sâmbătă, 6 februarie 2010

Rendez-vous cu Sangiovese după două ore de întârziere


Eram cu toţii adunaţi la masa ovală din sufragerie, tot clubul autotintitulat al degustătorilor neautorizaţi din Arad. Pusesem la cale o degustare grandioasă, cu o mulţime de vinuri, cu mâncăruri alese şi cu un coniac vechi de 30 de ani ca băutură finală. I-am dat gata pe toţi cu un Arundineto Bolgheri cumpărat din magazinul Galleria del Chianti al amicului Roberto din Florenţa, un vin de 10 euro. Şi atmosfera se animase şi din pricina altor vinuri de calitate care s-au nimerit la masa noastră. Am trecut de la alb la rosé şi apoi la roşu, după toate regulile ştiute. Au curs orele frumos, cu clătinări de pahare din încheietura mâinii, în decorul oarecum baroc, plin de obiecte cu încărcătură sentimentală şi de câteva fotografii de început de veac, cu bunica zâmbind ştirb la doi ani într-o trăsură din Chicago ori tâmplă lângă tâmplă alături de soţul chipeş din anii '20, la Arad.
Aşa am ajuns şi la Bibi Graetz Grilli del Testamatta Toscana 2006. Îl deschisesem de oră şi nu ştiu cum se făcu, dar toată lumea vroia să-l bea atunci. M-am străduit să le explic că în spatele vinului cu pricina stă o întreagă poveste, care începe, bineînţeles, în capitala Toscanei. Nu m-au ascultat. Şi mai era şi neîncrederea Clarei în vinurile italiene şi în vinurile scumpe, care pătrund în topuri. Aşa că n-am avut ce face şi l-am servit în pahare. Un cupaj 80% Sangiovese, 10% Canaiolo, 10% Colorino, într-o sticlă cu etichetă superbă. Şi-am auzit de la ea, degustătorul autorizat, vrute şi nevrute. Că nu are arome, că e un gust ciudat, că o fi de vină faptul că n-a mai băut Sangiovese, că are o astringenţă aparte, că ăsta-i vin de 22 de euro? Şi m-am înfuriat, în sinea mea, doar le spusesem că trebuie să aşteptăm cel puţin două ore de la deschiderea vinului pentru a-i simţi savoarea.
Îl cumpărasem într-o seară noroasă de noiembrie, în cartierul "De peste Arno" al Florenţei, Oltrarno, dintr-o vinotecă situată vizavi de Pallazzo Pitti. Mă învârtisem împreună cu soţia nişte ceasuri bune prin preajmă, muzeul se închisese, am dat ture pe Ponte Vecchio cu ochii la aurul strălucitor din vitrine, am trecut pe lângă cuplul de poliţişti cu caschete albe, pe lângă cerşetoarea de serviciu şi bustul lui Benvenuto Cellini. Nu ştiam ce caut, nici nu era nevoie să caut ceva, doar eram la Florenţa, era suficient să-i respir aerul şi să-i adulmec luxul. Poate că în seara aceea căutam totuşi un lucru anume, acel vin cu etichetă galbenă cu care să-mi contrariez prietenii de acasă. Aşa am intrat, fără să ştiu de ce, în vinoteca din Oltrarno, încropind o discuţie într-o engleză atât de aproximativă cât poate să fie între un român şi un italian. Amfitrionul era un tânăr care se întreţinea cu doi domni mai în vârstă, plini de o distincţie aparte. I-am cerut să-mi recomande un vin şi o încredere reciprocă s-a instaurat când i-am întins o listă îndelungă cu ce căutam eu prin Italia. Poate că într-un fel s-a îngrozit, poate că a zâmbit în sinea lui, doar îi ceream unele vinuri de peste 90 de puncte. Le avea aproape pe toate, atâta că nu aş fi putut să le cumpăr cu cele câteva sute de euro care ne rămăseseră în buzunar. Aşa că am optat pentru un vin din afara listei, recomandat de el. Mi-a oferit Bibi Graetz-ul, însoţindu-l de nişte note Wine Spectator proaspăt printate pentru mine. Şi m-a avertizat de mai multe ori, în decursul celor 20 de minute cât a durat întâlnirea, să-l servesc după minimum două ore de la deschidere. Vinul a călătorit cu trenul apoi prin cinci ţări într-o valiză burduşită cu alte obiecte şi amintiri florentine, iar eu nu am uitat nici o clipă sfatul vânzătorului, pentru că avea ceva iniţiatic în el, o insistenţă de cunoscător care simţea că nu şi-a făcut până la capăt datoria doar încasând nişte bani pe o marfă, trebuia să-i transmită clientului şi "instrucţiunile de folosire".
Aşa că supărarea mea era justificată pe când retrăiam în gând toate acestea la o oră de la deschiderea vinului, cu toate cârtelile profesionale ale Clarei. Şi nu ştiu cum am făcut, cum i-am convins pe toţi să se oprească la prima înghiţitură (or fi fost de vină şi celelalte vinuri roşii deschise) că până la urmă au trecut două ceasuri şi atunci, eliberat, în faţa fripturilor care tocmai sosiseră pe un platou imens, le-am strigat tuturor: E timpul, e timpul pentru Sangiovese!
Nu am să vă descriu aici impresiile de pe fişele de degustare. Nu cred că aşa se povesteşte vinul. Cert este că am transformat-o pe Clara dintr-un degustător precaut şi sceptic într-o entuziastă admiratoare a acelui vin italian. Grilli del Testamatta a devenit senzaţia serii, iar eu nu m-am putut îndura să mă despart de sticla goală, am păstrat-o în cămară pentru frumuseţea etichetei şi a amintirii. Mai trebuie spus că gustul acestui Sangiovese şi asprimea lui sunt foarte bine puse în valoare în compania mâncării, nu e genul de vin pe care te străduieşti mai întâi să-l bei pentru a nu-i altera apoi parfumul cu o îmbucătură oarecare.
Dacă doriţi cifre şi preţuri, pătrunderi în top şi referinţe de strictă specialitate, introduceţi cuvintele cheie de care pomenesc eu aici şi veţi găsi cu ajutorul motoarelor de căutare tot ceea ce trebuie să ştie un om informat despre Grilli del Testamatta. Eu cred însă că adevărata poveste a unui vin minunat începe în cu totul altă parte, e ca o pasiune stârnită neştiut înlăuntrul sufletului fiecăruia, iar dacă aceasta îmbracă forma fizică a unei călătorii de seară spre Oltrarno, pe sub lămpile Piezzei della Signoria, în umbra statuii lui Perseu răpunând Meduza, atunci cu atât mai bine pentru cel care se încumetă să o facă.

12 comentarii:

  1. Of, de ce n-aţi aşteptat cele două ore?

    RăspundețiȘtergere
  2. Până la urmă au trecut mai mult de două ore.Vinul nu a mai fost degustat ci baut la masa de după degustare.

    RăspundețiȘtergere
  3. Da, am încălcat ritualul. Era vorba de o nerăbdare a simţurilor. Până la urmă însă, vinul nu s-a supărat pe noi şi ne-a vorbit despre toate acestea. Într-un final, am fost cuminţi.

    RăspundețiȘtergere
  4. :)Povesteşti în aşa fel, încât am ajuns să te cred că "vinul este o fiinţă"...

    RăspundețiȘtergere
  5. Se întâmplă de fiecare dată la fel, cu vinul e ca şi cu cărţile şi cu filmele. La început citeşti cuvinte uşor de înţeles, te uiţi la comedii şi râzi cu poftă, toate sensurile sunt clare şi puţine şi ajung foarte uşor la tine. Pe urmă creşti şi se întâmplă ceva anume, are loc o basculare interioară, începi să cauţi şi să înţelegi complexitatea frazelor, poezia subtilă a filmului. După ce bei un pahar de vin şi te doare capul, devine necesar să descoperi că şi în lumea taninilor există un Faulkner, un Kurosawa, un Umberto Eco sau un Wajda. Cel mai adesea sunt în ediţie limitată, aşa că trebuie să te grăbeşti dacă vrei să guşti, adică să cunoşti, cele mai izbutite creaţii ale omului.

    RăspundețiȘtergere
  6. foarte frumoasa postarea,mai ales ca mi-a provocat o intoarcere in trecut( mai exact o basculare interioara),la perioada pe care am petrecut-o la Florenta ca student.

    RăspundețiȘtergere
  7. Salut, deosebite articolele tale. Sunt adevarate reportaje, cauzate doar de vin. Felicitari, si esti binevenit in blogroll-ul meu:)

    RăspundețiȘtergere
  8. Ionuţ, nu mă pot să-mi imaginez un oraş mai frumos în care să-mi petrec studenţia. Într-o altă viaţă, probabil, am să-mi iau şi iubita studentă cu mine la Florenţa, pe soţia mea adică, şi ne vom petrece orele de curs la Uffizi şi pe mal de Arno. Când vom avea chef de năzbâtii, ne vom sui în campanila lui Giotto şi vom privi de la înălţimea celor 414 de trepte oraşul Renaşterii ca pe o reuşită la superlativ a Omului. Cu riscul să răsturnăm în urcare câţiva chinezi digitali şi câţiva ruşi gălăgioşi care se dau şi ei pe acolo din lipsă de altceva mai bun de făcut. Da, asta e fericirea supremă: să-ţi faci studenţia cu iubita la Florenţa!

    RăspundețiȘtergere
  9. Salut, George! Mă bucur de cunoştinţă. Ştii, bloggerii asta trebuie să fie, nişte ziarişti sau nişte scriitori de reportaje. Ar trebui să purtăm legitimaţie de presă chiar dacă abordăm chestiuni de nişă cum este vinul. Eu cred că presa se mută la blog, iar bloggerul este un tip interesant, care obişnuieşte să centreze, să dea cu capul şi tot el să marcheze. Şi mai cred că jurnalistul pixelilor, adică bloggerul, e superior celui de pe print, fie şi numai pentru faptul că ştie să conducă maşina până la locul faptei, adică al subiectului, ştie să facă fotografii şi să le descarce, ştie să umble cu template-uri şi cu programe de editare text/imagine, ştie să scrie şi să-şi corecteze materialele şi le poate publica fără să intervină patronul sau fără să-l dea afară când îi căşună. Şi în plus faţă de reporterul generic şi chinuit de la foaie, adică de la ziar, mai are şi libertate şi stil. Din păcate, în ultimii ani, presa de tot felul, media adică, i-a transformat pe ziarişti în nişte scribălăi sau crainici care doar consemnează, nu scriu, nu creează subiecte. Iar pe truditorii care întreţin ediţiile online, site-urile burduşite de ştiri mărunte şi de femei goale, în nişte copy-paste-işti pe plantaţie.
    Dacă nu se întâmplă o tragedie, pe care să o strecoare printre ororile de la ora 5, par nişte handicapaţi salvaţi, chipurile, de tocşourile şi editorialele politice, care de fapt sunt nişte pilule nesărate pentru prostime.
    Ai pomenit de reportaj, de reportajele mele. După părerea mea, presa înseamnă în primul rând reportaj, adică literatură. E genul jurnalistic suprem, pentru că necesită, pe lângă o oarecare cultură, umblet şi experienţă, şi stil. Şi spre deosebire de ştirile despre traseismul primarilor de sector şi şuviţele preşedintelui, reportajul e conceput ca o scriere care să dureze, pe care să o poţi citi cu plăcere nu peste o zi, săptămână sau lună, ci şi peste 100 de ani. Eu nu zic că nu trebuie să citim ştiri în ziare şi că nu trebuie să ne uităm la telejurnal. Dar şi astea, materialele de presă, sunt asemenea vinului. De unele te doare capul şi le goleşti la chiuvetă, iar pe altele, făcute de profesionişti, le păstrezi cu anii şi le învecheşti şi se fac tot mai bune.
    Asta trebuie să creăm, George. Lucruri care să rămână, bloguri care să rămână. Şi fiindcă am observat că aproape cu toţii o facem cu pasiune, cred că vom şi reuşi.

    RăspundețiȘtergere
  10. e drept ca nu am fost cu iubita la Florenta in acea perioada( decat dupa ce ne-am casatorit,in luna de miere). dar asta nu ma impedica sa consider ca perioada petrecuta a fost extraordinara cu adevarat

    RăspundețiȘtergere
  11. Despre ziaristi, nu prea conteaza pe ce suport se produc. Nimic nu tine loc de constiinta, dar asta este un cuvant desuet.
    Iar vinul este un produs al socieatii. Daca societatea e ordonata si corecta asa este si vinul. Daca se inseala pe sine si triseaza...iata vinul romanesc.

    RăspundețiȘtergere
  12. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere