miercuri, 9 noiembrie 2011

O seară cu butoiul potir şi butoiul de inimă albastră la Palatul Barrique din Timişoara

Mi-am spus că trebuie să evadez cumva din monotonia acestei toamne fierbinţi. Acasă, la Arad, ningea cu frunze galben-pal şi nişte muncitori tăiau o groapă pentru conducte. Şi ce poţi să faci atunci când se lasă seara şi toate zgomotele încearcă să înceteze, să apună într-un bâzâit din ce în ce mai slab?
Poate că ai avea chef de o expoziţie de artă în alt oraş. De baricuri sacre, de pildă, în Timişoara, de pildă, la Palatul Baroc (sau Barrique?), de pildă.
Nu e prima dată când dau fuga în oraşul cosmopolit de pe Bega. N-am mai făcut-o însă pentru tradiţionala degustare de joi de la Enoteca de Savoya, ci pentru o degustare de artă la baric la Muzeul de artă timişorean.
Era seară şi fum, şi Timişoara m-a întâmpinat cu blândeţe, cu blândeţea provinciei, cu dalele imperfecte ale Pieţei Unirii, cu amici renegaţi şi vechi colegi de breaslă, de presă tipărită a anilor '90. Pe scările muzeului, mulţime de lume bună şi nebună, de fotografi şi miliardari, de dascăli universitari şi artişti boemi, de femei frumoase şi duduiţe şui. O înghesuială neobişnuită pentru un vernisaj de artă.
Dintre miile de vinuri cu care te poţi întâlni agreabil într-o viaţă, organizatorii de la Enoteca de Savoya au ales să servească invitaţilor Vinicerul roşu al Cramei Basilescu drept vin al casei. L-au băut, mai mult sau mai puţin inspirator, jurnalişti decrepiţi cu coadă, miliardari stilaţi, doctori, studenţi şi artişti de tot felul ai momentului. Mai multe baricuri, obţinute via Davino, s-au transformat în obiecte de artă. Am putut vedea butoiul de inimă albastră şi auzi butoiul cu clinchete, întâlnind şi butoiul cu pene, butoiul cu poezie, pe cel cu mână stângă şi, după un timp şi nevoită strecurare prin publicul dens, cercetător, am dat şi de butoiul pian, de butoiul femeie şi de butoiul potir.
Când forfota s-a mai domolit şi am putut savura, prin ochiul obiectivului digital, singurătatea provizorie a exponatelor, mi-am privit preţ de câteva secunde chipul rotund în oglinda multicentenară a fântânii Palatului Baroc. Robert Şerban lua un interviu unui artist local, Marcel Tolcea conversa cu o doamnă blondă în arcul strâmt al unei încăperi, câţiva autori îşi contemplau opera barică alături de prieteni, ziarişti şi admiratoare. Fotoreporterul şi operatorul Ioan Tasi potrivea camere şi trepiede în spaţiul restrâns şi fără-de-oameni al unui colţ de expoziţie pentru un interviu la noua televiziune, periurbană. Mariana, amfitrioana atât de plăcută a Enotecii de Savoya, epuizase Vinicerul şi pe sine însăşi de atâta forfotă şi servire, greii expoziţiei coborau şi urcau nişte scări parcă în căutarea spiritului viu al întregii întâmplări.
Am revăzut chipuri uitate de timişoreni telegenici, personalităţi şi anonimi, domnişoare şi bunicuţe culturale şi mulţi copii dând mâna cu butoaiele, strângându-le degetele, roţile, penelurile, inimile, ciufulind părul femeii care curge din baric, cântând la clapele pianului cu doage. Din când în când, am putut surprinde indiscret cu privirea şi aparatul foto câte un chip de femeie contemplând, after hours, un alt chip întors de femeie, umbra inversă a unei mari nedumeriri, dar şi puştoaice cu melon şi blonde pozând fazani împăiaţi pe butoiul cu pene.
Am ştiut atunci că poţi să îmbraci adevărul în doage, să-i dai maramă peste curbura planetară a lemnului, să fii invitat la o degustare cu Sfântul Graal în mână. Un trandafir alb, de plastic, se suprapunea chipului unei femme fatale, toate privirile erau încărcate de curiozitate, de şarm, de neînţelegere.
Apoi s-a făcut puţin noapte, iar lămpile luminau gălbui cărările cubice ale Pieţei Unirii, Domul ştiut al locului. O lună aproape rotundă se suise undeva deasupra Palatului Baroc, iar aparatul foto mânuit uşor stângaci transforma oamenii în năluci ieşite la promenadă.
Am ştiut că sunt acasă abia atunci când am regăsit dala cu harta cetăţii, undeva în rezervaţia barocă cu faţade decrepite, în locul în care oamenii conversează de sute de ani în nemţeşte, ungureşte şi sârbeşte fără ca nimeni să declanşeze pe loc vreun război, pogrom ori intifadă. Copii cu mama de mână, domni la costum şi pantofi cu şpiţuri, studenţi cu bascheţi şi blugi jerpeliţi.
Şi-atunci mi s-a făcut poftă să ies, să uit, să mănânc şi am intrat, alături de nişte vechi prieteni, la restaurantul Karageorge. Afară se aprinseseră luminile unei alte nopţi care va trece şi toate personajele expoziţiei rămăseseră singure în Palatul Baroc, oarecum părăsite în sălile şi pe culoarele care în urmă cu câteva clipe fuseseră înţesate de oameni. Şi noi, ca şi ele, exponate vii, semnificante, într-un restaurant cu muzică sârbească, supă de tăiţei şi chelneri amabili. Când am pornit către Enoteca de Savoya, după un festin de luni seara cu pâiniţe, supă şi şniţele, mai rămăsese timp atât cât să deschidem în patru o Fetească Neagră de la Basilescu şi să flecărim cu amfitrioana de tot şi de toate.
Mi-ar plăcea să mă prostesc şi eu, să colorez butoaie şi să le aduc în văzul lumii, să transform sticlele şi dopurile în idei, să sculptez în vin trupul feminin al adevărului. Să născocesc un extinctor pentru băuturile incendiare, un colind pe butoi interpretat la două ori la patru mâini, o melodie pentru baric şi orchestră despre prelungirea taninilor în trup de om.
Nu ştiu dacă mai rămâne timp pentru asta. La un moment dat se face târziu şi trebuie să te întorci acasă, la cuib. În goana maşinii, lămpile sunt puţine şi alunecă bizar, ca nişte năluci.
Aradul se arată ca o orgă de lumini de pe noul pod care trece deasupra unei viitoare şi iluzorii autostrăzi. Beculeţe pâlpâind învăluite în smogul prin care trec către casă, către culcuş, către underground.
Dacă stai ascuns o vreme între pereţii pivniţei arădene, şi Timişoara ajunge să pară un acasă, unul mai îndepărtat. Şi-ţi dai seama că un artist anonim, în loc să scrijelească pe propriile butoaie clape şi rotile şi numele prinţului eliberator al Banatului, s-a apucat să scrie, mult mai prozaic, Pankota pe butoiaşul de la subsol. Deh, fiecare cu Barrique Art-ul său...
Galerie foto: Foto Pivnicer, Foto Constantin Duma

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu