miercuri, 4 mai 2011

Efuziuni de Ziua Bunicii Maria Ştirbey, în Mica Toscană de Drăgăşani

Povestea de mai jos îşi are începutul în saloanele unui hotel de cinci stele din capitala maghiară, însă continuă undeva la o distanţă de 800 de kilometri, într-un loc minunat căruia îmi place să-i spun de-acum Mica Toscană de Drăgăşani. Acolo am descoperit cu bucurie că ziua de 1 Mai poate fi sărbătorită şi altfel decât în stilul consacrat de multe decenii încoace, cu mici şi bere şi gunoaie aruncate în iarba verde de acasă, că poate fi privită nu numaidecât ca o sărbătoare a muncii fără-de-gândire, ci şi ca una a familiei, a tradiţiei şi a valorilor nealterate de comunism. Am aflat asta de la baronul Jakob Kripp şi de la baroana Ileana Kripp, urmaşă a familiei Ştirbey.
Îmi plac enorm conacele dintre vii, geometria lujerilor şi a stâlpilor viţei-de-vie, micile domenii îngrijite care au răsărit în ultimii ani în deşertul cu întreprinderi de stat şi părăginiri retrocedate. Un asemenea loc se găseşte în apropierea oraşului Drăgăşani, iar pentru a ajunge acolo, am străbătut mai multe judeţe ale Transilvaniei şi Olteniei, de dragul vinului şi al unei sărbători alternative la care fusesem invitat cu prilejul summit-ului VinCE. Am făcut călătoria în patru, pe drumuri bune şi proaste, privind totul cu un ochi care râde şi altul care plânge. Uneori aş fi desenat altfel casele părăginite, cele vopsite ţipător, alături de cele decente, pentru a-mi oferi un peisaj mai îngrijit, mai civilizat, chiar european. Ştiu însă că efortul e pur artistic şi cumva zadarnic, câtă vreme oamenii nu-şi doresc asta, o frumuseţe şi o îngrijire comunitară, şi nu văd construcţia lumii mai departe de curtea lor şi de problemele lor. Fiecare călătorie prin ţară prilejuită de vin îmi oferă aceleaşi contraste. Într-un fel, traversez neîngrijirea acestui acasă, cu gropi, cerşetori şi câini vagabonzi, cu oameni ponosiţi gonind dintotdeauna în grijile lor, prin cenuşiul zilei, de la un capăt la altul al existenţei, fără ştie de ce fac asta. La urmă mă aşteaptă rigoarea şi simetria viilor bine lucrate, o frumuseţe şi o cochetărie "burghezo-moşiereşti", hulitele valori de altădată pe care jumătate de veac de oroare comunistă nu a reuşit totuşi să le ucidă. Şi simt atunci că de fapt călătoresc şi în timp, că mă întorc la o normalitate, la o scară de valori fireşti pe care fiecare om cu mintea deschisă, netulburată de propaganda egalitaristă, trebuie să o regăsească în cele din urmă. Am simţit şi fotografiat asta în vara anului trecut la Crama Basilescu şi la conacul Bunescu din Dealu Mare, dar şi recent, în Oltenia, la Crama Ştirbey.
Un drum dificil părăseşte Drăgăşaniul şi urcă sinuos printre vii şi pârloage. Când ajungi suficient de sus, lumea de la poale nu ţi se mai arată imperfectă, ci pare chiar demnă de Creatorul său. Un Olt lăţit de unul din numeroasele baraje sclipeşte departe, în vale, ca o Dunăre artificială creată parcă anume pentru ochiul hedonic al privitorului.
Crama e un pic mai jos, pe la jumătatea dealului, un conac în miniatură, cât se poate de îngrijit, la care ajungi de-lungul viilor lucrate cu grijă nemţească, pe o alee străjuită de câţiva plopi şi de alţi arbori cu frunza fragedă. Pe alee curg invitaţi de tot soiul, personalităţi şi prieteni obişnuiţi, politicieni şi bloggeri, amici cu accent de Dâmboviţa dar şi invitaţi din lumea largă, tineri şi matusalemici, câteva domnişoare dar şi multe distinse doamne. Se vorbeşte şi nemţeşte, englezeşte şi franţuzeşte, după caz, iar gazdele te întâmpină cu o naturaleţe şi căldură cuceritoare. Un trio muzical umple împrejurimile cu acorduri de jazz şi chiar începi să te întrebi dacă nu cumva ai greşit ţara, dacă nu cumva cineva s-a apucat să decupeze o mică Toscană, cu tot cu trandafirii de la capătul viei, suprapunând-o ca pe o acuarelă reuşită acestui spaţiu încă ameninţat de amintirea IAS-urilor, ceapeurilor şi altor experimente comuniste. Pe butoaie şed străchini de Horezu şi pahare de cristal lucind în soarele capricios de început de mai. În cramă, ale cărei cisterne şi baricuri sunt aşezate în cel mai ergonomic mod posibil, oenologul casei, Herr Oliver Bauer, încearcă să facă faţă numărului mare de invitaţi care stau la coadă cu paharele goale în mână, dornici să deguste şi chiar să bea toate produsele marca Ştirbey. Şi face asta ore în şir, cu plăcere, cu un zâmbet cald, în vreme ce soţia sa, Raluca Bauer, poartă atent de grijă anturajului de afară.
Am conversat cu amicii bloggeri, cu invitaţi din lumea vinului şi, bineînţeles, cu gazdele, dar am avut şi răgazul să degust majoritatea vinurilor casei, îndrăgostindu-mă din nou, iremediabil, ca şi la Budapesta, de Novacul anului 2009. Pe acesta l-am smuls cumva din mijlocul listei de preţuri, aşezându-l deasupra tuturor. În acelaşi top întocmit după gustul meu, proaspăta, parfumata Crâmpoşie 2010 ocupă şi ea un loc deasupra vinurilor mai scumpe, din soiuri cosmopolite. Mi-a plăcut şi Negrul de Drăgăşani, 2005, oferit cu largheţe în cadrul unei orizontale de oenologul casei, care ne-a impresionat şi cu spectaculoasele deschideri ale noului spumant obţinut din Fetească Regală, pe care abia aştept să-l văd în vinoteca proprie. Cele patru vinuri mi-au bulversat toate topurile anterioare, iar Novacul mi se pare de-a dreptul sublim.
Herr Bauer pare să ştie şi să simtă asta în calitate de creator al vinurilor, însă mi-am permis, cu o îndrăzneală neautorizată, să observ că el, Novacul, , în ciuda buchetului complex, nu se pretează neapărat la o învechire îndelungată (pare însă că o face Negrul de Drăgăşani, aşa cum de altfel observa şi un oaspete din zona concurenţei), că e mai frumos cel tânăr, neîmpovărat de vârstă, păstrându-şi acea uşoară şi inconfundabilă transparenţă, o dată cu prospeţimea unui an binecuvântat şi irepetabil.
Pe un perete, în ramă, străbunicul Barbu Ştirbey zâmbeşte din medalioane şi poze sepia, dinlăuntrul imortalităţii unor clipe surprinse în vremurile bune. O face asemenea bunicilor Bunescu din casa familiei Chelaru situată în Dealu Mare, dar şi asemenea altor părinţi, bunici şi străbunici ale căror averi, destine şi speranţe au fost spulberate de comunism.
Cu baronul Jakob Kripp aş fi stat ceasuri întregi la taifas dacă interlocutorul meu nu ar fi fost nevoit să se ocupe şi de restul invitaţilor. E un fin cunoscător al realităţilor româneşti, al istoriei şi mentalităţii autohtone. Poate de aceea am adus mereu vorba şi de Transilvania, aşa, de dragul comparaţiei şi al nostalgiei. Aşadar de 1 Mai e Ziua Bunicii, o dată la care nu e strict necesar să sărbătorim cu toţii sudoarea propagandistică, să ne scoatem basca şi salopeta şi ciorapii de supraelastic la plimbare printre gropi şi maidanezi maltrataţi către vreo poieniţă încă nepoluată din prima pădure de la marginea cartierului de blocuri în care am locuit 50 de ani, lângă platforma industrială şi fabrica în care am lucrat în trei schimburi pentru construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. De 1 Mai îi putem sărbători pe cei care au fost închişi şi ostracizaţi pentru vina de a fi fost înzestraţi mai mult decât alţii, în sânge şi în gene. Îi putem sărbători pe cei dragi , înlăuntrul propriei splendori reconstruite, reînvăţând bunele maniere şi ţinuta de a fi în lume, degustând vinuri nu ca pe nişte băuturi de crâşmă, ci ca pe vechi parfumuri ale unor valori regăsite. Şi, dacă vreţi, putem sărbători şi munca, efortul creator şi inteligent de a reconstrui din cenuşă lumea firească de ieri.
La o adică însă, acesta poate fi şi un bun început pentru schimbarea la faţă a României. Dumnezeu ştie însă de câte doamne Basilescu, de câţi regretaţi conţi Guy Tyrel de Poix şi de câţi baroni Kripp şi prinţese Ştirbey e nevoie în toate segmentele organismului românesc pentru a schimba cu adevărat lumea precară în care încă trăim.

Galerie foto 1 Galerie foto 2

Un comentariu: