Five o'clock şi nine o'clock wine cu Budureasca, mountain bike şi parfum de caprifoi

Văd bine că s-a făcut iunie, că temperaturile trec de 30 de grade şi că peste tot adie vântul plecării în lungile concedii sabatice, în marile vacanţe ori măcar în micile weekend-uri departe de urbe. Că nu e vreme acum decât de prosciuto con melone, de frizzante şi peşte, de vinuri albe şi reci în frapieră pe o terasă, în acel dolce far niente al zilelor, nopţilor şi înserărilor.
Noi, "vestici", am trişat însă puţin pe căldura asta, am încălcat regulile degustărilor estivale şi ne-am propus să încercăm cele cinci vinuri roşii din Dealu Mare care aşteptau de nu ştiu când în vinotecă puţină atenţie din partea noastră. Primul care şi-a dat seama că urmează să se întâmple din nou un mic festin în casa cu iederă de pe malul Mureşului a fost motanul Lucky, un blogger cu coadă cu care împărţim domiciliul şi teritoriul arădean. În înţelepciunea sa somnoroasă, distinsul blogger s-a cocoţat pe masă sforăind în voie, aproape lipit de Cabernet Sauvignon-uri şi Feteşti Negre de la Budureasca. Pe urmă, după un somn bun, pisicesc, în tihna după-amiezii de sâmbătă au început să sosească şi invitaţii, degustători înveteraţi din Arad, Timişoara şi chiar din împrejurimi.
În rest, nici nu ştiu ce-ar mai fi de povestit dincolo de vinurile excelente servite. Că am vorbit de toate, de ipohondrie, de corectitudine politică, de atitudinea kitsch în privinţa alimentaţiei, de psihoza consumului bio şi de paradisul pierdut al gastronomiei. Că am deschis şi răsfoit caietele bunicilor noastre austro-ungare, mitteleuropene, cu reţetele bilingve ori trilingve (ardelenii şi bănăţenii ştiu de multe sute de ani despre care limbi este vorba) în care am buchisit pe rând numele unor bunătăţi de neuitat: arany galuska, russische creme, nylonstrudel, prăjitură cu spumă ş.a.m.d. Că am făcut calambururi şi că am pus la cale noi site-uri de vin, c-am discutat despre toate bucuriile omului modern, de internet şi gadget-uri, de shopping şi consumism, de plăcerea călătoriilor şi a jocurilor reale şi virtuale, de trăirea clipei. Ori că am pozat câinele plin de personalitate al casei cum prinde muşte rătăcite în pivniţă şi că am eliberat în lumea largă o molie care s-a strecurat din curiozitate în paharul cu Pinot Noir.
Pe fişele de degustare am trecut sârguincioşi notele în dreptul calităţilor fiecărui vin servit. După ce-am deschis şi savurat pe rând, Cabernet Sauvignon-ul 2008 (82,6 p), Feteasca Neagră 2009 (78,14 p) şi Pinot Noir-ul 2009 (77,42 p), toate din gama Vinuri nobile româneşti, iar apoi Feteasca Neagră 2007 (84,5 p) şi Cabernet Sauvignon-ul 2007 (86,2 p), din gama Origini, am căzut cu toţii de acord că vinul suprem de la Budureasca, dintre cele care au ajuns în posesia noastră, e şi cel din urmă servit, drept pentru care ne-am propus să-l cumpărăm cu baxul şi să-l recomandăm în mod gratuit, inocent şi dezinteresat iubitorilor de vin de pretutindeni.
Alegerea Cabernet Sauvignon-ului 2007 Origini drept vinul serii a fost întărită şi de doctorul veterinar Silviu Radu, sosit la ceas târziu dintr-o altă escapadă cu bicicleta pe coclaurile timişene. Bronzat de soarele bănăţean, cu pielea în degradeuri, cu şortul mulat pe trup şi cu tricoul plin de briz-brizuri reflectorizante, Silviu arăta precum un adevărat mercenar ciclist din turul Franţei, la capătul unui traseu istovitor care la sfârşit nu i-a adus mult meritata baie în şampanie, ci doar o mică şi revigorantă scaldă în taninii valahi de la Budureasca. După ce s-a scoborât oarecum înţepenit, plin de oboseală cvadragenară, din şaua bicicletei de concurs cu numărul 305, am putut observa urmele noroiului de pe roţile şi cadrul velocipedului, dar şi privirea stinsă de efort a "vesticului" în aşteptarea degustării finale.
Mai apoi s-a făcut o noapte frumoasă, cu păsări magice în brazi şi parfum de caprifoi în aer, cu liniştea nefirească a unui cartier select dar plin de oameni care fac economie la viaţă. În tăcerea de ospiciu a zonei noastre centrale am putut totuşi să ne bucurăm de propriul zbucium interior, de cunoaşterea senzorială pe care o presupune o degustare de vin şi în general de deliciile intelectuale pe care le aduce cu sine o întâlnire între prieteni cu care ai ce discuta, atunci când problema supravieţuirii, a preţurilor şi a crizei, dacă nu a fost pe deplin rezolvată, măcar a putut fi suspendată ori uitată, adică pusă în cui pentru o vreme.
Cele două etape distincte ale degustării, cea de la ora 5 după-amiaza, cu prietenii timişoreni, five o'clock wine, şi cea de la ora 9 seara, cu veterinarul ciclist, au fost separate de un intermezzo sportiv de un ceas şi jumătate. În cursul acestuia am tras o partidă de fotbal undeva pe malul Mureşului, pe unul din terenurile acelea de iarbă artificială mirosind a chimicale şi cauciuc încins. În jurul nostru sute de oameni leneveau în faţa berilor reci pe o terasă mai mare decât terenul de fotbal, în vreme ce tâmplele noastre uşor înfierbântate de vinurile Budureasca transpirau abundent între două sprinturi în căutarea golului victoriei. Un mic contrast cultural între două modalităţi de a privi şi cunoaşte lumea, între bere şi vin, între efort şi relaxare, între joacă şi conformism.
La urma-urmei, poate că eşti şi ceea ce consumi. Poţi fi obiect sau contemplare, o simplă parte din peisaj ori chiar spiritul care-l creează şi povesteşte. Eşti ceea ce alegi să fii şi poate că nu ar fi tocmai înţelept să aduci vorba despre asta în timp ce conversezi cu taximetristul care te duce prudent spre casă, pe drumul presărat cu poliţişti şi arădeni la plimbare, pe una dintre scurtăturile ocolitoare dar sigure ale existenţei tale urbane.

Mic inventar fiinţelor mitologice care au legătură cu darul beţiei şi cu cel al scrisului

Le-am numărat, sunt două sute cincisprezece. Mi-am dat întâlnire cu ele în târziul unei seri de mai. Am dat la o parte membrana subţire, transparentă, care ne separa şi am pătruns în lumea lor ca un vechi prieten întors din pribegie.
Le-am găsit pe toate la locul lor, în lumina slabă a lămpilor. Unele au îmbătrânit prematur, altele au murit poate fără ca eu sau chiar ele însele să ştie. Câteva au devenit însă mai bune, mai puternice, mai frumoase o dată cu trecerea anilor.
Toate poartă un nume. E greu să ţii minte însă 215 nume şi să le rosteşti pentru cei care citesc nedumeriţi darea de seamă despre acest rendez-vous nocturn. Le ştiu însă pe toate şi chiar le pot rosti, cu accent italian, franţuzesc ori nemţesc, cum vă place. Căci unele sunt străine, sunt simandicoase, au clasă şi ţin la etichetă, sunt de valoare. Altele însă sunt de-a dreptul fruste, ţărăneşti, şi poartă cu sine o anume neîndemânare rustică a ieşirii în lume. Cineva le-a botezat pe toate cu o fantezie capricioasă. Poartă porecle de pisici, nume de zeiţe ori de diavoli, denumiri solare ori iniţiatice, exprimând o continuă căutare a perfecţiunii. Sunt fabuloase aşadar, sunt fiinţe mitice născute din imaginaţia cuiva, şi toate locuiesc la mine în casă de la o vreme.
Voi cu cine vă daţi întâlnire atunci când s-au terminat prietenii şi totul devine chiar mai lipsit de miză decât o simplă relaţie de afaceri? Eu o fac cu fiinţele de care vorbeam, în tăcere, în virtutea unor legi nescrise ale comunicării. Respirăm acelaşi aer şi aceleaşi tăceri şi numai eu le pot elibera din latenţa lor, numai eu le pot povesti, neremunerat, de dragul cuvintelor şi al dăinuirii.
Unele au tenul deschis la culoare, diafan, poţi privi prin ele lumea ca printr-o lentilă fractală care amestecă toate culorile în joacă. Altele sunt brune, mate, sobre în profunzimea lor nepătrunsă. Câteva par trandafirii, ca nişte petale cărora creatorul le-a dat transparenţe seducătoare. Altele au culoarea vie a sângelui. Ştiu că toate acestea sunt greu de crezut, că sunteţi obişnuiţi cu cuvintele cheie pe înţelesul tuturor, cu vorbele care desemnează lucrurile exacte, măsurabile, care se văd şi poartă nume anume, uşor de recunoscut. Cum sunt cele din reclame, de pildă. Cum sunt obiectele familiare de care vă înconjuraţi de la naştere până la moarte şi care vă conferă o oarecare siguranţă existenţială. Cum ar fi banii, de pildă. Sau fotoliile. Sau maşinile. Sau chitanţele.
Aici vine vorba însă de nişte fiinţe aparte, de nişte călători de pe la noi şi de pe alte continente care locuiesc sub acelaşi acoperiş cu mine. Creaturi de tot soiul, cu nume de dealuri şi alte entităţi geografice. Poartă semne ale crucii pe trup ori blazoane de doni din alt veac, care au făcut cândva repetabilul pact cu diavolul. Dar găseşti şi nume suave, de domnişoare inocente, de cadeţi imberbi, de copii iubiţi. Părinţii unora dintre ei nu mai sunt, s-au prăpădit, dar continuă să trăiască prin ele. Dacă stai să cauţi bine printre aceşti colocatari, vei găsi şi nume de sorginte princiară, alături de altele mai modeste, de voinici autohtoni, ori de denumiri proprii, inconfundabile, care nu trimit decât la ele însele.
De câte ori mă aflu în compania lor, unele îmi stârnesc tot felul de nostalgii. Nostalgia originilor, a fumului, a graţiilor. Cumva mă simt lângă ele ca pe o arcă a lui Noe, pe care găseşti şi reptile, şi cocoşi, şi tauri, şi porumbiţe cu nevăzute ramuri de măslin în cioc. Şi nu suprinde deloc dacă mi se arată uneori, cu o plăcută impudoare, chiar sub formă de miss ori de nud. Cu toate sunt fiinţe ancestrale şi autentice, uşor timide, uşor provocatoare.
Tocmai această diversitate mă face să tânjesc, să le caut compania tăcută. Şi să vă povestesc totul, de-a fir a păr, cu ajutorul celor două maşini de scris care au cam început să ruginească, ori folosindu-mă de fiecare din cele şase computere ale casei. Le fac inventarul şi constat de fiecare dată că sunt mai multe ori mai puţine, alături de toate celelalte obiecte şi fiinţe de la domiciliu. De pisicul blogger şi căţeluşa maidaneză dar rasată, de cei trei arbori gigantici de tuia, de brazii bătrâni cu vârful în cer, de granatul şi vişinul şi cireşul curţii. De colecţia mea compusă din 311 discuri de vinil. De cele 20 de uşi ale locuinţei pe care pot să le deschid şi să le închid zilnic, în virtutea unei obişnuinţe a trecerii. Mă pot uita la ele, la toată menajeria, la universul domestic în care trăiesc aprinzând pe rând cele 92 de becuri şi spoturi cu ajutorul cărora risipesc lumina de dragul luminii.
Şi aşa mai departe... Îmi dau seama cât de aglomerată poate fi lumea personală chiar şi atunci când se întinde pe câteva zeci de metri pătraţi. În ea încap şi trăiesc şi cele 215 vinuri de care am povestit mai sus. Fiinţele mitice pentru care unii oameni, puţini, capătă darul beţiei, iar alţii, majoritatea, cad în patima ei. Ca să nu-i mai punem la socoteală şi pe aceia care, tot din pricina lor, se procopsesc cu darul scrisului.

Sâmbătă/duminică. Am dormit o noapte în Cabernet la Pivniţele Rhein ale Cramelor Halewood

Sâmbătă la ora 0 şi un pic, gara de acasă, versiunea nocturnă a oricărei alte gări din România, pe care poţi s-o ilustrezi, cu titlu de prezentare, inversând destinaţia cu punctul de plecare, cu câini vagabonzi şi traverse şi megafoane şi copii pozând pe un obiect metalic oarecare. Ritualul trecerii de la siguranţa familiară şi aproape aseptică a casei la lumea exterioară, brutală şi contaminată definitiv cu morbul vitalităţii şi al decăderii. Taximetristul e mic şi amabil, gara pare un acvariu al claselor sociale, decăzuţii şi domnii cu nasul pe sus, bucureştenii şi provincialii, citadinii cu haine de piele de la mall, chică a la Bob Marley, chinuind ecranul, touch screen-ul unui Samsung Galaxy ca să alunge plictisul, sub ochii nedumeriţi ai foştilor navetişti cu bască ori căciulă cu NY a la Băsescu, încălzindu-se la calorifer în aşteptarea resemnată a unui şir aparent nesfârşit de drumuri spre casă, oameni cu mâini muncite, murdare, apăsaţi de grijile concrete ale vreunei gospodării cu vaci şi tractoare pe butuci şi prunci care aşteaptă mereu ceva de la oraş. Trenul întârzie, tanti de la informaţii zice mereu că va sosi în câteva minute. Şi face asta pe parcursul a trei sferturi de oră. Unul dintre călătorii nerăbdători să părăsească toată această aşteptare şi Aradul înfrigurat de octombrie este actorul Claudiu Bleonţ, care îşi joacă, într-un nemărturisit reality show, rolul impacientat. Biciclete, tineri poliţişti, intelectuali cu burtă, dudui volubile, bascheţi şi pulovere, un student cu freză de Rod Stewart şi prietenă mignonă. N-ai parte de tot acest spectacol dacă pleci cu maşina prin România, fie şi pentru a ajunge la vreo întâlnire de blogger programată la Azuga. Bistroul din incinta gării nu e deschis la ora asta, cu Pivnicera de mână trebuie să pornesc într-o excursie, ba chiar într-o aventură prin pasajul duhnind a pisoar, cu trepte mâncate de vreme şi de caria nevăzută a nepăsării. Pasajul pe care îl parcurg deopotrivă oamenii parfumaţi şi bine îmbrăcaţi şi cei decăzuţi, cei respingători şi fără de casă. Pasajul cu iz etern de urină al României, underground-ul întâmplărilor noastre europene, tunelul oranj prin care trecem cu toţii pe drumul fără borne de kilometraj dintre viaţă şi moarte.
Gata. Am ajuns cu siguranţă pe un peron, putem cumpăra o apă de Lipova, putem privi linia goală, imaginându-ne cum soseşte trenul care leagă Budapesta de Bucureşti fără altă pricină anume decât aceea feroviară. Când toate gândurile care pot să-ţi treacă prin minte pe parcursul a trei sferturi de oră şi-au consumat mesajul, şi-au epuizat substanţa, aceeaşi tanti-amploiat anunţă cu voce nazală, megafonică, sosirea rapidului, turuind parcă o slujbă religioasă la secundă, din care răzbat din când în când mesaje numerice, avertismente rapide aidoma celor din reclamele la medicamente: dacăaparmanifestărineplăcuteadresa-ţi-vămediculuisaufarmacistului.
Singura consolare e că întârzierea trenului e moştenită, e ungurească, se duc şi ei de râpă. Tapiţeria e jegoasă, mesele unse şi zgârâiate uşor, o ţaţă cu pălărie mănâncă încontinuu mere şi biscuiţi dintr-o plasă galbenă de supermarket. Un moment de intimitate gastronomică, ritualic, tabietul din odaia de acasă se mută în vagonul 426, la miezul nopţii. Noroc că Peter Green cântă Black Magic Woman la căştile mp4 playerului şi după asta s-ar putea să urmeze Europa. Piesa lui Santana, vreau să zic.
Şi ce legătură poate avea asta cu bloggerii de vin, cu spumantele extra şi cu vinurile liniştite ale Casei Halewood?, aţi putea să mă întrebaţi cu candoarea cititorului care s-ar gândi că am cam luat-o razna. Păi are, fiindcă toate s-au întâmplat din pricina anume că trebuia să călătoresc la Azuga, la prima întâlnire a "breslei" celor care scriu în biţi şi pixeli despre vin, găzduită de Pivniţele Rhein. Şi am făcut asta chiar după degustarea de la Enoteca de Savoya şi festivalul cu mici şi saxofoane de la Arad. Şi fiindcă am vrut să dau puţin contrast, puţin condiment scrierilor ortodoxe care nu fac altceva decât să enumere rafinatele ingrediente olfactive pe care le descoperă în vin după o rotire graţioasă de pahar neamprentat. Fiindcă, la urma urmei, vinul e o călătorie, e anturaj, e amintire şi chiar istorie, povestea atingerilor şi repulsiilor care te duc la el, o cale de cunoaştere a lumii, o privire pătrunzătoare în jur. Dacă nu-ţi stârneşte acest al şaselea simţ, înseamnă că îl bei degeaba, precum un campion vânjos al repetitivităţii care nu apucă să se bucure de peisaj în timp ce urcă muntele în goană.
De fapt, bloggerii de vin, blogdevinii, sunt nişte indivizi simpatici, pe care-i poţi recunoaşte după numele subliniat şi albastru, dar şi după faptul că întotdeauna ţin într-o mână un pahar, iar în cealaltă un aparat foto. Până la urmă, la Pivniţele Rhein n-am făcut decât să bem super-vinuri şi să vorbim de ale noastre. Răzvan, cu ţinuta sa plăcut-discretă de Paharnic, ne-a răsfăţat cu nişte spaniole (Alma de Tobia Tinto 2004, Alma de Tobia Blanco 2006, Castellroig Brut Rose şi Castellroig
Gran Reserva), servite cu rafinament în ordinea măreţiei lor. Cu Mona şi Octav am discutat şi am râs, am polemizat pe teme monarhice, am călătorit prin Bulgaria şi Macedonia, ba am ajuns chiar în Albania, povestind de câte un etos cu aromă de struguri pe care ei l-au descoperit atunci când au evadat din Bucureşti către sud, mânaţi de o curiozitate aparte, ca nişte exploratori în grădina virgină a Balcanilor. Ciprian ne-a servit cu un vin venerabil, leat 1996, un Marques de Victoria Gran Reserva de Rioja , aflat într-o formă excelentă, de parcă n-ar fi îmbătrânit o dată cu trecerea anilor, păstrându-şi anume pentru noi, în mod miraculos, alchimic, substanţa care încântă. Iar George ne-a delectat cu un Pago de los Castellanes 2007 şi ne-a destins cu umorul său inconfundabil. În plus, am putut încerca un vin de casă, dar şi unul vechi, decreţel, poate din 1968, de culoarea toamnelor din trecut, adus de Ionuţ, amic de blogger din Galaţi.
Şi-am mai povestit cu Mona despre cazematele lui Enver Hodja (în compania lui Octav, ea le-a văzut prin excursiile oeno-balcanice) şi despre cele ale lui Dej (pe care bloggerul cu coadă lucky motanul obişnuieşte să le fotografieze pe dealul Şumigului, lângă Gătaia), iar cu Paharnicul şi Paharnica sa despre Shiraz-ul de Nederburg din 2006, Pinot Noir-ul domeniilor Viticole Franco-Române de la Săhăteni, dar şi despre Steve Buscemi în rolul său secundar din filmul The Big Lebowski, câteva valori comune, nenegociabile, care ne entuziasmează.
Nu pot să nu amintesc primirea caldă de care ne-am bucurat din partea gazdelor, organizarea impecabilă şi grija cu care ne-au întreţinut, pe parcursul unei nopţi şi a două zile, o continuă stare de bine. Am fost plimbaţi prin "odăile" cu mii de spumante, de fapt nişte hale supraterane, unice în România, în care sticlele şed pe rafturi verticale. Ni s-a explicat cum trebuie rotite, în ce direcţie, la ce unghi şi cât timp. Apoi am degustat mai multe spumante Rhein Extra, între care Brut Imperial, Brut Rose şi Sec, cu aparatele foto îndreptate către paharele înrozite, ni s-a îmbuteliat demonstrativ un spumant de-al casei, am pozat dopuri şi pe Mona cum le bliţuia într-o cuvă discretă.
Abia pe urmă a venit degustarea vinurilor liniştite produse de Cramele Halewood în România. Am distins pasiunea de pe chipul doamnei oenolog Lorena Deaconu atunci când vorbea despre creaţiile proprii. Mai văzusem la puţini oameni această expresie interesantă, când ochii capătă o strălucire aparte, iar faţa se îmbujorează, pătrunsă de adevărul înţelegerii depline a lucrurilor. Între ei se numără oenologul Gabriel Lăcureanu de la Crama Basilescu şi Clara Kardoş, oenologul clubului Vestik. Cu toţii vorbesc de vinuri frumoase, de vinuri superbe, de parcă prin gust li s-ar deschide brusc în faţa ochilor viziunea unei nimfe cu nuri irezistibili sau a unui efeb rătăcit în prezent. Am degustat din partea casei numai vinuri tinere: Fetească Albă Varga 2010 (Dealu Mare), Pinot Gris 2010 (Sebeş), Chardonnay 2010 (Sebeş), Chardonnay 2010 (Murfatlar), Muscat-Ottonel 2010 (Murfatlar), Tămâioasă Românească 2010 (Dealu Mare), Theia Chardonnay 2009 (Sebeş), Kronos Pinot Noir 2009 (Dealu Mare), Hyperion Fetească Neagră 2009 (Dealu Mare), Hyperion Cabernet Sauvignon 2009 (Dealu Mare), Adrian Vineyard Single Vineyard Shiraz 2009 (Dealu Mare).
Feteasca Albă, cu iz de trandafiri şi piersici, a fost fără umbră de îndoială preferata doamnelor. Mie mi-au plăcut însă fără excepţie vinurile albe de Sebeş, dar voi gusta şi a doua oară cu aceeaşi plăcere şi Tămâioasa, şi Muscatul. Am cocoţat însă în topul meu capricios Pinot Noir-ul, un vin excelent, în dreptul căruia am desenat pe ciorna de blogger tot felul de steluţe pentru a-mi exprima admiraţia. Tot acolo a pătruns şi Feteasca Neagră, cu personalitatea ei de mândră valahă. Cabernet Sauvignon-ul, cu gustul său de vanilie şi nenumărate alte condimente exotice, a completat lista mea subiectivă. Mi-e ciudă că toate aceste vinuri, îmbuteliate anume pentru degustare, încă nu se găsesc pe piaţă. Dacă ar fi să sparg însă într-o noapte Cramele Halewood şi dacă nu aş avea prea mult timp la dispoziţie, mai întâi aş înşfăca Pinot Noir-ul. Dacă nu s-ar declanşa alarma, aş mai pune în desagii de hoţ toate spumantele Rhein Extra şi toată Feteasca Neagră. În cazul în care timpul, adică Kronos, ar fi în continuare îngăduitor cu mine, aş mai lua apoi toate vinurile albe de Sebeş. Dacă nici după atâta deranj hoţesc n-ar apărea duba Chesturii, aş mai lua şi restul vinurilor albe. Pentru Cabernet Sauvignon însă aş reveni după vreo trei ani. Anume pentru el, cu cagula pe faţă, în costum de ninja Vestik.
Când, după o noapte şi două zile, am revăzut luminile Aradului de la miezul nopţii, mi-am dat seama că citisem deja o carte de Llosa, că ascultasem în căşti câteva ore de Mariza, Norah Jones, Mark Knopfler, Katia Guerreiro şi Sidney Bechet, dar şi că băusem vinuri nepovestite la o masă cu bloggeri cu pereche, deşi fără de pereche în felul lor, de la capete diferite de ţară: Galaţi, Arad, Iaşi şi Bucureşti. Pozasem mucegaiul nobil importat, mâţele pensiunii şi umbrele bloggerilor, camera Cabernet în care am petrecut o noapte, bruma de octombrie pe acoperişul de tablă sub care clocotesc neştiut şampaniile. A trebuit să las să se aşeze toate aceste experienţe, în uşoara lor tulburare rosé, a trebuit să le decantez şi să captez apoi aburii nevăzuţi ai cuvintelor a căror umbră impregnată încearcă să redea un pic din intensitatea senzaţiilor. Şi poate că nu le-am lăsat destul în decantor, poate că am pierdut astfel o parte din aromele încă nenumite ale acestei incursiuni alături de bloggeri în lumea vinurilor neliniştite ale Pivniţelor Rhein din Azuga.