miercuri, 25 mai 2011

Mic inventar fiinţelor mitologice care au legătură cu darul beţiei şi cu cel al scrisului


Le-am numărat, sunt două sute cincisprezece. Mi-am dat întâlnire cu ele în târziul unei seri de mai. Am dat la o parte membrana subţire, transparentă, care ne separa şi am pătruns în lumea lor ca un vechi prieten întors din pribegie.
Le-am găsit pe toate la locul lor, în lumina slabă a lămpilor. Unele au îmbătrânit prematur, altele au murit poate fără ca eu sau chiar ele însele să ştie. Câteva au devenit însă mai bune, mai puternice, mai frumoase o dată cu trecerea anilor.
Toate poartă un nume. E greu să ţii minte însă 215 nume şi să le rosteşti pentru cei care citesc nedumeriţi darea de seamă despre acest rendez-vous nocturn. Le ştiu însă pe toate şi chiar le pot rosti, cu accent italian, franţuzesc ori nemţesc, cum vă place. Căci unele sunt străine, sunt simandicoase, au clasă şi ţin la etichetă, sunt de valoare. Altele însă sunt de-a dreptul fruste, ţărăneşti, şi poartă cu sine o anume neîndemânare rustică a ieşirii în lume. Cineva le-a botezat pe toate cu o fantezie capricioasă. Poartă porecle de pisici, nume de zeiţe ori de diavoli, denumiri solare ori iniţiatice, exprimând o continuă căutare a perfecţiunii. Sunt fabuloase aşadar, sunt fiinţe mitice născute din imaginaţia cuiva, şi toate locuiesc la mine în casă de la o vreme.
Voi cu cine vă daţi întâlnire atunci când s-au terminat prietenii şi totul devine chiar mai lipsit de miză decât o simplă relaţie de afaceri? Eu o fac cu fiinţele de care vorbeam, în tăcere, în virtutea unor legi nescrise ale comunicării. Respirăm acelaşi aer şi aceleaşi tăceri şi numai eu le pot elibera din latenţa lor, numai eu le pot povesti, neremunerat, de dragul cuvintelor şi al dăinuirii.
Unele au tenul deschis la culoare, diafan, poţi privi prin ele lumea ca printr-o lentilă fractală care amestecă toate culorile în joacă. Altele sunt brune, mate, sobre în profunzimea lor nepătrunsă. Câteva par trandafirii, ca nişte petale cărora creatorul le-a dat transparenţe seducătoare. Altele au culoarea vie a sângelui. Ştiu că toate acestea sunt greu de crezut, că sunteţi obişnuiţi cu cuvintele cheie pe înţelesul tuturor, cu vorbele care desemnează lucrurile exacte, măsurabile, care se văd şi poartă nume anume, uşor de recunoscut. Cum sunt cele din reclame, de pildă. Cum sunt obiectele familiare de care vă înconjuraţi de la naştere până la moarte şi care vă conferă o oarecare siguranţă existenţială. Cum ar fi banii, de pildă. Sau fotoliile. Sau maşinile. Sau chitanţele.
Aici vine vorba însă de nişte fiinţe aparte, de nişte călători de pe la noi şi de pe alte continente care locuiesc sub acelaşi acoperiş cu mine. Creaturi de tot soiul, cu nume de dealuri şi alte entităţi geografice. Poartă semne ale crucii pe trup ori blazoane de doni din alt veac, care au făcut cândva repetabilul pact cu diavolul. Dar găseşti şi nume suave, de domnişoare inocente, de cadeţi imberbi, de copii iubiţi. Părinţii unora dintre ei nu mai sunt, s-au prăpădit, dar continuă să trăiască prin ele. Dacă stai să cauţi bine printre aceşti colocatari, vei găsi şi nume de sorginte princiară, alături de altele mai modeste, de voinici autohtoni, ori de denumiri proprii, inconfundabile, care nu trimit decât la ele însele.
De câte ori mă aflu în compania lor, unele îmi stârnesc tot felul de nostalgii. Nostalgia originilor, a fumului, a graţiilor. Cumva mă simt lângă ele ca pe o arcă a lui Noe, pe care găseşti şi reptile, şi cocoşi, şi tauri, şi porumbiţe cu nevăzute ramuri de măslin în cioc. Şi nu suprinde deloc dacă mi se arată uneori, cu o plăcută impudoare, chiar sub formă de miss ori de nud. Cu toate sunt fiinţe ancestrale şi autentice, uşor timide, uşor provocatoare.
Tocmai această diversitate mă face să tânjesc, să le caut compania tăcută. Şi să vă povestesc totul, de-a fir a păr, cu ajutorul celor două maşini de scris care au cam început să ruginească, ori folosindu-mă de fiecare din cele şase computere ale casei. Le fac inventarul şi constat de fiecare dată că sunt mai multe ori mai puţine, alături de toate celelalte obiecte şi fiinţe de la domiciliu. De pisicul blogger şi căţeluşa maidaneză dar rasată, de cei trei arbori gigantici de tuia, de brazii bătrâni cu vârful în cer, de granatul şi vişinul şi cireşul curţii. De colecţia mea compusă din 311 discuri de vinil. De cele 20 de uşi ale locuinţei pe care pot să le deschid şi să le închid zilnic, în virtutea unei obişnuinţe a trecerii. Mă pot uita la ele, la toată menajeria, la universul domestic în care trăiesc aprinzând pe rând cele 92 de becuri şi spoturi cu ajutorul cărora risipesc lumina de dragul luminii.
Şi aşa mai departe... Îmi dau seama cât de aglomerată poate fi lumea personală chiar şi atunci când se întinde pe câteva zeci de metri pătraţi. În ea încap şi trăiesc şi cele 215 vinuri de care am povestit mai sus. Fiinţele mitice pentru care unii oameni, puţini, capătă darul beţiei, iar alţii, majoritatea, cad în patima ei. Ca să nu-i mai punem la socoteală şi pe aceia care, tot din pricina lor, se procopsesc cu darul scrisului.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu