marți, 31 mai 2011

Underground arădean cu simpatii şi amărăciuni timişorene în alb-violet

Printre miile de foldere care se găsesc în cele şase computere ale casei mele se numără şi unul numit cât se poate de clar, de sugestiv: HAI POLI! Desigur, unora li s-ar putea părea ciudat ca un arădean să ascundă o asemenea blasfemie pe hardul calculatorului. Să spunem atunci că, de fapt, sunt doar un timişorean exilat la Arad din motive de soartă şi din alte cauze prea lungi ca să le înşir aici. Şi să vă explic aşadar ce anume ţin cu sfinţenie în folderul cu pricina.
O minge cu şiret din anii '70. Foarte asemănătoare cu cele din anii '20-'30, adică din timpurile în care Chinezul şi Ripensia câştigau campionatul României. Chipul sepia al lui Nedelcu. O sticlă de lapte, goală, din cele pe care ni le împărţea antrenorul prin '76, după antrenament, la baza UMT de la Pădurea Verde. Articolul O ligă pentru noi înşine. Tricouri decolorate mirosind a Dero. Tenişi chinezeşti. Poze cu victoria lui Poli cu Dinamo din 1987, 2-1, când era cât pe-aci să-ncepem revoluţia. Mutra frustrată, negricioasă, a lui Lucescu ameninţându-ne cu retrogradarea. Generali bucureşteni cu chipie sovietice. Pletele lui Păltinişanu fluturând în vântul victoriei cu Celtic, 1-0. Albume cu mii de chipuri de timişoreni care au crezut în victorie. Mândria de a fi bănăţean. Adică de a mă fi născut şi a fi trăit într-un loc din care oamenii nu pleacă, din care nu emigrează, ci în care vin, tot vin. Numele ungureşti ale lui Dobay şi Kotormany. Poze vechi cu Chinezul, Ripensia şi Poli. Anticomunismul din mine. Fericirea de a elimina Şahtiorul brazilian al aceluiaşi Lucescu. Discuri zgâriate cu Phoenix. Vederi alb-negru din Timişoara, cu Corso şi Surogat. Slujnice din Regat pe Surogat. Cam asta ţin în folderul ăla. Şi un fular pe care scrie acelaşi lucru, HAI POLI! Şi coiful de cavaler. Şi nesfârşita nostalgie după mirosul ierbii de pe stadioanele timişorene. Şi emoţia duminicilor (sau sâmbetelor) când călătoream pe scările tramvaiului şase (pentru necunoscători, Timişoara are tramvai de la 1867) din Piaţa Traian până la stadionul 1 Mai să aplaud cum Timişoara bate Bucureştiul, cum Politehnica bate echipa Miliţiei, Armatei şi Securităţii. Şi programele cu litere roz ale meciurilor şi cojile de seminţe mestecate febril. Şi dezamăgirea înfrângerilor cu arbitri. Şi ghetele de colecţie ale lui Giuchici, Pascu şi Varga. Şi figura severă, incoruptibilă a lui Jackie Ionescu, într-un trening de câştigător al Cupei. Şi plăcerea de a povesti despre toate astea cu concitadinii trecuţi de patruzeci de ani (druckeri, pentru neavizaţi). Şi fair-play-ul pe care alţii nu l-au avut şi nu-l vor avea poate niciodată. Şi întreaga civilizaţie a Vestului (pentru turişti, în 1884, Timişoara era primul oraş iluminat electric din Europa). Şi cele zece titluri ale Timişoarei câştigate pe teren înaintea comunismului de ieri şi de azi. Şi credinţa că fotbalul e un vin străvechi, din perioada interbelică.
Când scotocesc prin folderul HAI POLI! îmi dau seama câtă tristeţe emană bucuria altora. A celor care astăzi sărbătoresc retrogradarea echipei de pe Bega. Căci a doua zi, când se vor trezi din beţia de a fi campionii unei mari mârşăvii, vor realiza că trăiesc tot în acelaşi târg deprimant, printre milenarii câini vagabonzi, printre gunoaiele şi bojdeucile la care duc încă neconstruitele lor autostrăzi. Vor continua să ia şi să dea şpaga aşa cum dai o duşcă pe gât, din generaţie în generaţie, ca pe o ştafetă slinoasă, transmisibilă, ca pe o tradiţie, ca pe o fatalitate ancestrală. Fără speranţa că într-o bună zi, printr-un accident genetic ori politic, se mai poate schimba ceva.
Şi ca să-mi alung dezgustul, îi invit pe Mimo, pe Manea, pe Roti, pe Vlătă şi pe Vlaicu la o miuţă la Pădurea Verde. Nu uit să-i chem şi pe Dembo şi Dumitru, să dea şi ei un gol la păianjen, un gol aproape imposibil de surprins cu aparatul Smena din copilărie. După meci vom merge să bem ceva la Cina, iar ei vor lua apoi avionul de Guadalajara şi Los Angeles, împreună cu naţionala, intrând la loc în televizorul cu pureci care ne-a adus atâta bucurie din 1970 încoace.
Dacă vreau, uite acum deschid uşa cămării cu damigene şi sticle goale şi mici cisterne pline cu vin. Şi ce văd? Acelaşi fular cu HAI POLI!, printre cele mai felurite obiecte care populează cotloanele pivniţei mele arădene. Printre poze vechi şi printre aparatele ruseşti care le revelează, printre ţuici de Ferendia şi vişinate de Podgoria, printre dopuri, tirbuşoane şi cutioare pline cu suveniruri. Fularul îl poartă chiar şi statueta - suport de sticlă cu chipul de tablă al unei bătrâne doamne berbante, ţinând poşeta într-o mână şi paharul de vin în cealaltă. Îl regăsesc până şi în arcadele vinotecii, ca laitmotiv al simpatiei şi amărăciunii mele în
alb-violet.
Dacă vreau, chiar acum deschid valiza cu amintiri, cu obiecte RSR-iste, cu carnete de şcolar şi legitimaţii de pitic la UMT, cu foi cu pătrăţele cu lucrări de control şi meciuri de go. Şi ce găsesc? Un program oarecare cu un meci amical din 1989, Politehnica Timişoara - Universitatea Craiova. O mică amintire cu colţurile îndoite, despre echipa asta retrogradată, de 11 jucători şi 400.000 de oameni, care într-un decembrie mai fierbinte decât altele v-a scos pe toţi din foame şi v-a adus pe toţi în Europa. Şi văd că asta n-a folosit la nimic.

miercuri, 25 mai 2011

Mic inventar fiinţelor mitologice care au legătură cu darul beţiei şi cu cel al scrisului


Le-am numărat, sunt două sute cincisprezece. Mi-am dat întâlnire cu ele în târziul unei seri de mai. Am dat la o parte membrana subţire, transparentă, care ne separa şi am pătruns în lumea lor ca un vechi prieten întors din pribegie.
Le-am găsit pe toate la locul lor, în lumina slabă a lămpilor. Unele au îmbătrânit prematur, altele au murit poate fără ca eu sau chiar ele însele să ştie. Câteva au devenit însă mai bune, mai puternice, mai frumoase o dată cu trecerea anilor.
Toate poartă un nume. E greu să ţii minte însă 215 nume şi să le rosteşti pentru cei care citesc nedumeriţi darea de seamă despre acest rendez-vous nocturn. Le ştiu însă pe toate şi chiar le pot rosti, cu accent italian, franţuzesc ori nemţesc, cum vă place. Căci unele sunt străine, sunt simandicoase, au clasă şi ţin la etichetă, sunt de valoare. Altele însă sunt de-a dreptul fruste, ţărăneşti, şi poartă cu sine o anume neîndemânare rustică a ieşirii în lume. Cineva le-a botezat pe toate cu o fantezie capricioasă. Poartă porecle de pisici, nume de zeiţe ori de diavoli, denumiri solare ori iniţiatice, exprimând o continuă căutare a perfecţiunii. Sunt fabuloase aşadar, sunt fiinţe mitice născute din imaginaţia cuiva, şi toate locuiesc la mine în casă de la o vreme.
Voi cu cine vă daţi întâlnire atunci când s-au terminat prietenii şi totul devine chiar mai lipsit de miză decât o simplă relaţie de afaceri? Eu o fac cu fiinţele de care vorbeam, în tăcere, în virtutea unor legi nescrise ale comunicării. Respirăm acelaşi aer şi aceleaşi tăceri şi numai eu le pot elibera din latenţa lor, numai eu le pot povesti, neremunerat, de dragul cuvintelor şi al dăinuirii.
Unele au tenul deschis la culoare, diafan, poţi privi prin ele lumea ca printr-o lentilă fractală care amestecă toate culorile în joacă. Altele sunt brune, mate, sobre în profunzimea lor nepătrunsă. Câteva par trandafirii, ca nişte petale cărora creatorul le-a dat transparenţe seducătoare. Altele au culoarea vie a sângelui. Ştiu că toate acestea sunt greu de crezut, că sunteţi obişnuiţi cu cuvintele cheie pe înţelesul tuturor, cu vorbele care desemnează lucrurile exacte, măsurabile, care se văd şi poartă nume anume, uşor de recunoscut. Cum sunt cele din reclame, de pildă. Cum sunt obiectele familiare de care vă înconjuraţi de la naştere până la moarte şi care vă conferă o oarecare siguranţă existenţială. Cum ar fi banii, de pildă. Sau fotoliile. Sau maşinile. Sau chitanţele.
Aici vine vorba însă de nişte fiinţe aparte, de nişte călători de pe la noi şi de pe alte continente care locuiesc sub acelaşi acoperiş cu mine. Creaturi de tot soiul, cu nume de dealuri şi alte entităţi geografice. Poartă semne ale crucii pe trup ori blazoane de doni din alt veac, care au făcut cândva repetabilul pact cu diavolul. Dar găseşti şi nume suave, de domnişoare inocente, de cadeţi imberbi, de copii iubiţi. Părinţii unora dintre ei nu mai sunt, s-au prăpădit, dar continuă să trăiască prin ele. Dacă stai să cauţi bine printre aceşti colocatari, vei găsi şi nume de sorginte princiară, alături de altele mai modeste, de voinici autohtoni, ori de denumiri proprii, inconfundabile, care nu trimit decât la ele însele.
De câte ori mă aflu în compania lor, unele îmi stârnesc tot felul de nostalgii. Nostalgia originilor, a fumului, a graţiilor. Cumva mă simt lângă ele ca pe o arcă a lui Noe, pe care găseşti şi reptile, şi cocoşi, şi tauri, şi porumbiţe cu nevăzute ramuri de măslin în cioc. Şi nu suprinde deloc dacă mi se arată uneori, cu o plăcută impudoare, chiar sub formă de miss ori de nud. Cu toate sunt fiinţe ancestrale şi autentice, uşor timide, uşor provocatoare.
Tocmai această diversitate mă face să tânjesc, să le caut compania tăcută. Şi să vă povestesc totul, de-a fir a păr, cu ajutorul celor două maşini de scris care au cam început să ruginească, ori folosindu-mă de fiecare din cele şase computere ale casei. Le fac inventarul şi constat de fiecare dată că sunt mai multe ori mai puţine, alături de toate celelalte obiecte şi fiinţe de la domiciliu. De pisicul blogger şi căţeluşa maidaneză dar rasată, de cei trei arbori gigantici de tuia, de brazii bătrâni cu vârful în cer, de granatul şi vişinul şi cireşul curţii. De colecţia mea compusă din 311 discuri de vinil. De cele 20 de uşi ale locuinţei pe care pot să le deschid şi să le închid zilnic, în virtutea unei obişnuinţe a trecerii. Mă pot uita la ele, la toată menajeria, la universul domestic în care trăiesc aprinzând pe rând cele 92 de becuri şi spoturi cu ajutorul cărora risipesc lumina de dragul luminii.
Şi aşa mai departe... Îmi dau seama cât de aglomerată poate fi lumea personală chiar şi atunci când se întinde pe câteva zeci de metri pătraţi. În ea încap şi trăiesc şi cele 215 vinuri de care am povestit mai sus. Fiinţele mitice pentru care unii oameni, puţini, capătă darul beţiei, iar alţii, majoritatea, cad în patima ei. Ca să nu-i mai punem la socoteală şi pe aceia care, tot din pricina lor, se procopsesc cu darul scrisului.

luni, 16 mai 2011

Dublă degustare cu artificii, Jean Moscopol, vinuri de la Budureasca şi arici întâmplători

Unsprezece vinuri de la Budureasca au tot şezut cuminţi în vinotecă aproape o lună de zile până să găsim anturajul şi prilejul potrivit unei prime degustări. De vină pentru toată această aşteptare au fost poate astrele, călătoriile, programul aglomerat al amicilor de pretutindeni şi pur şi simplu întâmplarea.
Toată povestea a început la Vinvest, în faţa unor frapiere pline cu Feteşti Regale şi Riesling-uri şi Fumé-uri irezistibile. Între timp soarele a răsărit şi a apus de câteva zeci de ori iar noi, "vesticii", am deschis şi descris mai multe sticle de LacertA, călătorindu-ne însă şi până la Drăgăşani, de Ziua Bunicii Maria Ştirbey. Ba mai mult, ne-am trezit şi cu un melon în arcadele vinotecii, care şi acum se face că plouă, continuând să locuiască în pivniţă, odihnindu-se pe maşina de scris neutilizată din îndepărtaţii ani '90.
Cum toată lumea înţelege că unsprezece vinuri sunt greu de dovedit în câţiva prieteni, am hotărât să le degustăm în două rânduri, împărţindu-le în două categorii: albe şi roşii. O primă serie de şase vinuri, albe, am izbutit să le deschidem în ultimul weekend. Pentru aceasta am fost nevoit să mă reped până la Timişoara, de unde am "achiziţionat" doi buni prieteni: pe colegul de bancă de pe timpul RSR cu care am pătimit în anii '70 şi '80 în sălile, holurile şi subsolurile Şcolii generale 21 de lângă Piaţa de Fân, dar şi pe camaradul gazetar alături de care am trăit în ultimul sfert de veac gloria şi decăderea presei tipărite. Pe cel dintâi l-am adus chiar de acasă, de la locuinţa sa aproape de vară şi aproape de la ţară, pe care şi-a construit-o cu gust la marginea Timişoarei, într-un loc minunat de lângă Dumbrăviţa unde poţi chiar să vânezi fazani cu arcul şi nevăstuici cu ajutorul câinelui maidanez al casei. Ba poţi chiar vedea familioane de potârnichi trecând agale prin plaţul rezidenţial al vecinului care n-a apucat încă să-şi ridice şi el o vilă prin preajmă. După ce-am admirat micul Buda din living şi peisajul cu stâlpi şi ţevi de apă în curs de îngropare, ne-am înghesuit în Yaris şi ne-am hurducăit pe drumul de ţară care duce direct la centura Timişoarei, ajungând în cele din urmă la Arad, acolo unde ne aşteptau vinurile albe bine răcite ale noului producător din Dealu Mare.
Acţiunea se petrecea într-o sâmbătă iar noi am deschis pe rând, fără urmă de remuşcare, toate cele şase vinuri: Riesling 2009 şi Fetească Albă 2009, Fetească Regală 2008 şi Sauvignon Blanc 2009, Fumé 2009 şi Tămâioasă Românească 2007, degustându-le şi notându-le aproape profesional, în patru. Era o seară cu cu focuri de artificii şi muzică de tăiat venele răsunând insuportabil pe ştrandul arădean, un kilometru mai încolo peste digul Mureşului, ca de la un casetofon imens şi demodat pe care un copil neastâmpărat l-a dat de al dracului prea tare numai ca să le facă în ciudă vecinilor ciufuţi.
Am dat note de 80 fără un pic şi de 80 şi un pic, iar preferatele grupului au fost în ordine Fumé-ul, Tămâioasa Românească, Feteasca Regală şi Riesling-ul. Primul dintre ele e un cupaj de trei vinuri, Sauvignon Blanc, Fetească Albă şi Riesling, absolut remarcabil, la un preţ mai mult decât prietenos, pe care îl recomandăm, cu baxul, oricărui iubitor de vin. Tămâioasa e o licoare suavă, demidulce, excelentă ca desert, cu parfumul său uşor şi cuminte, cu aromele puţin alcoolizate şi extrem de fine. Cât despre Regală, e ca o codană frumoasă şi înmiresmată, de care îţi aminteşti ca de o iubită din tinereţe despre care n-ai spus încă nimănui şi ai prilejul să o faci acum. Şi-n timp ce construiam această elaborată şi pozitivă critică la adresa unor vinuri de la Budureasca, căţeluşa Rita a început brusc latre, iar Lucky, motanul blogger, şi-a zburlit şi el părul bicolor şi ne-am trezit cu toţii că ne suim pe gard, că pozăm şi admirăm în noapte o familie de arici care patrula în căutare de delicatese prin curtea vecinului.
A doua zi, mai exact a doua seară, după ce amicii timişoreni vor fi plecat deja către casă, să-şi conserve bucuria amintirilor oenologice şi tristeţea deziluziilor fotbalistice de culoare alb-violet, am luat-o de la capăt cu degustarea, dat fiind că nu reuşisem încă să dovedim, în patru, cele şase vinuri albe cu capul lui Decebal şi cu alte motive originare pe etichetă. Doctorul veterinar Silviu Radu, însoţit de o prietenă şi de noua sa bicicletă alături de care n-a reuşit încă să-şi frângă tibiile şi peroneele pe la concursurile de mountain bike, s-a îndrăgostit şi el fără scăpare de Fumé, dar şi de Riesling, vinuri pe care le-a savurat cu o plăcere evidentă, extrem de fotogenică.
A fost frumos, a fost o degustare de sâmbătă şi una de duminică, cu aceleaşi vinuri şi cu prieteni diferiţi. Atât de frumos că nici nu ne-am dat seama că între timp înflorise lămâiţa, că porumbeii curţii ciuguleau fără teamă seminţele imaginare căzute din iederea zidurilor, că Poli a pierdut campionatul la Galaţi şi că, la mijloc de mai, aproape că venise toamna pentru o seară.
În mod consolator, eu am admirat afişul primit în dar, o reclamă uruguayană la vin de prin anii '20, pe care scrie: El vino es la mas sana e higienica de las bebidas. Ah, şi am uitat să vă spun că toate vinurile marca Budureasca au fost acompaniate gastronomic de excelente aperitive pe bază de zacuscă şi brânză îmbogăţite cu cremă de trufe, după o reţetă secretă divulgată de concurenţă. În plus, la desert ne-am răsfăţat cu Lemon Drizzle Cake, realizată cu măiestrie de Pivniceră după o reţetă regală culeasă din Cartea Regală de Bucate a principesei Margareta. Şi ca să alungăm zgomotele vulgare ale exteriorului, am asigurat un fond muzical cu tandreţe italiană, cu fado şi cu nemuritoare melodii româneşti cântate de Cristian Vasile, Gion, Jean Moscopol şi alţi trubaduri ai lumii vechi de care nu ne-am despărţit niciodată, chiar dacă între timp am schimbat şi secolul, şi mileniul.
De fapt, muzica trecutului o purtăm mereu cu noi, în memoria afectivă şi în cea digitală, în inimă şi pe stick-ul din FM-transmitter-ul maşinii, pe microSD-ul telefonului mobil, pe CD-urile şi DVD-urile casei, pe vinilurile ascunse în bibliotecă, pe casetele prăfuite ţinute în dulapul demodat de la subsol. Şi avem pregătit mereu butonul magic care face ca melodii ca Tot ce-i românesc nu piere, Adio, doamnă, Zaraza, dar şi Piazza Grande şi Barco Negro să răsune prin preajmă ori de câte ori deschidem câte un vin bun în tihna cuminte de acasă. Pe acel buton vom apăsa fără îndoială şi la următoarea degustare, cu vinuri roşii, de la Budureasca.
Galerie foto

miercuri, 4 mai 2011

Efuziuni de Ziua Bunicii Maria Ştirbey, în Mica Toscană de Drăgăşani

Povestea de mai jos îşi are începutul în saloanele unui hotel de cinci stele din capitala maghiară, însă continuă undeva la o distanţă de 800 de kilometri, într-un loc minunat căruia îmi place să-i spun de-acum Mica Toscană de Drăgăşani. Acolo am descoperit cu bucurie că ziua de 1 Mai poate fi sărbătorită şi altfel decât în stilul consacrat de multe decenii încoace, cu mici şi bere şi gunoaie aruncate în iarba verde de acasă, că poate fi privită nu numaidecât ca o sărbătoare a muncii fără-de-gândire, ci şi ca una a familiei, a tradiţiei şi a valorilor nealterate de comunism. Am aflat asta de la baronul Jakob Kripp şi de la baroana Ileana Kripp, urmaşă a familiei Ştirbey.
Îmi plac enorm conacele dintre vii, geometria lujerilor şi a stâlpilor viţei-de-vie, micile domenii îngrijite care au răsărit în ultimii ani în deşertul cu întreprinderi de stat şi părăginiri retrocedate. Un asemenea loc se găseşte în apropierea oraşului Drăgăşani, iar pentru a ajunge acolo, am străbătut mai multe judeţe ale Transilvaniei şi Olteniei, de dragul vinului şi al unei sărbători alternative la care fusesem invitat cu prilejul summit-ului VinCE. Am făcut călătoria în patru, pe drumuri bune şi proaste, privind totul cu un ochi care râde şi altul care plânge. Uneori aş fi desenat altfel casele părăginite, cele vopsite ţipător, alături de cele decente, pentru a-mi oferi un peisaj mai îngrijit, mai civilizat, chiar european. Ştiu însă că efortul e pur artistic şi cumva zadarnic, câtă vreme oamenii nu-şi doresc asta, o frumuseţe şi o îngrijire comunitară, şi nu văd construcţia lumii mai departe de curtea lor şi de problemele lor. Fiecare călătorie prin ţară prilejuită de vin îmi oferă aceleaşi contraste. Într-un fel, traversez neîngrijirea acestui acasă, cu gropi, cerşetori şi câini vagabonzi, cu oameni ponosiţi gonind dintotdeauna în grijile lor, prin cenuşiul zilei, de la un capăt la altul al existenţei, fără ştie de ce fac asta. La urmă mă aşteaptă rigoarea şi simetria viilor bine lucrate, o frumuseţe şi o cochetărie "burghezo-moşiereşti", hulitele valori de altădată pe care jumătate de veac de oroare comunistă nu a reuşit totuşi să le ucidă. Şi simt atunci că de fapt călătoresc şi în timp, că mă întorc la o normalitate, la o scară de valori fireşti pe care fiecare om cu mintea deschisă, netulburată de propaganda egalitaristă, trebuie să o regăsească în cele din urmă. Am simţit şi fotografiat asta în vara anului trecut la Crama Basilescu şi la conacul Bunescu din Dealu Mare, dar şi recent, în Oltenia, la Crama Ştirbey.
Un drum dificil părăseşte Drăgăşaniul şi urcă sinuos printre vii şi pârloage. Când ajungi suficient de sus, lumea de la poale nu ţi se mai arată imperfectă, ci pare chiar demnă de Creatorul său. Un Olt lăţit de unul din numeroasele baraje sclipeşte departe, în vale, ca o Dunăre artificială creată parcă anume pentru ochiul hedonic al privitorului.
Crama e un pic mai jos, pe la jumătatea dealului, un conac în miniatură, cât se poate de îngrijit, la care ajungi de-lungul viilor lucrate cu grijă nemţească, pe o alee străjuită de câţiva plopi şi de alţi arbori cu frunza fragedă. Pe alee curg invitaţi de tot soiul, personalităţi şi prieteni obişnuiţi, politicieni şi bloggeri, amici cu accent de Dâmboviţa dar şi invitaţi din lumea largă, tineri şi matusalemici, câteva domnişoare dar şi multe distinse doamne. Se vorbeşte şi nemţeşte, englezeşte şi franţuzeşte, după caz, iar gazdele te întâmpină cu o naturaleţe şi căldură cuceritoare. Un trio muzical umple împrejurimile cu acorduri de jazz şi chiar începi să te întrebi dacă nu cumva ai greşit ţara, dacă nu cumva cineva s-a apucat să decupeze o mică Toscană, cu tot cu trandafirii de la capătul viei, suprapunând-o ca pe o acuarelă reuşită acestui spaţiu încă ameninţat de amintirea IAS-urilor, ceapeurilor şi altor experimente comuniste. Pe butoaie şed străchini de Horezu şi pahare de cristal lucind în soarele capricios de început de mai. În cramă, ale cărei cisterne şi baricuri sunt aşezate în cel mai ergonomic mod posibil, oenologul casei, Herr Oliver Bauer, încearcă să facă faţă numărului mare de invitaţi care stau la coadă cu paharele goale în mână, dornici să deguste şi chiar să bea toate produsele marca Ştirbey. Şi face asta ore în şir, cu plăcere, cu un zâmbet cald, în vreme ce soţia sa, Raluca Bauer, poartă atent de grijă anturajului de afară.
Am conversat cu amicii bloggeri, cu invitaţi din lumea vinului şi, bineînţeles, cu gazdele, dar am avut şi răgazul să degust majoritatea vinurilor casei, îndrăgostindu-mă din nou, iremediabil, ca şi la Budapesta, de Novacul anului 2009. Pe acesta l-am smuls cumva din mijlocul listei de preţuri, aşezându-l deasupra tuturor. În acelaşi top întocmit după gustul meu, proaspăta, parfumata Crâmpoşie 2010 ocupă şi ea un loc deasupra vinurilor mai scumpe, din soiuri cosmopolite. Mi-a plăcut şi Negrul de Drăgăşani, 2005, oferit cu largheţe în cadrul unei orizontale de oenologul casei, care ne-a impresionat şi cu spectaculoasele deschideri ale noului spumant obţinut din Fetească Regală, pe care abia aştept să-l văd în vinoteca proprie. Cele patru vinuri mi-au bulversat toate topurile anterioare, iar Novacul mi se pare de-a dreptul sublim.
Herr Bauer pare să ştie şi să simtă asta în calitate de creator al vinurilor, însă mi-am permis, cu o îndrăzneală neautorizată, să observ că el, Novacul, , în ciuda buchetului complex, nu se pretează neapărat la o învechire îndelungată (pare însă că o face Negrul de Drăgăşani, aşa cum de altfel observa şi un oaspete din zona concurenţei), că e mai frumos cel tânăr, neîmpovărat de vârstă, păstrându-şi acea uşoară şi inconfundabilă transparenţă, o dată cu prospeţimea unui an binecuvântat şi irepetabil.
Pe un perete, în ramă, străbunicul Barbu Ştirbey zâmbeşte din medalioane şi poze sepia, dinlăuntrul imortalităţii unor clipe surprinse în vremurile bune. O face asemenea bunicilor Bunescu din casa familiei Chelaru situată în Dealu Mare, dar şi asemenea altor părinţi, bunici şi străbunici ale căror averi, destine şi speranţe au fost spulberate de comunism.
Cu baronul Jakob Kripp aş fi stat ceasuri întregi la taifas dacă interlocutorul meu nu ar fi fost nevoit să se ocupe şi de restul invitaţilor. E un fin cunoscător al realităţilor româneşti, al istoriei şi mentalităţii autohtone. Poate de aceea am adus mereu vorba şi de Transilvania, aşa, de dragul comparaţiei şi al nostalgiei. Aşadar de 1 Mai e Ziua Bunicii, o dată la care nu e strict necesar să sărbătorim cu toţii sudoarea propagandistică, să ne scoatem basca şi salopeta şi ciorapii de supraelastic la plimbare printre gropi şi maidanezi maltrataţi către vreo poieniţă încă nepoluată din prima pădure de la marginea cartierului de blocuri în care am locuit 50 de ani, lângă platforma industrială şi fabrica în care am lucrat în trei schimburi pentru construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate. De 1 Mai îi putem sărbători pe cei care au fost închişi şi ostracizaţi pentru vina de a fi fost înzestraţi mai mult decât alţii, în sânge şi în gene. Îi putem sărbători pe cei dragi , înlăuntrul propriei splendori reconstruite, reînvăţând bunele maniere şi ţinuta de a fi în lume, degustând vinuri nu ca pe nişte băuturi de crâşmă, ci ca pe vechi parfumuri ale unor valori regăsite. Şi, dacă vreţi, putem sărbători şi munca, efortul creator şi inteligent de a reconstrui din cenuşă lumea firească de ieri.
La o adică însă, acesta poate fi şi un bun început pentru schimbarea la faţă a României. Dumnezeu ştie însă de câte doamne Basilescu, de câţi regretaţi conţi Guy Tyrel de Poix şi de câţi baroni Kripp şi prinţese Ştirbey e nevoie în toate segmentele organismului românesc pentru a schimba cu adevărat lumea precară în care încă trăim.

Galerie foto 1 Galerie foto 2