Pivnicer: 2023

Oradea a fost întemeiată de un rege maghiar și întregită ori adăugată la România (cum vă place) de un rege german, după desenele unor frontiere făcute de un geograf francez. În două toamne consecutive, atrași de un festival de vin, i-am întâlnit pe toți acești protagoniști ai istoriei sale în Cetate, în oraș și, respectiv, într-un parc, încremeniți în eternitatea lor de bronz și nisip, de-acum atracție irezistibilă pentru turiști și porumbei...

Cu un an în urmă, la prima noastră participare la Oravinum, manifestare de profil oenofil ajunsă la a cincea ediție, plasată într-o... sinagogă, unul dintre organizatori ne-a mărturist că s-a inspirat dintr-un alt festival ce are loc în Olanda, la Groningen, după ce mezinul CDViN, Dani, care era student pe atunci acolo, a făcut un reportaj despre acel Wijnfestival 2018 desfășurat în Biserica Aa-kerk. Ajunsesem la acel prim, pentru noi, Oravinum după un minunat city break petrecut alături de rude dragi, în octombrie 2022, la Băile Felix și în cetatea Oradiei.

Cel care cunoaște Nagyvárad, știe bine că o călătorie în capitala Bihorului trebuie făcută chiar și în absența unei invitații oenologice de nerefuzat. Cum aceasta a existat, cu atât mai mult ne-am dorit să revedem Oradea anul trecut, pentru ediția din noiembrie 2022, a patra, a Oravinum. De data aceasta, am ales Hotelul Stokker drept loc de cazare și nu am regretat deloc. Am călătorit ca de obicei în patru, în bătrâna și draga Toyota Corolla, o adolescentă de 17 ani care face cam două ore din Arad până în centrul Oradiei, dacă nu cumva ne rătăcim din pricini de lucrări urbane și de GPS confuz.

Hotel Stokker are toate argumentele pentru a determina un client să se întoarcă, însă cel mai important dintre acestea este restaurantul său. O echipă de profesioniști lucrează aici neîntrerupt de mai bine de un deceniu, oferind un meniu de calitate, un ambient plăcut și o servire ireproșabilă. În plus, și muzica aleasă, care răsună la volumul potrivit dintr-o excelentă boxă Marshall, te poate face să te simți bine, alături de toate celelalte ingrediente marca Stokker. Între acestea se numără, fără îndoială, și excelenta tocăniță de vițel cu găluște, precum și deliciosul limoncello. În plus, hotelul nu e departe de Corso, de centrul urbei, de toate acele clădiri restaurate care au recreat faima acestui oraș chezaro-crăiesc. Iar dacă ai ajuns pe Corso, iaca imediat pe dreapta, peste Criș, și Primăria, iar mai la stânga, tot pe malul Crișului, uriașa sinagogă, Templul Sion, locul de desfășurare al festivalului de vin.

Supranumită La Petite Paris, adică Micul Paris, Oradea, urbea de pe Crișul Repede, a fost desemnată recent de publicația European Best Destinations cea mai frumoasă destinație Art Nouveau din Europa. În top, îi urmează Budapesta, Barcelona, Aveiro, Darmstadt, Subotica, Riga, Terassa, Ljubljana și Viena. În cazul majorității edificiilor orădene construite în acest stil arhitectonic între anii 1890 și 1914, trăsătura definitorie o reprezintă decorația florală, cuprinzând cârcei, flori, viță-de-vie, vrejuri și frunze, inimi și rozete. Motivele lutiforme, inspirate poate și de extraordinarele flori exotice care abundă și azi în Băile Felix, se regăsesc și ele în ornamentația stilului Art Nouveau. Oradea se mândrește cu 89 de clădiri și monumente Art Nouveau, între care se numără Palatul Primăriei, Palatul Vulturul Negru, Palatul Episcopiei Greco-Catolice, Palatul Moskovits-Miksa, Palatul Füchsl, Palatul Stern, Casa Darvas -La Roche, Casa Poynar, Magazinul de sticlărie Deutsch (Mesopotamia), Casa Adorján, Palatul Rimanóczy Kálmán Senior.

Am admirat multe dintre aceste clădiri și palate, plimbându-ne agale pe Corso ori prin Piața Unirii, pe alte străzi centrale. Așadar suntem în noiembrie 2022, descoperim totul precum niște copii adulți, care au fost cândva aici și nu își mai amintesc toate detaliile. Teatrul stilat, statuia Reginei Maria, care – curios sau nu - se află pe alt mal al râului decât cea a Regelui Ferdinand I, Întregitorul. Tot în mod ciudat sau nu, Strada Patrioților se intersectează cu Strada Moscovei, dovadă că aceste două noțiuni, să nu zic națiuni, au fost mai mereu perpendiculare (contondente?) de-a lungul istoriei. Porumbeii zboară deasupra bronzurilor, pescărușii planează peste apele Crișului Repede, sufletul nostru de călători e parcă și el împrumutat de la o nenumită zburătoare, iar ochii încearcă să cuprindă dintr-o privire toată această cuminte splendoare cosmopolită, multietnică, profund europeană.

Orașul restaurat încă emană puternic acel spirit imperial, desenul urban maghiar și rafinamentul evreiesc deopotrivă, acesta este și farmecul său identitar. În plus, curajul și perseverența de a organiza un festival de vin într-o sinagogă arată o deschidere mentală și culturală pe care, poate, nici un alt oraș din România încă nu o are. De fapt, lăcașul unde se desfășoară evenimentul a fost cândva epicentrul unei imense suferințe, provocate de ura care a stat prea multă vreme la baza multor pogromuri, masacre, războaie. Oradea a făcut parte vremelnic din Ardealul de Nord, teritoriu cedat Ungariei în urma Dictatului de la Viena (1940) și care reprezenta aproape jumătate din suprafața Transilvaniei. În vara lui 1941, statul maghiar a deportat evreii apatrizi din Oradea și pe cei care înainte de 1919 nu au avut pașaport maghiar. Împreună cu alți evrei de pe cuprinsul noului stat ungar, aceștia au fost uciși în Masacrul de la Camenița (Kameneț-Podolski) , de pe actualul teritoriu al Ucrainei. În trei zile, au pierit 23.300 de evrei.

Trei ani mai târziu, în Oradea, 33.000 de evrei proveniți din oraș și din întreg Ardealul de Nord sunt mutați în două ghetouri împrejmuite cu sârmă ghimpată, unul mai mare, situat în jurul Sinagogii Sion, iar celălalt, mai mic, pe malul stâng al Crișului Repede. Ulterior, aceștia au fost deportați la Auschwitz, doar 2.000 dintre ei supraviețuind „soluției finale”. Faptele sunt povestite în jurnalul său de Eva Heyman („Anna Frank de Oradea”), o fetiță evreică deportată în lagărul de la Auschwitz. Templul Neolog Sion, una dintre cele mai mari sinagogi din țară, în care se desfășoară Festivalul Oravinum, a fost construit în 1878. Astăzi, mai trăiesc în Oradea cca 300 de evrei.

Înainte să ne bucurăm de plăcerile festivalului, aflăm că templul a fost desacralizat înaintea evenimentului și mai aflăm și numele martirilor care au avut legătură cu acest loc și cu acest lăcaș. Regăsim numeroși prieteni la stand și în mulțimea participanților, care crește o dată cu înaintarea serii. Pe unii nici nu-i recunoaștem, fiind amici virtuali. Între cei reali se numără însă Adi Pașca, un activ om din lumea vinului, care a slujit de-a lungul anilor la mai multe crame românești, cel care, de fapt, ne-a convins să ne aflăm în sfârșit aici. Cu sprijinul lui Lucian Vesa (Romconex), care face parte din staff-ul organizatoric al Oravinum, am putut fotografia sinagoga din diferite unghiuri și de la diferite înălțimi. Un lăcaș splendid, după toate canoanele arhitectonice și spirituale. După exercițiul foto, am revăzut mulți prieteni, de la Avincis, Viile Metamorfosis, Davino, DFR, Corcova, Tepaso, SERVE, Liliac, Valahorum, Vlădoi etc. etc.

Amintirile adunate de prin folderele memoriei și din cele ale telefoanelor și computerelor ne mai spun că am ales să cinăm la Restaurantul Rivo, local la care am renunțat însă fiindcă era sâmbătă și era zi de club și DJ, de nu ne mai puteam auzi din pricina unor sunete care cu greu puteau fi numite muzicale. Și am mai renunțat și din pricina unei mese înghesuite care era singura alternativă în situația dată. Nu-i nimic, a rezultat o cină liniștită la Meridian Zero și o întâlnire specială cu maestrul Horațiu Mălăele, tot răul spre bine! Mai știu că a doua zi am luat prânzul la un alt local de top din Oradea, Allegria, o experiență pe care o recomandăm oricărui călător gurmand, care dorește să cunoască un oraș prin restaurantele și mâncărurile sale. Și poate nu ar trebui să uităm că, un pic înainte, experiența de la Merci Bistro&Coffee a fost și ea una plăcută, grație cafeluțelor cu caimac în formă de inimă și grație cățelului casei, mult fotografiat de turiștii terasei.

Nu e de mirare că, trăind atât de puternic clipa în toamna lui 2022, în capitala bihoreană și la Oravinum, abia am așteptat să revedem și în 2023 unul dintre orașele și festivalurile preferate. Asta s-a și întâmplat, în această toamnă foarte intensă, care a cuprins participări la patru evenimente, în octombrie și noiembrie: Ro-Wine București, Vicii și Delicii Arad, Oravinum Oradea, RoVinHud Timișoara.

Ce a fost diferit anul acesta? Nu intensitatea experienței, nu calitatea vinurilor ori a participanților, nu bucuria revederii. Ci vremea, între altele, vremea care ne-a alintat prea puțin cu lumina propice fotografiei, oferindu-ne mai mult nori și ploaie. Și a mai fost diferit și locul cazării, căci am stat chiar în buricul târgului, în mai multe camere aparținând Ivana Apart Hotel, situate într-o clădire istorică de pe Strada Republicii, Casa Veiszlovits Lajos, a cărei reabiltare a fost finalizată în urmă cu doi ani. În plus, am avut ocazia să explorăm și alte restaurante și localuri din oraș, pe care le-am adăugat portofoliului nostru hedonist.

Masa de prânz, luată înainte de confruntarea cu vinurile, am servit-o în Bistroul Merci, al cărui meniu oferă o mixtură rezonabilă de fast food și mâncare tradițională. Marea mea plăcere însă a fost să descopăr Restaurantul Cyrano de pe Calea Republicii, care figurează pe site-uri drept local cu specific românesc. Eu aș spune că specificul său e ardelenesc. Și unguresc. Ceea ce, de fapt, e foarte de bine, mai ales că aici am servit un extraordinar babgulyás, gulaș cu fasole, după cum și picanta tocănită de pui cu ciuperci a fost excelentă.

La festival, care s-a animat și aglomerat o dată cu trecerea orelor, am întâlnit cam aceleași crame ca și anul trecut, am săvârșit ritualul fotografierii lăcașului, standurilor și oamenilor, ca să nu mai spun că am degustat zeci de vinuri bune și foarte bune. În plus, Vali Ceafalău, vechi prieten de scris și pahar, actual promotor al Cramei Rasova, pe care îl văzusem și îmbrățișasem și la ediția trecută, era de-acum campion mondial. Spre bucuria tuturor, alături de echipa României, el a câștigat, în 14 octombrie 2023, Campionatul Mondial de Degustare în Orb, prilej să sărbătorim asta la stand în compania celor mai bune vinuri de la Rasova.

Ediția curentă a Oravinum, cel puțin în faza ei de proiect, de invitație la participare, s-a mai deosebit față de cele anterioare printr-un ingredient nedorit, care nu avut de-a face cu oamenii sau vinul, ci cu un conflict declanșat pe un alt continent. Acel ingredient a fost... teama, propagată în lumea întreagă de teroarea declanșată de Hamas în Israel, care a stârnit apoi un război violent, în curs de desfășurare. Teama de a participa la un festival de vin programat în sinagogă... Desigur, spaima asta nu a fost suficient de mare încât să pună în pericol festivalul, de vreme ce lăcașul s-a umplut de oameni în fiecare din cele două zile, dar ea a existat totuși și chiar a impus măsuri de securitate din partea organizatorilor.

Între participanții de anul acesta am numărat, potrivit broșurii oficiale: 1000 de chipuri, Alira, Aurelia Vișinescu, Domeniile Averești, Avincis, Budureasca, Crama Corbuț, Corcova, Casa de Vinuri Cotnari, Familia Darabont, Davino, Domeniul Bogdan, DFR, De Silva Exclusiv, Fort Silvan, Gitana Winery, Jelna, Liliac, Viile Metamorfosis, Pandora, Petro Vaselo, Purcari, Rasova, Cramele Recaș, SERVE, Viniera – Domeniile Sescu, Via Viticola Sarica Niculițel, Familia Savu, Top Brands Exclusive, Tepaso, Thesaurus, Vigne Matte, Valahorum, Familia Vlădoi, Vinarte, Vinimondo, Winedistrict, Zaig.

Și dacă sâmbăta a fost de festival, am alocat ziua următoare pentru promenadă, pentru cafea, pentru reverie și fotografie. Și pentru excelentele fructe de mare oferite drept fritto misto la Restaurantul Rivo. În dimineața ploioasă de duminică, eu și Adina profităm de somnul tuturor și vizităm, ca doi tineri îndrăgostiți, centrul orașului... În drum spre cafea și cafenea, am putut observa, fotografia și filma un îngrijitor urban, care curăța cu o perie infinită balcoanele de la etajele superioare ale clădirilor în stil Seccession. Gunoierii de aici au și ei un aspect extrem de civilizat, poartă uniforme curate și îmi amintesc de pedanții angajați ai salubrității din Florența, care acționează de obicei în echipă mixtă domn/doamnă, dânsa/dânsele obișnuind să își întrerupă uneori activitatea pentru corectarea în oglinjoară a rujului dintr-un capăt al buzelor...

Și în noiembrie 2023, porumbeii au zburat peste Piața Unirii, înconjurând statuia ecvestră a Regelui Întregitor anume pentru noi. Splendida Biserică cu Lună era tot la locul ei, funcționând ca un ceasornic astronomic pentru vechea comunitate urbană de aici. Un bun amic arădean, Sólyom Levente, care este și veterinarul ce se îngrijește de animăluțele noastre ce trăiesc în două județe, ne-a recomandat o vestită cafenea, parte a lanțului Café Frei, care se găsește și la Oradea. Și a făcut-o în cel mai incitant mod cu putință: ne-a povestit că a început să bea cafea după ce a încercat întâia oară un anume fel, de la Frei.

Până să ajungem la Café Frei, ne continuăm plimbarea și intrăm în Catedrala Greco-Catolică „Sfântul Nicolae”. La intrare se află statuia unuia dintre marii ardeleni care ne-au modelat istoria, Iuliu Maniu, și căruia istoria, schimonosită apoi de comuniști, nu i-a fost deloc recunoscătoare. Din eternitatea sa de bronz, întruchipată cu măiestrie de sculptorul orădean Deák Árpád, omul de stat Maniu, care a fost și deputat în Dieta de la Budapesta, și șef al unor guverne ale României Mari, privește lumea prezentului din postura unui domn și a unui titan, în care zadarnic am putea spera să se mai reîncarneze vreodată vreun politician de prin părțile noastre, ale unei actuale Românii atât de mici...

Ne-am aflat un pic alături de comunitatea greco-catolică orădeană, am prins sfârșitul unei slujbe sobre, care a invocat, ca de fiecare dată, numele Sfântului Spirit. Alături de lăcaș se află clădirea Liceului Greco-Catolic „Iuliu Maniu”, o instituție care continuă o tradiție veche de 150 de ani: prima școală românească din Oradea a fost înființată de episcopul Moise Dragoș în anul 1784.

Încercăm să alungăm frigul unei dimineți înnorate de noiembrie la o cafea bună și găsim în sfârșit localul recomandat de prietenul Levi. E un pic mai încolo de Restaurantul Mesopotamia (Casa Deutsch), pe str. Vasile Alecsandri, cum mergi către Parcul 1 Decembrie. Și, Doamne, da, aici la Café Frei chiar poți servi multe cafele bune! Ședem iar ca doi porumbei îndrăgostiți, la o măsuță cu vedere la stradă. Un domn și o doamnă, un alt el și o altă ea, cu cățel după dânșii, savurează la rândul lor ambientul și aroma inconfundabilă a cafelelor Frei. Cu ochii pe meniu, ce am putea să alegem: bucătăria americană a cafelei, cea latină, cea italiană, cea franceză, cea arabă, cea japoneză ori cea din regiunea polară? Ca un pui de paore din Ferendia, ieșit el un pic prin Toscana, am cerut cu ochii închiși un espresso italian. Adina, mai citadină și mai deschisă în preferințe, a zis să guste cafeaua cu tutun din Nicaragua. De fapt, dacă tot suntem îndrăgostiți de 34 de ani acuși, am încercat fiecare și cafeaua celuilalt. Și, la urmă, am mai comandat două espresso italiene...

Când ieșim din cafenea, e timp pentru glugi și umbrele. Drumul către Ivana Apart Hotel trece printr-un parc destul de părăginit, în contrast cu toată splendoarea centrului. Ne gândim că și zona asta verde își așteaptă arhitecții, designerii urbani care să-i schimbe forma binișor desuetă, ce se trage direct din comunism. N-am zăbovit prea mult la sovietica statuie a Eroului Necunoscut. Eroul ăsta colectiv, care și-a dat viața pentru patrie, merită totuși un artist mai priceput care să-i redea sacrificiul. Și în Arad avem o oroare asemănătoare, chiar în spatele Teatrului, pe care încă nu a îndrăznit nimeni, dintre mărunții politicieni locali, să o elibereze, să o teleporteze în vreo vâlcea, într-un crâng, câteva zeci de kilometri mai încolo.

Și totuși, parcul ăsta conține, într-o margine, și un bust extrem de interesant, aparținând geografului francez Emmanuel de Martonne. Acest domn și savant, membru al Academiei Franceze de Științe și, totodată, membru de onoare al Academiei Române (1912), a avut un rol esențial în trasarea granițelor României Mari, dar și în stabilirea actualelor granițe ale țării. În calitate de expert al Comitetului de studii de pe lângă Conferința de Pace de la Paris din anii 1919-1920, Monsieur Emmanuel de Martonne a susținut, opunându-se părerilor experților americani și britanici, principiul viabilității frontierelor, care presupunea stabilirea noilor granițe nu atât pe criterii etnice, cât geografice și de infrastructură. Astfel, linia ferată Timișoara-Arad-Oradea-Satu Mare, care nu avea de ce să se întretaie de mai multe ori cu frontiera, a fost un argument hotărâtor pentru stabilirea actualelor hotare. De altfel, granițele trasate atunci între România, Ungaria și Serbia sunt valabile și astăzi.

Cum am povestit mai sus, ieșirea noastră de noiembrie și de Oravinum 2023 s-a încheiat cu un prânz excelent la Rivo. Ploua binișor, între două pahare de spumant abia am reușit să pozez cu zoom rațele gri ori multicolore care se bălăceau vesele în Crișul Repede. Muzica avea de această dată volumul potrivit, servirea fost ireproșabilă. Ne-a plouat apoi mocănește tot drumul către Arad, însă zloata nu a putut să alunge, să strice postgustul complex al unei ieșiri minunate într-un oraș care, de la o vreme, s-a strecurat adânc și în inimile noastre.