte flori celor mai puţin grăbiţi dintre noi şi am trecut apoi în primul judeţ moldovean, într-un altfel de peisaj, cu căruţe în oglindă, cu animale, cu statui voievodale, cu acoperişuri albastre printre ondulări de azbest şi tablă. Drumurile sunt relativ bune, am avut parte de o zi splendidă, în care zeul meteo a aşezat în calea privirii păduri şi piscuri, seninul de mai, fuioarele norilor, păsări de pradă.
Moldova e o ţară de salcâmi înfloriţi, de grâu, de turme de oi şi adolescenţi călare, de biciclişti rurali cu coasă, de putini cu pet-uri de Fanta la capătul căruţei. Până să ajungem la Bacău, pe nişte serpentine acoperite de ramurile copacilor, am dat de un ciclist vitezoman care gonea pe mijlocul drumului, depăşindu-l cu o condescendenţă presărată cu înjurături în gând. Apoi s-a făcut tot mai seară, am luat-o către nord, prin ţara asta de dealuri înverzite, cu miros de fraged, de flori ultime, de mari oraşe cu turnuri de fum. Drumul spre casa bunicii lui Mihai trece prin Cotnari, cade noaptea şi căruţele devin invizibile, fotografiile ies mişcate, viile nu se văd, simţim emoţia revederii. În curba de la Scobinţi, o luăm la dreapta pe drumul pietruit şi ajungem la casa aceea anume în care avem o bunică de îmbrăţişat, nişte câini de mângâiat, nişte poveşti de spus cu verişoare, veri şi nepoţi, cu rude de la Răsărit.
Bădeniul ar putea fi căminul copilăriei oricăruia dintre noi. Cine a crescut la ţară poate înţelege fără îndoială acest adevăr. Probabil  că mâhnirile sunt aceleaşi şi bucuriile sunt aceleaşi, chiar dacă îmbracă o altă formă, chiar dacă ating o altă intensitate.
Când vii de departe, bunica este la locul ei, pe banca din faţa casei, cu cârja în mână, aşteptându-te. În pivniţă stau borcanele de murături, în grădină creşte în rânduri imperfecte porumbul unui ciclu fără de sfârşit, poţi fotografia florile din iarba iazului secat şi pe Mirciulică trăindu-şi copilăria. Pe gardul casei sare din când câinele cu nume unguresc Gyuri, spaima trecătorilor. A orbit prin grija unei vecine, care a găsit de cuviinţă să-l otrăvească fiindcă i-a mătrăşit nişte găini.
Sunt mulţi pomi în curte iar mai în spate găseşti destulă vie, antena satelit prinde toate canalele lumii, visele celor ai casei trec prin marile oraşe, lângă Dacie, o maşină nemţească aşteaptă sub pomi înmatricularea, plecarea. Dacă urci pe deal, din marginea cimitirului mic se vede un peisaj aproape idilic, cu plopi şi verdeaţă, cu acoperişuri care oglindesc soarele, cu oameni care forfotesc invizibili în calea propriului destin.
În casă, o căldură maternă se răsfrânge în toate. Familia de mâţe numără cinci membri, copiii cu coadă se hârjonesc peste tot, drobul de sare poate fi oricând răsturnat. Apa Ozanei e puţin tulbure, puţin poluată. În curtea Bădiei creşte iasomie, rupem o floare pentru bunica, ne plimbăm prin praful şi pietrele drumului mare, trec maşini în goană către orăşelul de la capătul căii, se întorc oameni acasă. Atâtea chipuri încă familiare, vecina care a mai îmbătrânit cu un deceniu, copilul lui cutare cu o minge sub braţ, cineva construieşte o casă, albinele bâzâie în flori.
Până să vină zilele următoare, cu Grasă de Cotnari la vinotecă şi vin Cătălina pe Dealul Cătălina ori cu Cuvée Vişan pe Dealul Vişanilor sau în pădurea Dobrovăţ, bem o căpşunică, cuvée-ul casei, şi efuzionăm, efuzionăm. În bucătărie, mâţele crapă jucându-se printre căni, ochelari de soare şi flori roz de salcâm. Când se termină poveştile şi vinul, ne culcăm în camera de copil cu Scooby Doo şi Garfield pe un perete. A doua zi, începe joaca la crame.


Galerie foto