joi, 11 martie 2010

Poveste cu Punctul 8, arahide şi grasă de Cotnari


Iniţial îmi propusesem să scriu aici despre o călătorie minunată în regiunea Chianti, despre un orăşel oarecare din Toscana, despre vinurile şi restaurantele sale la care se stă la coadă în serile calde de septembrie. Şi eram gata-gata să o fac, cuvintele aşteptau nerăbdătoare să curgă precum vinul roşu în pahare, dar a intervenit ceva care avea să schimbe cu totul subiectul acestei postări. Fiindcă m-a sunat un prieten şi mi-a amintit că astăzi e 11 martie şi s-au împlinit 20 de ani de la lansarea Proclamaţiei de la Timişoara. Şi m-am gândit imediat la George Şerban, personalitatea cea mai puternică pe care mi-a fost dat s-o cunosc şi în preajma căreia am avut şansa să fiu în anii '80 şi '90.
Ar trebui să vă mărturisesc cum am deschis una din cărţile lui George, Turnirul, alegând o pagină la întâmplare, şi cum am citit acolo următoarele rânduri: "După concert, haideţi la un pahar de vin bun! A primit de la revistă o indemnizaţie restantă, mai are două sute din ea şi vrea să le facă ţăndări. Până la urmă a trebuit să scoatem şi noi tot ce aveam şi abia am reuşit să achităm nota de plată. Categorie de lux! Arahide (e drept, până la saturaţie) şi două fiole, cum le zice Ştefan (e drept, grasă de Cotnari), două sute cincizeci şi şapte de lei". Poate că tocmai acest mic hazard livresc m-a determinat să scriu aici şi acum de toate aceste lucruri sedimentate în memoria mea afectivă. Căci pivniţa în care am deschis fiola aducerilor aminte rămâne în primul rând un spaţiu al interiorităţii şi n-am putut să las nescrise aceste gânduri.
Şi dacă nici asta nu ar fi fost suficient, faptul că eroii romanului său de dragoste, un best-seller de acum 23 de ani, consumau vin şi arahide în ficţiunea vie a studenţiei lor, atunci poate că ar fi trebuit să apelez la argumentele realităţii.
Pe George Şerban l-am cunoscut în Timişoara la sfârşitul anilor '80, la puţin timp după ce intrasem în redacţia revistei Forum studenţesc. Mai întâi nu l-am văzut în carne şi oase, ci într-o poză oarecum ştearsă, de revistă. Îi dăduse în 1988 un interviu lui Mircea Mitruţiu, îl citeam interesat. Avea o poză de tânăr intelectual rebel ataşată la materialul în care-şi dezvăluia crezul literar, criticându-i foarte subtil pe cei care făceau legea în cultură după îndemnul "să ne refugiem în intelect, că acolo-i frig select". George era un intelectual militant, de tip havelian, un personaj de primă mână al acestei ţări care studiase fenomenul puterii şi îşi propusese, în acei ani de după 1989, să termine cu comunismul şi mai ales cu comuniştii. Nu ştiu însă dacă locul său cel mai potrivit era în politică, în lumea murdară pe care vroia să o cureţe interzicându-le foştilor nomenclaturişti, adică viitorilor săi colegi de parlament, şi chiar preşedintelui, accesul la putere. Pentru a izbuti, avea nevoie de o altă ţară.
Mi-l amintesc acum cu acuitate, aşa cum evoci un film alb-negru, dostoievskian, ori o peliculă a lui Eisenstein, filmată într-un timp inversat. Îmi vorbea despre literatură, despre tema centrală a morţii, arunca nervos cu scrumiera la şedinţele Forumului studenţesc din nu mai ştiu care cămin, la care plănuiam să depolitizăm cu totul revista, să scriem despre creativitate şi Revoluţia franceză, era un coleric care ne-a cucerit pe toţi cu forţa sa de lider.
Derulam toate aceste secvenţe de amintire chiar şi atunci când el îmi prezenta, plin de patos, viitoare Proclamaţie şi esenţialul Punct 8, în înghesuiala troleibuzului 16 cu care călătoream împreună, într-o dimineaţă de martie a anului 1990, din Calea Soarelui până la redacţia Forumului, mutată de puţin timp în Piaţa Operei, la etajul 1 al clădirii Rectoratului Politehnicii. Fusese dezamăgit că nu împărtăşeam acelaşi entuziasm al schimbării. Acolo, la sediul nou al revistei studenţeşti, George a fost eroul unei întâmplări neobişnuite, care i-a scos încă o dată în evidenţă calităţile de bun cunoscător al masei. Era în primele zile de după revoluţie. Tocmai ne mutasem cu redacţia din Casa Studenţilor într-un sediu ultracentral, pe care se văzuseră nevoiţi să-l părăsească ASC-iştii de ieri, adică conducătorii Asociaţiei Studenţilor Comunişti. Un tablou imens al lui Ceauşescu, de fapt o poză transpusă pe un placaj enorm, de vreo 2 pe 3 metri, trona pe unul din zidurile încăperii cu ferestre care dădeau spre Piaţa Operei. Jos, în piaţă, erau în fiecare zi mitinguri anticomuniste, o mulţime îndârjită care număra mereu zeci sau chiar sute de persoane îşi defula violent sentimentele în acele zile speciale. La un moment dat, cineva a observat acolo sus, în lumina becurilor aprinse, chipul monumental al Tovarăşului din noua noastră redacţie. Noi încercasem să-l dăm jos, dar era atât e bine, de profesional prins în dibluri, cuie şi şuruburi, încât n-am reuşit s-o facem. Şi acum trebuia să dăm socoteală gloatei înfuriate. Câţiva revoluţionari de ianuarie, butucănoşi şi necuvântători, au năvălit peste noi şi ne-am văzut nevoiţi astfel să reluăm munca de demolare a tabloului. Jos, masa spumega de furie, cerând să scoatem pe geam relicva comunistă şi să le-o aruncăm spre sfâşiere. Atunci a intervenit George Şerban, a coborât în mijlocul mulţimii, i-a vorbit, reuşind să-i canalizeze furia spre acel obiect, şi nu spre membrii redacţiei, nişte studenţi care erau, de fapt, la fel de anticomunişti ca şi Papa. Într-un final, cu ajutorul cozilor de mături şi de steaguri, am reuşit să smulgem Ceauşescul din placaj. Problema era că Dictatorul nu încăpea pe geam, nici măcar pe diagonală. Era o scenă tragi-comică, aproape mussoliniană, cu George Şerban chinuindu-se să strecoare obiectul urii, aninat cu picioarele pe pervaz, cu noi, forumiştii, împingând de zor din spate, cu revoluţionarii adunaţi în redacţie care urlau, cu mulţimea din piaţă care aştepta ca placajul să pice odată. În cele din urmă, a căzut. Cinci minute mai târziu totul s-a liniştit, după ce oamenii au făcut bucăţele portretul gigant şi i-au dat foc. De-acum stăteau roată în jurul flăcărilor şi sărbătoreau sălbatic victoria. Iar noi am scăpat teferi şi pregăteam deja viitorul număr anticomunist, golănesc, din Forum studenţesc. La sfârşit de tot însă, a năvălit în redacţie femeia de serviciu din Rectorat, disperată că ea avea tabloul pe inventar şi acum cine va mai putea să o descarce contabil de această sarcină covârşitoare?
Aş fi vrut să mai redau alte frânturi de amintire de prin anii '80, aş fi vrut să descriu cum reuşise Şerban, în ultimii ani ai lui Ceauşescu, adică în ultimii ani de cenzură (ca să apară, Forumul trebuia să treacă de patru vize), să transforme revista studenţească timişoreană dintr-una sută la sută politizată într-o gazetă liberă, în care se făcea jurnalism autentic. Să spun cum am fost premiaţi de un juriu din care făcea parte şi Laurenţiu Ulici, devenind egalii Opiniei studenţeşti din Iaşi, una dintre puţinele publicaţii de ţinută şi de opinie care mai apăreau în RSR-ul ultimilor ani dinainte de 1989. Să evoc cenaclul nostru de la Crivaia, din august 1989, cu Marcel Tolcea şi Viorel Marineasa, cu Dan Raţiu şi fotograful Sorin Tomescu, pe când beam vin şi citeam poezie şi proză scurtă, pe când aşteptam cu toţii să izbucnească odată marea confruntare. Între două partide de pocher pe chibrite în cabana de pe malul Văliugului, între două jocuri de mim în care trebuia să descriem din mişcarea trupului termenul de ucronie. Mai ştiu că jucam fotbal, că George era portar, că s-a bătut cu un chelner care-i adusese o mâncare proastă, care l-a trimis sub masă cu doi pumni bine ţintiţi, obligându-l să poarte o vreme ochelari de soare, ba chiar şi să dea declaraţii plutonierului Văgăună, un anchetator rural desemnat să rezolve cazul. Când a intrat în cabana de la Crivaia căutându-l pe Şerban, miliţianul ne-a întrebat: Unde-i studentul care s-a bătut? I-am explicat că nu e student, ci profesor, încercând cumva să-l apărăm. Cu atât mai rău, a conchis el, în deplinătătea indignării sale profesionale.
Căci George Şerban era mentorul nostru, al tuturor celor care scriam la Forum, şi câteva luni mai târziu ne-a fost dat să ne aflăm împreună în miezul acelor evenimente din decembrie 1989 care ne-au schimbat definitiv viaţa. Cum el s-a stins prematur, într-o zi de ianuarie a anului 1999, toate faptele, gesturile şi vorbele de atunci s-au aşezat în inima noastră, devenind valori neperisabile.
E ca şi cum am bea un vin din 1989 peste care au trecut toate acestei întâmplări extraordinare, comunicând printr-o curioasă osmoză toată emoţia şi isteria acelui timp de fractură, tensiunea acumulată înainte de marele cutremur şi apoi eliberată atât de violent asupra lumii din care făceam parte.
De aceea am vrut să fiu astăzi din nou în Timişoara, de aceea în Toscana voi călători, aici pe blog, altădată.

5 comentarii:

  1. Nu ştiu care este cauza, dar citind am resimţit tristeţe. Există o inerţie a istoriei? Lucrurile tind să redevină ceea ce au fost?

    RăspundețiȘtergere
  2. În primul rând, e tristeţea trecerii şi a dispariţiei. A lui "a fost" şi a îndepărtării, încet şi sigur, de un anume kilometru zero al existenţei.
    Unii prieteni nu mai sunt, au rămas însă ideile şi cărţile. Şi colecţiile prăfuite de ziare, purtând microbii şi bacteriile fericirii şi urii de altădată.
    Uneori respir aerul încărcat de substanţele invizibile ale trecutului, mă sufoc sau mă extaziez inspirându-le, ca şi cum aş fuma un drog periculos dar necesar, care a devenit cumva parte din mine.
    Inerţia de care vorbeşti nu mă întristează. Întotdeauna am avut un anume scepticism în privinţa schimbării. În ciuda acestui mod neconstructiv de a o privi, lumea s-a schimbat totuşi, curge într-o altă albie. Oamenii însă n-au apucat să se primenească. Sunt aceiaşi. Ca şi cum ar face parte din acelaşi mare partid al celor care vor să fie cu orice preţ la putere, să urce în ierarhii, să-şi afirme istoric subiectivitatea. Personalităţile adevărate, creatoare, revoluţionare sunt însă atât de puţine... Mi-e greu să găsesc una de talia lui George Şerban. Şi aici e vorba de o altă tristeţe.

    RăspundețiȘtergere
  3. Îl cunoști cumva pe Octavian Roșca? A fost student la Filosofie în aceeași perioadă la Timișoara și cred că a frecventat cercul lui George Șerban.

    RăspundețiȘtergere
  4. Răzvan, nu mai ştiu, e posibil să-l cunosc, însă trebuie să-i întreb mai întâi pe cei care au o mai bună memorie a numelor şi chipurilor decât mine. George Şerban a cunoscut o mulţime de oameni, a avut foarte mulţi studenţi în preajmă, cu destul de puţini dintre ei m-am intersectat, şi asta pe la Forum studenţesc.

    RăspundețiȘtergere
  5. pe prima pagina a Turnirului, mi-a scris
    "de la un scriitor exilat in politica"...mi-a daruit cartea la malul marii cu o emotie greu de redat..era un vulcan ...nu stiai niciodata cand va erupe..si cand iar e potolit...trist...tacut..ca apoi iar sa devina navalnic...
    nici nu stiu daca mi-au facut bine sau rau spusele tale despre George...
    si ma gandeam acum ca pct 8 de la Timisoara nu are nimic in comun cu legea lustratiei...absolut nimic...altfel ar fi o intinare a ceea ce a vrut George sa fie pct 8..

    RăspundețiȘtergere