miercuri, 17 martie 2010

Aventură cu Chianti, ragu şi şopârle la Tavarnelle Val di Pesa


Dacă vă faceţi vreme şi curaj vreodată, dacă aveţi nişte sute de euro de stricat în călătorii, Toscana rămâne una dintre cele mai grozave destinaţii posibile. E ca o degustare continuă de senzaţii noi, în ţara măslinilor argintii, a vinului Chianti, a campanilelor şi domurilor care sfidează legile fizicii, a viilor cu trandafiri la capăt de rând, a unei frumuseţi de demult care a răzbit mii de ani prin lumea cutremurilor, războaielor şi pericolelor de tot felul. E un loc cu care zeii şi Dumnezeu se pot mândri oricând în faţa cârtitorilor care pun la îndoială rostul Creaţiei.
E greu să-ţi dai seama de asta, de superlativul acelei îndepărtări etrusce pe care poţi totuşi s-o ajungi şi s-o atingi dacă sufletul ţi-o cere, într-o clipă de graţie. Aşa că am desfăşurat, în Aradul cel de toate zilele, harta mare a Italiei şi am pus degetul pe un orăşel oarecare din Toscana: Tavarnelle Val di Pesa, să zicem. De fapt, alegerea de a sta acolo câteva zile făcea parte dintr-un plan al umbletului mai mare, care avea să cuprindă un picuţ din Austria, o staţiune italiană de la Adriatica, Veneţia, Florenţa, regiunea Chianti, San Gimignano, Pisa şi litoralul liguric, în apropiere de Viareggio. Aşadar, am ales întâmplător o localitate oarecare, am făcut rezervările de rigoare şi am pornit în această aventură, traversând Peninsula într-un hatchback Toyota în care au încăput cinci persoane, nenumărate bagaje şi multă fericire a plecării.
Nu ştiu cum să redau sentimentul acesta special de a te simţi acasă, foarte acasă în Italia, neîngrădit de limbă şi de interzicerile şi meschinăriile care abundă peste tot în ţările mai nordice. E cumva o patrie mai veche, de care n-am avut şansa să avem parte, dar la care ne întoarcem atraşi inevitabil, ca la un vin dumnezeiesc care ne aşteaptă într-un loc şi într-un timp anume, de dragul adevărului.
Tavarnelle Val di Pesa e un orăşel de vreo şapte mii de locuitori, situat la câteva zeci de kilometri de Florenţa. Jumătate dintre rezidenţi sunt de fapt florentini care şi-au luat case de vacanţă acolo, departe de ritmul oraşului Renaşterii. L-am găsit greu, după o obositoare tăiere în două a Italiei, de la Veneţia spre Chianti. Când părăseşti autostrada şi iei drumurile "judeţene" ale Toscanei, gonind pe şoselele înguste şi şerpuind pe dealuri cu vii, vile şi măslini, începe o aventură pe care nu o poate atenua nici GPS-ul cu soft piratat, nici hărţile precise după care se ghidează soţiile înţelepte alături de care călătoreşti. Căci giratoriile au indicatoare iniţiatice cu zeci de localităţi pe dânsele, de eşti nevoit să faci mai multe tururi până te dumireşti încotro s-o iei. În speţă, noi trebuia s-o luăm spre Poggibonsi, o localitate în care mai fusese cândva o mătuşă pe nume Tina care, din pură candoare, într-un mod de neuitat, botezase acel oraş Bonţi-Bonţi. Aşa se face că, râzând de câte ori găseam acel nume pe indicatoare, după ce am suit şi coborât nenumărate pante şi abruptişuri, am dat în final de Tavarnelle şi de acel ostello relativ modest, aşa, ca la 55 de euro pe cameră cu trei-patru paturi şi două băi, la care făcusem rezervările. O clădire nouă, cu iederă şi pietriş în parcare, cu amfitrioană extraordinar de cumsecade, pe care oricând ţi-ar face plăcere s-o cunoşti atunci când ai plecat în lumea largă. Era seară, eram la o mie de mile de casă, eram rupţi de oboseală, dar tot am găsit puterea să ieşim în oraş. Vroiam să luăm masa la un restaurant şi mai ales să-i gustăm vinul casei, fiindcă nu poţi afirma că ai fost cu adevărat într-un loc anume dacă nu i-ai sorbit vinul, spiritul pământului pe care oamenii locului au grijă să ţi-l ofere la carafă, dacă ştii să-l alegi şi să-l ceri.
Aşadar, ne aflăm la Tavarnelle, e septembrie şi 10 seara, lămpile cu mameloane ard gălbui şi discret, maşinile alunecă ca nişte lumini pe străzile înguste, e o animaţie ciudată pentru o localitate aşa de mică. La primul restaurant la care ajungem se stă la coadă! Şi nu ne aflăm în New York , ci într-un loc neînsemnat din Italia, pe care l-am ales întâmplător, în Aradul de acasă, într-o clipă de inspiraţie. Casele au olane şi şolocaturi atât de specifice, e un aer de sărbătoare într-o zi oarecare, ne apropiem de centru şi se vede o firmă de club Viola, cu crinul florentin, care ne aminteşte de Mutu, dar şi de Poli Timişoara. Există câteva restaurante şi toate-s pline, aşa că suntem aproape să renunţăm la masa de seară. În piaţa din centru, sunet de orchestră. E ultima seară în care primăria mai organizează concerte, un fel de închidere a stagiunii. La Piazza vive! Viva la Piazza!. Câteva zeci de spectatori, o campanilă luminată feeric, sunete irezistibile, Girl from Ipanema, suntem departe de casă şi fericiţi, de parcă am avea întâlnire cu ceva minunat, care încă nu poartă un nume.
Dirijorul e un exuberant, orchestra îi răspunde, e o tihnă în toate şi-un ritm cald, ca pentru nişte turişti obosiţi care s-au hotărât să se odihnească pe nişte trepte, învăluiţi în muzică. În cele din urmă, fredonând My Way în gând, foamea ne întoarce spre restaurante, în speranţa că s-a eliberat un loc. Nu e aşa, încât suntem nevoiţi să mai căutăm. În cele din urmă, găsim în mod neaşteptat un restaurant intim, lăturalnic, aproape gol, şi ne aşezăm fericiţi la o masă. Numai că patronul şi chelnerul s-au şi apucat să pună tacâmurile, fără să le fi comandat ceva. Până la urmă comandăm, un vin şi nişte brânzeturi, că altfel am rămâne fără bani, la preţurile din meniu. Acum înţelegem parţial de ce în alte localuri se stă la coadă şi ne grăbim într-acolo. În sfârşit, s-a eliberat o masă la restaurantul recomandat de amfitrioana ostello-ului nostru şi putem cere câte un ragu di chianina şi o carafă de vin roşu, un Chianti al casei, la cinci persoane. Chelneriţa e simpatică şi se mişcă repede, aduce îndată vinul. Avem timp să bliţuim o şopârlă inofensivă, un fel de emblemă a locului, atrasă de o lampă murală anume. Meniul e regesc, tot vinul l-am lua cu noi acasă. Acum înţelegem pe deplin de ce se stătea aici la coadă. Porţiile nu costă cine ştie ce, 6-7 euro ragu, 7 euro vinul, e OK, fie şi pentru buzunarele de român. Iar îngheţata, îngheţata cu iaurt şi lămâie de câţiva euro, pe care am servit-o după încă o carafă de vin, face toţi banii.
A fost o seară minunată, o seară unică, pe care nu o vom retrăi la fel niciodată. A doua zi aveam să luăm micul dejun, să jucăm ping-pong în holul de la ostello cu o cehoaică adolescentă şi chitaristă, să aflăm că, fatalitate, Tavarnelle Val di Pesa e înfrăţit cu oraşul Fălticeni şi să conversăm cu o cameristă grandioasă din Adjud, extrem de simpatică şi nespus de încântată că a întâlnit nişte români. Bucuria a fost reciprocă.
Urma să vizităm Florenţa, luând autobuzul din staţia de lângă sediul cu balcoane pline de flori al carabinierilor, şi vila Spoiano, din Tavarnelle, pentru o degustare de vin. Iar mai apoi, San Gimignano, Pisa şi Marea Ligurică. Asta este însă o cu totul altă poveste, cu vin, campanile, blazoane de Medici, peştişori coloraţi, roze şi viţă-de-vie, capete de mistreţ, simboluri ale înţelepciunii, Fiat-uri nupţiale şi aşa mai departe. Dacă totul merge bine, am s-o spun altădată, pentru toţi prietenii mei cu care mi-ar plăcea să împărtăşesc încă o dată şi încă o dată magia acestei călătorii în Toscana, de dragul vinului şi frumuseţii.


12 comentarii:

  1. Draga Pivnicer,

    Asa cum un somelier recomada un vin la o anume mancare, eu sunt tentat sa recomand lecturarea postarii tale intr-o dimineata frumoasa de primavara, cand soarele prinde parca pentru prima data in an ceva mai mult curaj, atunci cand te trezesti somnoros, dar parca mai putin stresat de gandul la o noua zi de munca si cand te gandesti printre altele la planuri de concediu.

    Eu n-am avut inca parte de o astfel de calatorie initiatica in care un deget aruncat pe harta hotaraste destinatia, dar de cand am pus prima data piciorul in Italia (desi am o vaga banuiala ca ideea asta se afla cumva ascunsa in mine fara sa stiu) mi-am propus sa pun in aplicare ceva de genul asta. Nu cred ca se va intampla vara asta asa cum cu optimism speram, dar inca mai sper ca nu se va intampla foarte tarziu.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nici nu ştii câtă dreptate ai atunci când vorbeşti despre călătorie ca experienţă iniţiatică! Dacă ajungi însă din nou în Italia, Florenţa este o destinaţie obligatorie, dincolo de hazardul degetului pus pe hartă. Ba nu, dacă ajungi în Europa, Florenţa este o destinaţie obligatorie. Acolo se află, emană, vibrează spiritul european de vreo 6-700 de ani. Şi o civilizaţie mult mai veche, parcă dintotdeauna. Nu trebuie să faci nimic altceva decât să te plimbi pe străzi şi să respiri aerul etrusc, să guşti Renaşterea, să miroşi luxul şi plăcerea ţinutei, să priveşti blazoanele şi basoreliefurile. Să-ţi iei soţia, iubita, la o plimbare pe Ponte Vecchio, să intri în magazinele de aur de la 1400, să te amesteci printre florentini, să fii între ei o secundă, un minut, o oră. Şi să nu uiţi să întrebi de Taverna Divina Commedia, e la două-trei străzi de Piazza della Signoria; un rosso di Casa Bolgheri, la carafă, şi o porţie de spaghetti bolognese, cu pâine, urmate de o cafea italiană, mică şi tare, e meniul pe care-l recomand. Eu mi-aş dori să ajung în fiecare an la Florenţa, cu iubita-soţia, fie numai şi pentru a comanda toate astea. Sper să o fac şi în 2010. Dacă nu, în 2011. Poate ne întâlnim acolo...
    După Florenţa, ia-o la întâmplare prin Toscana. Şi gustă totul prin vin. Sunt atâtea hrube care ne aşteaptă să le explorăm, cu sticle împăienjenite şi amfitrioni septuagenari cu mustăţi răsucite în sus şi pană de păun la pălărie, sunt atâtea peisaje superbe cu vii şi măslini şi campanile de văzut în marile concedii încă neluate!

    RăspundețiȘtergere
  3. Daca ar fi sa pot alege unde se opreste degetul pe harta (desi poate nu ar mai avea acelasi farmec) acum as vrea sa se opreasca la Pitigliano. :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Am intrat foarte greu pe blogul tău, după un sfert de oră de încercări, dar nu regret că am insistat.
    Scrii atât de autentic, atât de frumos, încât am simţit gustul acelei seri minunate.
    Am avut şi eu pe cineva pe nume Haritina, Tina, care era profesor universitar de limbă italiană şi iubea nebuneşte Italia, cred că a străbătut-o în întregime, posibil vrăjită şi de "îndepărtările etrusce", dar şi de lipsa "interzicerilor şi meschinăriilor care abundă peste tot în ţările mai nordice"...

    RăspundețiȘtergere
  5. Fiecare avem Pitigliano-ul şi Tavernelle-ul nostru, alibus. Îţi dai seama câte puncte pline farmec încap pe globul nostru infinit? Nu trebuie decât să punem degetul şi să lăsăm spiritul să colinde...

    Diana, mă bucur că ai reuşit să fii aici şi că am pentru cine scrie. Nu ştiu ce se întâmplă de e aşa de greu de accesat blogul meu. Ce browser de internet foloseşti, Mozilla sau Internet Explorer? Probabil însă că nu e browser-ul de vină, o fi prea mică viteza de transfer a conexiunii tale la internet. Sau am scris eu prea multe aci, am postat prea multe poze şi am creat un blog prea stufos pentru cititorii relativ îndepărtaţi...

    RăspundețiȘtergere
  6. da
    diana are dreptate
    ai mare talent la spus povesti
    :)
    sambata frumoasa
    :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Pun Toscana pe lista de "Neaparat de vazut". Era deja acolo, dar acum a mai urcat cateva pozitii :)

    RăspundețiȘtergere
  8. Sakura, de mult nu m-a mai vizitat un motan, cam de pe timpul când Lucky adulmeca sticlele din vinotecă. Eu sunt bucuros la fiecare întâlnire de gradul III a mâţelor cu vinul, două hobby-uri nas în nas, la câteva picioare sub pământ.

    Lady Io, poate ne-o întâlni cândva, toţi trei, un pivnicer, o lady şi un alibus, în patria lui Dante. Ne-om recunoaşte după pasiunea pentru vin şi mâţe, dacă vine vorba. Şi vom trece evenimentul în topul marilor întâlniri, minunându-ne câte mică e lumea!

    RăspundețiȘtergere
  9. Draga Pivnicer,
    Mi-au dat lacrimile cand am citit mesajul tau despre experienta in Chianti si cred ca este cel mai potrivit compliment pe care ti-l pot face. Eu locuiesc in Firenze si nu as mai pleca de aici pentru nimic in lume. De fiecare daca cand trec prin Piazza della Signoria, e ca si cum as vedea-o pentru prima data. Nu reusesc sa nu ma emotionez si sa nu zambesc de una singura, gandindu-ma cat sunt de norocoasa sa ma aflu aici. Pana sa ajung aici, nici nu stiam ce gust are vinul, dar in patria Chianti, cum poti renunta la nectarul zeilor? In plus, am si eu un motan negru, se cheama Capolesso, un derbedeu hoinar care sta mai mult pe afara si vine doar sa manance si sa-si ceara portia de dragalasenii. :-)

    Pe curand,
    sper

    RăspundețiȘtergere
  10. Nici nu ştii, TuscanyEmotions, câte impresii, câte amintiri nescrise încă mai port în mine după cele două cutreierări prin Chianti şi Florenţa din anii trecuţi. Am adus cu mine de acolo şi mii de imagini, toate aşteaptă în nişte foldere să le redescopăr. Să le scriu n-a fost să fie însă, încă, iar starea nostalgică s-a pierdut în şirul zilelor din urmă.
    Acum, din pricina ta, am reînceput căutări prin ungherele computerului având drept cuvinte cheie "florenţa", "siena", "san gimignano", "boboli", "vila spoiano", "ponte vecchio", "pisa", "chianti". Şi s-ar putea chiar să mă apuc de scris...

    RăspundețiȘtergere
  11. Aaah, imi asum toata raspunderea...Ma bucur ca ti-am starnit amintirile si sper sa mai gasesc cate o postare despre Toscana pe aici pe la tine... Daca o sa mai ai ocazia sa vii in Toscana, iti sugerez Montalcino si Montepulciano sau poate deja ai fost pe acolo...ti-ar trebui alte 3,4 saptamani in vacanta pe aici ca sa vezi cam tot ce-i de vazut, asa in general... Oricum, daca o sa ai ocazia sa mai vii pe la Florenta, te invit cu sotia la cina, tipic toscana :-) Prietenul meu e un bucatar grozav :-)

    RăspundețiȘtergere
  12. Mesajul tău mi-a şi stârnit deja cele mai puternice emoţii toscane. Şi, of, îmi doresc să se realizeze cât mai curând marile vacanţe prin Montalcino şi Montepulciano. Decât că eu nu cred că îmi ajung 3-4 săptămâni pentru a cuprinde totul, aşa, în general. Eventual câte 3-4 săptămâni în fiecare an...

    RăspundețiȘtergere