joi, 30 decembrie 2010

Despre ciute, vin şi maladia rară a cunoaşterii

Cuvintele au îngheţat pe solul iernii, şiraguri de poveşti, de trăiri, de gânduri neîmpărtăşite; a nins peste litere şi peste geografia cuminte cu vii şi păduri în care ne trăim decăderea şi splendoarea. Invidiile, lăcomiile, meschinăria şi ura au fost îngropate într-un strat gros de zăpadă, ca nişte aluviuni peste care un observator mai bun şi-a aşternut imacularea. Sălbăticiunile lasă urme în stratul de alb, amuşinând iarba neîngheţată, mugurii neplesniţi ai viei şi ai pomilor, ai bucuriei vegetale.
În crame dorm vinurile liniştite ale anilor care au fost, din baricuri se strecoară afară prin uşiţele microscopice ale lemnelor şi ale cepurilor djinul elegant al Cabernet Sauvignon-ului, duhul valah al Feteascăi Negre, spiritul étranger al Syrah-ului.
Aş vrea să ne numărăm mereu printre trăitorii clipei, să savurăm gusturile a 1001 de vinuri din câte 1001 de nopţi care încă nu au trecut. Să facem asta neremuneraţi, cu suflete de risipitori, nu de negustori, călătorind prin lume şi marcând uşile hanurilor cu rune simpatice, care dezvăluie la lumina lunii mesajul Est! Est!! Est!!!
Desigur, lumea întreagă nu funcţionează astfel, câte priviri trebuie să bifezi statistic pentru a descoperi în sfârşit conştiinţa din ochi, semnul nobleţei şi al înţelegerii? Şi câte mii de kilometri, şi câte mii de mile trebuie să străbaţi, prin deşertul sărăciei ancestrale, al mitocăniei şi vulgarităţii, pentru a găsi în sfârşit un prieten adevărat, adică vinul cel bun al existenţei?
Mi-ar plăcea să comand cândva un palat de gheaţă Cioplitorului necunoscut de la Pol, să-mi deseneze în el, în spaţiul său translucid, firide în care să aşez marile vinuri, cele pe care nu te înduri să le sorbi şi nu te mai saturi să le contempli, care-ţi ajung în integritatea lor neatinsă, doar adulmecată, presimţită, închisă în primul strop cu puterea întregului.
Mi-ar plăcea să aşez în hanul de gheaţă toate obiectele şi fiinţele care nu încap în cuvinte, Şeherezada inspiraţiei, tirbuşoanele cu care poţi sfredeli în căutarea adevărului, dopurile impregnate cu parfumul paradisului, chimiile şi alchimiile taninilor. Să vă invit la un concert de tăcere, de împărtăşire, la o rugă sub bolţile de gheaţă deasupra cărora tronează chipuri sfinte pe care vă străduiţi să nu le vedeţi, modelele la care vă închinaţi dar pe care nu le urmaţi niciodată.
Şi-apoi să vă destup toate şampaniile, toate vinurile albe, rosé, roşii şi licoroase, să vă spun ceva de dulce, ca şi cum într-o clipă şi-ntr-o ispită ar fi posibil să vă molipsiţi de maladia rară a cunoaşterii într-atât încât să puteţi fi mirosiţi de la o poştă drept exploratori excentrici ai spiritului. Aş elibera în aer virusul serafic al iniţierii, culori şi odori şi limpidităţi nemaisimţite, aşa, într-un acces de nevinovată mărinimie. Sigur, nu pot spera în eradicarea prostiei şi-n general a acelui spirit meschin care-i face pe oameni să se comporte ca nişte cârtiţe, de parcă a doua zi ar veni pe pământ marea foamete şi ei se văd nevoiţi să strângă mereu în cămară o anumită plusvalorare, pensia de viaţă lungă, certitudinea materială a fiecărei clipe, într-un mod atât de comic, precum Chip şi Dale în timp ce umplu scorbura copacului cu nuci şi alune pentru totdeauna. Dar cel puţin aş putea spera într-o oarecare metamorfoză, într-o oarecare desprindere de tărâmul sigur al obişnuinţei.
Poate că din când în când ar trebui să ne închipuim că suntem altceva, că încăpem în piei de ciute şi căpriori, în sălbăticia nesfârşită, liberi de socotinţele umanităţii şi totuşi rătăcind prin viile îniernate ale marelui vânător în cătarea căruia ne aflăm cu toţii. Acolo e casa pământului, rădăcinile extrag seva, mugurii se pregătesc să se nască, frunzele stau să erupă, fructele se insinuează ca nişte embrioni gata de coacere, culegătorii ascut tăişurile, presele sunt pregătite de stoarcere, oenologii exersează proporţiile cupajelor, iar vinul lui 2011 e gata să fie. Ne va face el oare mai buni?

Notă. Am împrumutat imaginile cu pom îniernat/înflorit şi ciute în vie din colecţia foto a dnei Iulia Chelaru, care stăpâneşte alături de soţul său o vie minunată din Valea Călugărească. Îi rămân recunoscător pentru ospitalitate şi generozitate.

vineri, 17 decembrie 2010

La Crama Elite, pentru pricini banale şi neaşteptate exerciţii de visare

Şi m-am călătorit odată pe unde n-am mai fost nicicând, pentru a privi din unghiul melancolic al apusului sumbra cetate a Şiriei, tronând deasupra tuturor viilor şi pădurilor de la poale. Umbra plopului căzuse peste şoseaua ce duce către Târnova, însă noi, călătorii, am luat-o la dreapta, pe lângă micile crame înşirate pe partea stângă a drumului, cu steaguri zdrenţuite fluturând în vântul lui decembrie, pe lângă ruine de vechi colne înconjurate de vii. Un căţel şi o maşină cu farurile aprinse ne-au întâmpinat din mers, undeva la capătul peisajului.
De fapt, venisem cu intenţia banală de a cumpăra vin de la Crama Elite, şi nu pentru cine ştie ce exerciţii de visare, privind lumea de jos, dinspre câmpia existenţei comune. Un vânt pătrunzător, în stare să te alunge imediat dinafară înlăuntru, mai-mai că era să ne ia pe sus când am ieşit în sfârşit din maşina lui Titi. Am parcat Opelul în spaţiul unei construcţii în curs de ridicare pe a cărei balustradă se odihnea ruleta arhitecturii viitoare. Pomii se îndoiau în vânt gata-gata să se rupă, câinii locului lătrau a străini, aşa că am simţit o mare uşurare atunci când gazda, inginerul Walter Szikler, ne-a poftit în pivniţa cramei. Acolo domneau o plăcută dezordine şi liniştea vinurilor ce sălăşluiesc în butoaie, cisterne şi sticle.
Am venit după un Merlot tânăr pe care-l gustasem la tarabă cu vreo lună în urmă, la ceea ce organizatorii numiseră pretenţios Festivalul Vinului din Arad. Face şapte lei litrul, dacă-l iei de aici, e puternic alcoolizat şi e bine să-l bei pe rece. Un vin rustic, aspru, pentru oameni duri, nu ştiu dacă ni se potriveşte, însă din când în când simt emoţia explorării în lumea vinului şi caut, pentru contrast, cele mai bizare comparaţii: după ce am degustat alese vinuri franţuzeşti de peste 30 de euro sticla, îmi place să mă întorc acasă, în arealul vinului frust.
Gazda e amabilă, oamenii săi trag vinul în pet-uri de 2 şi 5 litri, iar unul dintre ei îmi explică, pe un ton complicat şi nescontat, că vinul nu trebuie stresat. Şi nici oamenii, mă gândesc, zâmbind, în timp ce buchisesc nişte tăbliţe pe care scrie Burgund, Merlot şi... Sulfitat, în timp ce adulmec sticle împăienjenite şi baricuri îmbătrânite. Domnul Szikler ne oferă spre degustare o excelentă Fetească Regală dintr-o cisternă situată undeva lângă intrare. Ne vom întoarce cândva aici, pentru acest vin şi pentru degustare integrală a vinurilor casei, atunci când se vor topi necăzutele ninsori şi când vor da mugurii altei primăveri.
Sus, pe terasa cramei, nişte baricuri spălate se usucă în vântul rece. Soarele apune undeva în dreapta ruinelor cetăţii, căzând peste contururile bănuite ale caselor din Şiria.
În jur, vii şi întinderi goale, drumuri şi silozuri îndepărtate, un peisaj foarte de acasă. Lemnele tăiate în curte aşteaptă să fie aruncate în foc pentru a încălzi odăile comode, de cabană, ale casei. Prin geamuri se zăreşte frumuseţea aspră a iernii, răspândită în toate punctele cardinale, ca o bucurie continuă pentru ochiul celui care stăpâneşte aici. Elite deţine vreo 23 de hectare, e o cramă mică însă foarte prezentă în lumea festivalurilor de profil. Patronul ne expune filozofia preţurilor mici, a vinului care trebuie să ajungă cât mai repede la consumator, să fie băut, să nu sfârşească pe raft în dosul unor preţuri exorbitante. Într-un fel, îi dăm dreptate.
După ce toate pet-urile au fost umplute şi toate vorbele au fost spuse, o luăm încet către Arad, petrecuţi de câinele cuminte-fioros al casei. Pe lângă turnuleţul altei crame şi plopul intrării, pe şoseaua ce trece prin Mâsca, Şiria, Horia. Pe lângă biserici bine iluminate, pe lângă indicatoare în toate sensurile şi ghirlande electrice de decembrie. Prin giratorii, pe la semafoare, pe poduri şi pasarele, prin lumina zgomotoasă a înserării citadine, către liniştea rece a vinotecii proprii, punctul terminus al oricărei călătorii oenologice.

miercuri, 8 decembrie 2010

Cuvinte cheie: SERVE, degustare, surpriză, trufe, Cuvée Alexandru


Aţi dormit vreodată într-un conac boieresc cu scopul precis ca a doua zi să degustaţi un vin de aproape 90 de puncte dintr-o vie care nu mai există, în faţa unor mese pline cu foie gras şi alte specialităţi culinare pe bază de trufe?
În mod bizar, o asemenea acţiune nu se petrece în perioada interbelică, la proprietatea vreunui politician, bancher ori comerciant din preajma Bucureştilor, ci în zilele noastre, de criză. Ca "vestici", am trăit-o în prezent, fără pic de remuşcări, experienţa aristocratică vreau să spun, graţie companiei SERVE, care ne-a invitat, în patru, la prezentarea câtorva dintre vinurile sale vechi şi noi. Şi dacă ar fi fost numai atât, evenimentul tot s-ar fi dovedit unul dintre cele mai reuşite. Expertul organizator Dan Săvulescu şi firma pe care o reprezintă ne-au rezervat însă şi o altă savuroasă surpriză: dacă în iunie, la precedenta întâlnire, ne-a supus unei interesante degustări cu ochii larg închişi, acum ne-a pregătit un deliciu gastronomic creat de maestrul bucătar Ştefan Bercea. Şi nu ne-am dat seama de asta decât atunci când am încercat/cunoscut/simţit gustul inconfundabil al trufei. A trebuit să parcurgem însă 500 de kilometri printr-o Românie a ceţurilor, a ploilor şi a zăpezilor, pentru a găsi, nu la rădăcina vreunui stejar măreţ din câmpia bărăgană, ci într-un cort de plastic ridicat în curtea unei crame de modă nouă, fructele misterioase ale trăsnetului.

România în decembrie este o continuă expoziţie foto, dacă o parcurgi cu aparatul gata pregătit, fotografiind totul din fuga maşinii. Într-o joi, Titi şi-a pus ochelarii de soare, şi-a pregătit Opelul de drum lung şi s-a întrecut pe sine în arta şofatului. Valea Mureşului ne-a încercat cu puţină ceaţă, însă restul Ardealului, până pe la Braşov, ne-a întâmpinat cu un soare blând şi cu peisajele sale de goblen: munţi înzăpeziţi, păstori cu oiţe, curcubee, furnale şi turle de biserici de toate mărimile, culorile şi confesiunile. Nici nu am realizat când am ajuns la Fântâniţa Haiducului, un loc unde arădenii pot mânca bine, pe la jumătatea distanţei dintre casă şi îndepărtatul Bucureşti. Un complex turistic cu limuzină la scară şi căţel gudurător, cu arbori înclinaţi deasupra şoselei, cu şemineu rustic în care arde un foc inspirator. Pe drum am pozat sau am ratat, între altele, căruţe cu fân, Dacii cu frigidere, mioare şi ciobani cu celular. Către sfârşitul drumului de zece ore, care a inclus şi vreo 15 kilometri de autostradă sibiană proaspăt inaugurată, Vechiul Regat ne-a întâmpinat cu ceaţă, ploaie şi spleen. Am părăsit luminile umede ale Văii Prahovei şi am ajuns la Urlaţi, unde Titi ne-a condus pe un traseu iniţiatic, numai de el cunoscut, până în punctul din care ne-a preluat oenologul Gabi Lăcureanu, cel care ne-a asigurat şederea la pensiunea Casa Colinelor şi o degustare cu trei dintre vinurile noi ale Cramei Basilescu: un tulbure dar plin de personalitate rosé, un excelent cupaj de patru vinuri albe: Fetească Albă, Chardonnay, Riesling şi Muscat, pentru care merită să mă întorc cândva acolo, şi o foarte tânără şi încă nepregătită pentru ieşirea în lume Fetească Neagră. Să mai spun că Fantomas, căţelul cramei, se afla la post la ceasul acela târziu din noapte, adulmecând plasele cu mâncare şi mirosul familiar al oaspeţilor.

A doua zi, vineri, ne-am mutat cu toţii la Conacul dintre vii, într-un decor boieresc cu muşcate, grinzi enorme de lemn, rogojini şi mobilier din fier forjat, pe muzica nostalgică a lui Cristian Vasile, pregătindu-ne sufleteşte pentru întâlnirea de sâmbătă de la crama SERVE.
Acolo, la Ceptura, gazdele au ţinut la etichetă, la propriu şi la figurat, căci ne-au pregătit, pe lângă vinurile şi trufele de rigoare, şi bileţele autocolante cu numele fiecăruia, pentru a pune puţină ordine onomastică în lumea baricurilor şi a cisternelor în care sălăşluiesc toate vinurile viitoare. E foarte bizar cum o cramă nouă, modernă, în fapt o construcţie cât se poate de tehnologică, un locaş de manometre, tabele ale elementelor, eprubete, depozite şi linii de îmbuteliere, se poate transforma peste noapte într-un local select, unde poţi să te răsfeţi, în cadru distins şi cosmopolit, înconjurat de maeştri ai artei culinare, ai vinului şi ai organizării, de somelieri şi condeieri virtuali, într-un aristocratic festin al simţurilor, care aparent nu ţine cont de criza profundă a lumii în care trăim.
Amfitrionii de la Ceptura, Mihaela Tyrel şi Louis Heriard Dubreuil, Dan Săvulescu şi Aurel Rotărescu, au pregătit o întâlnire de nota 10. O degustare la baric a precedat toate întâmplările oenologice şi gastronomice derulate pe parcursul a 6-7 ore. Am putut aprecia câteva dintre vinurile foarte tinere ale cramei: un Chardonnay de al cărui buchet m-am îndrăgostit pe loc, un Sauvignon Blanc şi un fin Pinot Noir, a cărui evoluţie merită să fie urmărită. Ne-am delectat apoi cu preparatele culinare pregătite, într-un cort supus intemperiilor, de maestrul Bercea, după ce Rosé-ul 2010 ne-a ameţit un pic cu savoarea lui încă nemedaliată. Bloggerii şi invitaţii au pozat tot-tot-tot, cocoţaţi pe unde apucau, ascunşi printre plante ornamentale, căutând să surprindă spiritul inefabil al întâlnirii, gustul indescriptibil al trufelor, buchetul neaşteptat al fiecărei clipe. Era o lume de somelieri, de condeieri, de oenologi, de patroni, de gastronomi, o insulă de dezmăţ al simţurilor într-o mare de sărăcie şi zloată. Şi, pentru o clipă, mânat de un simţ al autoironiei, exagerând deliberat proporţiile ospăţului, n-am putut să nu mă opresc din acţiune şi să nu mă contemplu ca pe un actor ori figurant din filmul La grande bouffe.
Către seară, într-un acces de sinceritate a observaţiei, am surprins oboseala de pe chipul lui Dan Săvulescu, omul responsabil cu întreaga nebunie coordonată a organizării, a aducerii tuturor fiinţelor şi bunătăţilor de acolo, de la capete de ţară, la un ceas anume, într-un loc anume.

Degustarea în sine a cuprins o interesantă verticală cu Fetească Neagră marca SERVE, 2006-le ţinut în sticle cu dop sintetic, care se deschide totuşi atât de frumos după o decantare studiată de 90 de minute, 2007-le amintind de primul doar prin buchet, un 2008 diferit şi de care nu ştiu ce să povestesc şi apoi remarcabilul 2009, favoritul oenologului şi al "vesticilor", un vin de care vom mai auzi cu toţii, poate mai mult şi mai des decât de consacratele cuvée-uri ale casei. Ne-am bucurat de explicaţiile şi de grija oenologului Aurel Rotărescu, care ne-a dezvăluit cum a (fost) creat Cuvée Charlotte. Vinul final, Cuvée Alexandru 2007 (argint şi 89,5 p la Viena), licoarea unei vii dispărute, a încununat o degustare de referinţă, un superlativ românesc al manifestărilor de gen.
În termeni de top, plăcerile culinare cu trufe ale maestrului Bercea, Cuvée Alexandru şi Feteasca Neagră 2009 sunt, în mod subiectiv, cuvintele cheie ale reuniunii de la SERVE. Breasla curioasă a blog-condeierilor a avut grijă să surprindă fiecare moment pe "pelicula digitală", grupul simpatic de la vinul.ro cu un Cezar Ioan suit şi pitit şi alungit în toate ipostazele fotografului atotprezent, un Radu Rizea impozant şi un Vali Ceafalău foarte profesional în toate atingerile sale de vin, de pahare, de trufe şi baricuri. Nu au lipsit discretul alibus, amicii George Mitea şi Ciprian Haret, somptuosul Paharnic şi nici mai noul Sorin Încă un vin?, comeseanul grupului Vestik, alături de care am dat gata o tavă de aperitive cu trufe, nişte rosé-uri 2010 şi în general toate lucrurile irezistibile care ni s-au perindat prin faţa ochilor şi pe sub nasurile atente la orice.

Pentru unii, vinul reprezintă o simplă băutură de la Vinalcool, lemnul de stejar al butoiului în care se învecheşte - un banal combustibil pentru soba de tuci, iar trufele, nişte ciuperci pe care le râmă porcii la rădăcina copacilor încă netransformaţi în lemne de foc. Iniţiaţii însă văd în trufă un rod al fulgerului, un dar al zeilor, o revelaţie ascunsă la rădăcina stejarului. Iar acest arbore îl asociază unui instrument de comunicare între oameni şi zei. Şi vinul, păstrat în baricurile de stejar, îl descriu ca pe o băutură a nemuririi, a cunoaşterii, a iniţierii. Cum "vesticii" nu se numără în nici un caz printre indivizii din prima categorie, nu e de mirare că le-a fost dat să caute să înţeleagă şi să pătrundă tâlcurile adânci ale lucrurilor desemnate de cele trei cuvinte. Ultimul prilej de cunoaştere le-a fost oferit de SERVE, iar acum există toate şansele ca Vestik să se transforme şi în Asociaţia Degustătorilor Neautorizaţi de Trufe...

Galerie foto 1 Galerie foto 2

duminică, 28 noiembrie 2010

Un austriac vorbind în engleză despre vinurile spaniole pe care le vinde undeva în Mitteleuropa, într-o enotecă timişoreană...

De strada Eugeniu de Savoya mă leagă o mulţime de amintiri timişorene. Am lucrat cândva într-o redacţie de ziar care se afla pe această stradă. M-am mutat apoi o sută de metri mai încolo, într-un loc de unde puteam supraveghea fericit, între două editări de materiale pentru săpătămânalul la care roboteam, splendoarea barocă a Pieţei Unirii.
La un moment dat, pe strada care poartă numele prinţului eliberator al Timişoarei şi totodată al Europei funcţionau trei enoteci: Est Est Est, Bibliotheka şi Enoteca de Savoya, acum au mai rămas doar două, după ce prima, cu inconfundabila sa firmă metalică, şi-a închis porţile. Într-o zi zăpăcită de februarie, mi-am pierdut cheile de la maşină pe aceeaşi stradă şi tot acolo mi-au fost înapoiate de un om bun, rămas anonim, căruia i-am dăruit o sticlă de Davino. Se vede treaba că mă atrage ceva irezistibil acolo, un nu ştiu ce anume: vreun spirit al istoriei, destinul, întâmplarea? Şi-atunci îmi spun că tot timişorean am rămas, deşi au trecut zece ani de când locuiesc pe malul nordic al Mureşului, într-un loc din care, dacă mă străduiesc să urc pe vreun acoperiş mai înalt, pot zări bătrâna cetate în stil Vauban a Aradului. De aceea, şi astăzi îmi place enorm să zoomez pe Google Satellite pentru a descoperi pânza de păianjen a Timişoarei, cartierele şi casele în care am stat cândva, dreptunghiul Pieţei Unirii, cu simetria desenelor sale. Poate că într-o bună zi mă voi putea apropia atât de mult cu ochiul de acvilă al browser-ului încât să zăresc chiar şi mica piatră cubică pe care se află încrustat desenul vechii cetăţi a Timişoarei, obiectul unic în jurul căruia istoricul Ioan Haţegan îşi adună învăţăceii pentru a le povesti câte ceva despre identitatea oraşului. Şi un pic mai încolo, la doi paşi de piatra identitară, voi putea parcurge cu privirea, metru cu metru, linia fermă a străzii care poartă numele prinţului Eugeniu de Savoya, legând două dintre cele mai mari clădiri ale urbei: Palatul Dicasterial şi Spitalul Militar.
Probabil că o seară perfectă s-ar derula cam aşa: să te sui într-un Mercedes împreună cu prietenii din care oraş vrei tu, care să te ducă apoi în care oraş vrei tu, în enoteca preferată, unde să fii aşteptat de nişte gazde atente, care au pregătit spre degustare nişte vinuri de 90 de puncte. Ţinând cont de toate cele rostite mai sus, dacă acţiunea se derulează de la Arad la Timişoara, din tainiţa Pivnicerului şi până la Enoteca de Savoya, în cea mai plăcută companie, atunci cu atât mai bine. Cam asta mi s-a întâmplat de curând, la sfârşitul unei zile de noiembrie târziu, când şase vinuri spaniole aşteptau cuminţi pe mesele şi în frapierele localului timişorean, înaintea unei degustări restrânse cu invitaţi speciali, între care s-au numărat şi cinci dintre "vestici". Iar cel mai aparte dintre invitaţi a fost Thomas Schultz, partener austriac al enotecii timişorene, şcolit în... America, distribuitor de vinuri spaniole în Austria şi în unele ţări europene.
Au fost servite pe rând, conform fişei, un Tobia Vino Blanco 2008, Bodegas Muga, Rioja, cupajul de Merlot şi Cabernet Sauvignon Quatrocentos 2006 , Bodegas Inurrieta, Navarra, şi patru Tempranillo: Heras Cordon 2005, Rioja; Muga Reserva 2005, Bodegas Muga, Rioja; Altos Inurrieta Reserva 2005, Bodegas Inurrieta, Navarra; Murrieta Reserva 2005, Marques de Inurrieta, Rioja. Hors-concours, am mai degustat un Heras Cordon Reserva 2003 şi un Prado Enea 1998, Bodegas Muga.
Totul a fost o întâmplare cu aromă de Tempranillo şi istorii de vinării şi podgorii, în care oaspetele austriac a vorbit mai mult despre crame decât despre vin, în virtutea faptului că vinul îl descoperă şi îl povesteşte fiecare în felul său, iar el, vinul, are bunul obicei de a vorbi singur despre sine. Thomas Schultz a vorbit într-o engleză bine stăpânită, cu accent uşor nemţesc, rârâit, dar şi spaniol, prilejuit de rostirea apăsată a denumirilor de origine. Un companion extrem de simpatic, care a dat impresia că s-a adresat mai mult grupului "vesticilor" pretenţioşi care-l ascultau atenţi, cu paharele în mână. Ne-a povestit de Chile şi Peru, de domeniile pierdute de nobilii spanioli prin colonii, de întoarcerea acasă şi de primele crame din Rioja, de avatarurile unor case de vinuri. În răstimpuri nu uita totuşi să descrie , sumar, vinurile, asociindu-le pe cele de Navarra cu fructele negre, iar pe cele de Rioja cu fructele roşii.
Ne-a spus despre interesantul an 2003, care nu se anunţa bun, dar pe care îl apreciem acum, după şapte ani. Despre catifelare şi modul minunat în care te învăluie fiinţa vinului. S-a însufleţit treptat, trecând de la un vin la altul, descriind zona din care provine fiecare, altitudinea la care se află plantaţiile de vie, despre rărire şi arta de a concentra în struguri mai puţini toată puterea încă necreatului vin, despre munca oamenilor şi viaţa cramelor, despre good year-ul şi good luck-ul de care ai nevoie pentru a obţine un vin mare, despre iscusinţa de marketing a unora care au reuşit să asocieze vinul cu imaginea Papei, a Casei Regale şi a Casei Albe, făcându-şi cunoscute vinurile în lume.
Pe obişnuita fişă de degustare, am notat toate vinurile cu peste 80 de puncte, iar pe cel care mi-a plăcut cel mai mult, Heras Cordon-ul din 2003, l-am procopsit cu peste 90 de puncte. Îmi dau seama acum, post factum, că un rol important în subiectiva mea apreciere l-a avut şi prestaţia profesionistă a lui Herr Schultz.
Într-un fel, Thomas, cu clopoţelul său minuscul, inscripţionat cu o hartă a României, pe care îl agita pentru a cere atenţie unor invitaţi ori pentru a-i chema din fumoar la poveştile sale despre vin, a devenit adevărata senzaţie a serii. Şi ce întâlnire oenologică poate fi mai selectă, mai europeană decât asta: un cunoscător austriac al vinului să-ţi vorbească în engleză despre vinurile spaniole pe care le vinde în Mitteleuropa, într-o enotecă timişoreană purtând numele unui prinţ eliberator născut la Paris şi decedat, în somn, la Viena?
Galerie foto