marți, 24 august 2010

Prin Podgorie, cu Săgeata Verde


Poate că m-am luat cu altele şi n-am apucat să vă spun că locuiesc în mijlocul unei podgorii. Nu, nu e tocmai ceea ce vă imaginaţi: o casă pierdută între vii, în centrul unei întregi regiuni cu viţă-de-vie şi nenumărate crame, în subsolul căreia îmi scriu articolele de pe blog, printre vinurile premium ale vinotecii. Şi nici măcar nu e vorba de vreo cabană situată în imediata apropiere a unor plantaţii de vie din soiuri nobile şi încărcate de struguri care dau în pârg. Nimic din toate acestea. Căci bătrâna casă în care stau e ridicată la începutul veacului trecut şi se află chiar în buricul Aradului, undeva printre blocuri şi vile, în mijlocul unui trafic supărător, nu departe de cea mai mare intersecţie din oraş. Cea de la Podgoria. Aşa se numeşte zona urbană în care, întâmplător sau nu, şed şi scriu acum aceste cuvinte. Povestea denumirii cu pricina este însă ceva mai lungă decât cele câteva rânduri înşirate mai sus. Începe în primii ani ai secolului XX, cam pe atunci când a avut loc deschiderea oficială a căii ferate Arad - Podgoria, cea care lega urbea de zona arădeană cu vii, de Lipova şi Pâncota, şi care avea să devină, câţiva ani mai târziu, prima linie ferată electrificată din estul Europei şi totodată a opta din lume de acest fel. Înainte de primul război mondial, cu ajutorul acestei minuni tehnologice, oamenii de la ţară, adică străbunicii şi stră-străbunicii unora dintre noi, puteau să-şi vândă bunătăţile la oraş, după o călătorie scurtă cu trenul electric, fie că era vorba de vin, de legume, de fructe sau de vreo altă marfă rurală.
Toate aceste gânduri îmi treceau prin minte zilele trecute, în vreme ce Săgeata Verde, bătrânul automotor recondiţionat în anii din urmă, pornea într-una din cele trei curse speciale, cu ocazia Zilelor Aradului. Cu un sunet ascuţit de sirenă, în praful unei zile de sfârşit de august, venerabilul tren electric îşi face loc printre maşini, fire şi stâlpi, printre trecători grăbiţi, către staţia din Micălaca. Câteva zeci de oameni, de toate vârstele, unii cu copii în braţe, ba chiar şi mămici cu burta la gură şi bunici octogenari cu pălărie de paie, suie cuminţi scările înalte ale maşinăriei din alt veac. Doar de câteva ori pe an au ocazia unei asemenea curse nostalgice în trenul centenar care merge la fel de bine ca în prima zi de funcţionare, precum un ceas austro-ungar pe care un amploiat neatent al Imperiului, cu mustăţi răsucite în sus, l-a uitat după 1918 undeva prin împrejurimile Aradului. Eu călătoresc la coada trenului, în compartimentul mic cu instrumente de măsură şi manete lipsă, căci totul e construit în aşa fel încât călătorii să nu-şi bage nasul acolo unde nu le fierbe oala. Un Ampèremérő şi un Voltmérő marca Ganz, nume tehnice de altădată, înrerupătoare şi mânere de lemn, o sfoară şi o roată mare, toate accesoriile de muzeu al tehnicii funcţionează ca-n prima zi. Un domn matusalemic, plin de distincţia vârstei, priveşte imperturbabil prin geamul zgâlţâit, iar peisajele i se perindă încet prin faţa ochilor. Arad, Vladimirescu, Mândruloc, Cicir, Sâmbăteni, Ghioroc... Reclame şi palate cu turnuleţe, cimitire cenuşii ale comunismului şi supermarketuri strălucitoare, reprezentanţe ale unor maşini de lux şi closeturi ale lumii de jos, combinatul chimic în curs de năruire, oameni care fac cu mâna cu o căldură aparte, câmpie cu turle şi camioane, cu păduri şi diguri neîntrerupte. Toate pot fi văzute pe geamul Săgeţii Verzi, ca un film mut şi totuşi color, derulat cu încetinitorul pentru cei care şi-au cumpărat, de 5,5 lei, bilete la spectacol. Doar că nu cântă nimeni la pian iar personajele sunt nişte figuranţi, sunt mereu altele...
Mecanicul, conductorul adică, e un bonom. Zâmbeşte şi povesteşte de vremurile mai bune sau mai rele, de ieri şi de azi. De fapt, Săgeata originală era de culoare gri (aşa cum este vopsit automotorul actual), nu verde, ca-n denumire, însă în timpul unuia din cele două războaie mondiale a fost vopsită astfel pentru camuflaj. Tot atunci, în vreme de război, câteva vagoane a fost lovite de proiectile. În ultimii ani de comunism, linia Pâncota-Lipova urma să fie refăcută. Trenul electric avea şi un vagon special de marfă, cu care se transportau, între altele, şi butoaie de vin către marele oraş. Amintirea acestuia s-a păstrat fiindcă au fost destui cei care povesteau cu lux de amănunte cum furau licoarea de struguri. Săgeata Verde consumă mult mai puţină energie electrică decât un tramvai care circulă astăzi pe ruta Arad-Ghioroc (câte oraşe din lume se pot mândri astăzi cu o linie de tramvai care leagă metropola, pe o lungime de 22 de kilometri, de comunele apropiate?).
Tot conversând, după vreo oră, ajungem la destinaţie. În depoul din Ghioroc creşte vie printre boghiuri, şine şi macazuri, printre clădiri şi tramvaie care ruginesc la soare. Pe şine scrie UD Reşiţa 1942. Înăuntru, în depou, se găsesc vechile vagoane de clasa a doua, cu sobă pe lemne şi poze mucegăite, cu ilustrate cu peştii Pieţei Operei din Timişoara şi cu vederi din Târgu Mureş pe care poţi distinge, pe un bloc, o complicată reclamă în ungureşte. Un câine fuge printre boghiuri, copiii ţopăie şi râd pe culoare, toată lumea fotografiază şi filmează totul. Un camion de intervenţie care merge pe şine, pe al cărui motor poţi citi Praga Letecke Zavody 1948, e vedeta incontestabilă a depoului şi atrage toată atenţia şi toate bliţurile. Într-o altă clădire funcţionează un mic muzeu, cu fotografii şi piese de epocă ce evocă perioada de glorie a trenului şi liniei electrice. În rezumat, toată istoria Săgeţii Verzi se găseşte în ramă: 11 noiembrie 1906 - deschiderea oficială a căii ferate Arad-Podgoria, realizată pe un ecartament de 1 metru; se folosesc automotoare benzo-electrice Henning şi Hartwick, iar vagoanele sunt construite la fabrica Johann Weitzer din Arad; linia are în total 58,4 km, pe cele trei tronsoane: Arad-Ghioroc 22,3 km, Ghioroc-Pâncota 22,2 km, Ghioroc-Radna 13,9 km; electrificarea liniei are loc în anii 1912-1913, la inaugurare aceasta fiind prima cale ferată de acest fel din estul Europei şi a opta din lume; până în 1964, Săgeata Verde a fost singurul tren cu tracţiune electrică; cele 4 motoare electrice de curent continuu sunt fabricate de firma Ganz; până în 1948, această cale ferată a fost particulară; între anii 1948-1982 a fost administrată de CFR, iar din 1983 până în 1991, când a fost scoasă din uz, a ţinut de compania arădeană de transport local, circulând doar între Radna şi Pâncota, pe linia Arad-Ghioroc fiind introduse tramvaie; după recondiţionare, Săgeata Verde, trenul electric centenar, circulă doar ocazional, de la Arad la Ghioroc. Aparatul foto mai surprinde o reclamă reuşită pe un panou cu mersul trenurilor de altădată: Bonboane Voronic "RETHY" calmează tusa.
La întoarcere, sirena sună iarăşi, o coloană de maşini cu balonaşe venind de la nuntă ne salută cu farurile. Mai încolo, într-un cimitir nou, câţiva oameni pleacă de la o înmormântare. Cineva povesteşte de bunicul care făcea naveta la şcoală, prin '41, de la Pâncota la Lipova şi adormea în tren, trezindu-se întotdeauna la ultima din cele trei staţii ale orăşelului de pe Mureş. Bunicului cu pricina, profesor de franceză îi era un oarecare domn Gabriel Ţepelea, parlamentarul ţărănist din zilele noastre, care pe atunci, ca dascăl, era un dur. Tocmai se întorsese de pe front, rănit şi aproape surd, bătea copiii din orice.
Şi astăzi, călătoria cu trenul pe şinele folosite acum de tramvaie îşi are farmecul ei, cu hurducăiala specifică, cu peisajul rural amestecat cu ingrediente urbane: vaci şi hypermarketuri, căruţe şi limuzine, asfalt şi praf, buruieni şi reflectoare. De-a lungul anilor, călători din lumea largă, din America, din ţările Europei şi chiar din Japonia şi China, au luat loc pe banchetele Săgeţii Verzi. Cea mai cosmopolită cursă a fost aceea în care mecanicul trenului electric a transportat de la Arad la Ghioroc oaspeţi din... 64 de ţări. În timp ce povesteşte, trenul său pătrunde încet, cu farurile aprinse, pe Calea Radnei, fiind depăşit uşor de un biciclist grăbit. La staţia de la piciorul podului, călătorii coboară, iar Săgeata Verde se retrage fără grabă în depou, urmată de unul din tramvaiele colorate ale vremurilor noastre. Următoarea cursă începe din acelaşi loc, peste un an.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu