Five o'clock şi nine o'clock wine cu Budureasca, mountain bike şi parfum de caprifoi

Văd bine că s-a făcut iunie, că temperaturile trec de 30 de grade şi că peste tot adie vântul plecării în lungile concedii sabatice, în marile vacanţe ori măcar în micile weekend-uri departe de urbe. Că nu e vreme acum decât de prosciuto con melone, de frizzante şi peşte, de vinuri albe şi reci în frapieră pe o terasă, în acel dolce far niente al zilelor, nopţilor şi înserărilor.
Noi, "vestici", am trişat însă puţin pe căldura asta, am încălcat regulile degustărilor estivale şi ne-am propus să încercăm cele cinci vinuri roşii din Dealu Mare care aşteptau de nu ştiu când în vinotecă puţină atenţie din partea noastră. Primul care şi-a dat seama că urmează să se întâmple din nou un mic festin în casa cu iederă de pe malul Mureşului a fost motanul Lucky, un blogger cu coadă cu care împărţim domiciliul şi teritoriul arădean. În înţelepciunea sa somnoroasă, distinsul blogger s-a cocoţat pe masă sforăind în voie, aproape lipit de Cabernet Sauvignon-uri şi Feteşti Negre de la Budureasca. Pe urmă, după un somn bun, pisicesc, în tihna după-amiezii de sâmbătă au început să sosească şi invitaţii, degustători înveteraţi din Arad, Timişoara şi chiar din împrejurimi.
În rest, nici nu ştiu ce-ar mai fi de povestit dincolo de vinurile excelente servite. Că am vorbit de toate, de ipohondrie, de corectitudine politică, de atitudinea kitsch în privinţa alimentaţiei, de psihoza consumului bio şi de paradisul pierdut al gastronomiei. Că am deschis şi răsfoit caietele bunicilor noastre austro-ungare, mitteleuropene, cu reţetele bilingve ori trilingve (ardelenii şi bănăţenii ştiu de multe sute de ani despre care limbi este vorba) în care am buchisit pe rând numele unor bunătăţi de neuitat: arany galuska, russische creme, nylonstrudel, prăjitură cu spumă ş.a.m.d. Că am făcut calambururi şi că am pus la cale noi site-uri de vin, c-am discutat despre toate bucuriile omului modern, de internet şi gadget-uri, de shopping şi consumism, de plăcerea călătoriilor şi a jocurilor reale şi virtuale, de trăirea clipei. Ori că am pozat câinele plin de personalitate al casei cum prinde muşte rătăcite în pivniţă şi că am eliberat în lumea largă o molie care s-a strecurat din curiozitate în paharul cu Pinot Noir.
Pe fişele de degustare am trecut sârguincioşi notele în dreptul calităţilor fiecărui vin servit. După ce-am deschis şi savurat pe rând, Cabernet Sauvignon-ul 2008 (82,6 p), Feteasca Neagră 2009 (78,14 p) şi Pinot Noir-ul 2009 (77,42 p), toate din gama Vinuri nobile româneşti, iar apoi Feteasca Neagră 2007 (84,5 p) şi Cabernet Sauvignon-ul 2007 (86,2 p), din gama Origini, am căzut cu toţii de acord că vinul suprem de la Budureasca, dintre cele care au ajuns în posesia noastră, e şi cel din urmă servit, drept pentru care ne-am propus să-l cumpărăm cu baxul şi să-l recomandăm în mod gratuit, inocent şi dezinteresat iubitorilor de vin de pretutindeni.
Alegerea Cabernet Sauvignon-ului 2007 Origini drept vinul serii a fost întărită şi de doctorul veterinar Silviu Radu, sosit la ceas târziu dintr-o altă escapadă cu bicicleta pe coclaurile timişene. Bronzat de soarele bănăţean, cu pielea în degradeuri, cu şortul mulat pe trup şi cu tricoul plin de briz-brizuri reflectorizante, Silviu arăta precum un adevărat mercenar ciclist din turul Franţei, la capătul unui traseu istovitor care la sfârşit nu i-a adus mult meritata baie în şampanie, ci doar o mică şi revigorantă scaldă în taninii valahi de la Budureasca. După ce s-a scoborât oarecum înţepenit, plin de oboseală cvadragenară, din şaua bicicletei de concurs cu numărul 305, am putut observa urmele noroiului de pe roţile şi cadrul velocipedului, dar şi privirea stinsă de efort a "vesticului" în aşteptarea degustării finale.
Mai apoi s-a făcut o noapte frumoasă, cu păsări magice în brazi şi parfum de caprifoi în aer, cu liniştea nefirească a unui cartier select dar plin de oameni care fac economie la viaţă. În tăcerea de ospiciu a zonei noastre centrale am putut totuşi să ne bucurăm de propriul zbucium interior, de cunoaşterea senzorială pe care o presupune o degustare de vin şi în general de deliciile intelectuale pe care le aduce cu sine o întâlnire între prieteni cu care ai ce discuta, atunci când problema supravieţuirii, a preţurilor şi a crizei, dacă nu a fost pe deplin rezolvată, măcar a putut fi suspendată ori uitată, adică pusă în cui pentru o vreme.
Cele două etape distincte ale degustării, cea de la ora 5 după-amiaza, cu prietenii timişoreni, five o'clock wine, şi cea de la ora 9 seara, cu veterinarul ciclist, au fost separate de un intermezzo sportiv de un ceas şi jumătate. În cursul acestuia am tras o partidă de fotbal undeva pe malul Mureşului, pe unul din terenurile acelea de iarbă artificială mirosind a chimicale şi cauciuc încins. În jurul nostru sute de oameni leneveau în faţa berilor reci pe o terasă mai mare decât terenul de fotbal, în vreme ce tâmplele noastre uşor înfierbântate de vinurile Budureasca transpirau abundent între două sprinturi în căutarea golului victoriei. Un mic contrast cultural între două modalităţi de a privi şi cunoaşte lumea, între bere şi vin, între efort şi relaxare, între joacă şi conformism.
La urma-urmei, poate că eşti şi ceea ce consumi. Poţi fi obiect sau contemplare, o simplă parte din peisaj ori chiar spiritul care-l creează şi povesteşte. Eşti ceea ce alegi să fii şi poate că nu ar fi tocmai înţelept să aduci vorba despre asta în timp ce conversezi cu taximetristul care te duce prudent spre casă, pe drumul presărat cu poliţişti şi arădeni la plimbare, pe una dintre scurtăturile ocolitoare dar sigure ale existenţei tale urbane.

Cum am degustat 8 vinuri într-o megacisternă la crama Domeniilor Viticole Franco-Române din Săhăteni

După patru zile şi patru nopţi petrecute în Dealu Mare, la conacul Basilescu, în compania agreabilă a oenologului Gabriel Lăcureanu, printre baricuri şi mese întinse, ni s-a făcut de plecare şi a trebuit să o luăm îndărăt, către Ardealul nostru de margine. Totuşi, în duminica noroasă a plecării, ne mai programasem să dăm o fugă până la Săhăteni, la crama Domeniilor Franco-Române (DFR), al cărei oenolog este Daniel Dorneanu, amic şi partener de afaceri cu membrii clubului Vestik Titi&Clara. N-am ştiut însă că şi acolo ne aşteaptă noi experienţe senzoriale, în anturajul vinurilor şi al obiectelor cu ajutorul cărora acestea sunt create. Despre Domeniile Viticole Franco-Române, pliantele, bloggerii şi site-urile de specialitate scriu că au fost înfiinţate recent de Denis Thomas, un proprietar şi vinificator din Bourgogne care şi-a propus să creeze la noi în ţară o plantaţie ecologică. Viile se întind pe 40 de ha, majoritatea lor fiind plantate în urmă cu 10 ani la Săhăteni, Breaza şi Năieni, din soiuri nobile de la noi şi din Hexagon: Fetească Albă, Fetească Neagră, Pinot Noir, Chardonnay, Merlot. Aceleaşi surse virtuale descriu viticultura biolunară practicată de DFR în zonă ca pe o agricultură ecologică armonizată cu fazele lunii. Strugurii se obţin dintr-o vie supusă exclusiv unor tratamente naturale, se culeg în perioadele cu lună nouă, când seva urcă şi este concentrată în fruct (de aici provine numele colecţiei Crai Nou, care aminteşte şi de cântecul românesc omonim), şi sunt storşi în perioadele cu lună plină, atunci când fermentarea atinge maximul. Vinurile bio, produse din 2007, în premieră naţională, de DVFR la Săhăteni poartă pe etichetă certificarea internaţională Ecocert, care atestă că solul şi via nu au fost tratate cu cu produse chimice. În curtea cramei, o căruţă de flori se odihneşte printre pietre mai mari sau mai mici. Dacă te aşezi alături, la adăpostul umbrei celor două chioşcuri rustice, acoperite cu trestie, poţi poza o piramidă de sticle. Din nişte căzi largi cresc ierburi şi flori. Înăuntru ne aşteaptă o scurtă vizită în halele cu utileje şi rezervoare imense, cu butoaie de plastic, cu linii de îmbuteliere şi depozite de baxuri şi sticle. Obiectivul aparatului foto poate surprinde un detaliu de pe cisterna nr. 8, câteva baricuri Transilvania Bois, eticheta galbenă cu conacul Bunescu şi vinul D'Alba, stivele de sticle care oglindesc deformat chipurile uimite ale vizitatorilor. Titi&Clara discută pătrunşi tot felul de afaceri cu amfitrionul, în vreme ce Pivnicerul caută un cadru sugestiv care merită să facă parte din universul blogului său. Afară se zăresc nişte rezervoare gigantice în care altădată se pregătea vinul. Unul a fost transformat în magazin, altul va deveni în curând sală de degustare. Sunt de fapt nişte cilindri imenşi de beton, cu o mică deschidere la baza de sus, un orificiu care avea altădată o cu totul altă destinaţie decât aceea de lampă. Într-unul din cilindri, adică în magazin, Titi&Clara discută cu Daniel chestiuni precise legate de criza economică, creşterea TVA şi alte treburi complicate, contabile, timp în care e numai bine pentru Pivnicer să pozeze panseluţele de la intrare, farfuriile şi cănile de lut care împodobesc chioşcurile, scoarţele ţărăneşti de pe pereţi. Oenologul cramei scoate la iveală nişte pahare cu o interesantă formă tronconică şi destupă pe rând o mulţime de sticle, cu vinurile locului ori cu vinuri franţuzeşti, cu vinuri mai mult sau mai puţin bio. Daniel e un tip de treabă, un amfitrion plăcut, care ştie să te plimbe peste tot şi mai ales să-ţi ofere spre degustare vinurile cele mai bune. Buticul de prezentare al casei a fost amenajat într-una din cele patru megacisterne de vin dezafectate, care conţineau cândva sute de mii de litri din vinul RSR. Ai şi un sentiment straniu să intri acolo unde odinioară ai fi putut înota în licoare de struguri , precum o fiinţă vino-acvatică în mediul său preferat. Am regăsit cu plăcere pe rafturi câteva produse bio pe care le aveam deja în vinotecă, graţie prietenilor din Nădlac. Mai sunt însă şi multe vinuri franţuzeşti acolo, tot ecologice, din care gazda noastră a destupat vreo trei: unul alb - Sauvignon sur Lie, Domaine St. Paul, 2007, unul rosé - Grenache, Domaine La Colombette, şi unul roşu, Domaine le Garrigon, 2009. Despre primul şi despre ultimul n-aş vrea să povestesc aici, în schimb rosé-ul ne-a cucerit pe toţi, vinul fiind pe măsura etichetei atrăgătoare. Ne-au plăcut, în schimb, cele mai multe dintre vinurile locale, produse în Dealu Mare, ale casei, care ne-au fost oferite spre degustare în compania unor bucăţi de pâine, caşcaval şi mezeluri uscate. Am băut, pe rând, un Chardonnay, Crai Nou, 2009 (eco), un Merlot Rosé 2008, un Merlot 2007, o Fetească Neagră, Crai Nou, 2007 (eco), şi un Merlot, Crai Nou, 2007 (eco), toate produse de Domeniile Franco-Române. Dintre acestea, Pivnicerul a dus cu sine, în vinoteca arădeană, amestecate în câteva baxuri, Chardonnay-ul şi Feteasca Neagră din gama Crai Nou, vinuri bio, şi Merlot-ul 2007. Fusese a şasea degustare în cinci zile, timp în care am încercat zeci de vinuri, servite din cele mai diverse recipiente: baric, cisternă, Bag-in-Box, sticlă. Dacă ar fi să rezum totul, aş spune că gustul inconfundabil acestei ieşiri oenologice a membrilor clubului Vestik este unul de Fetească Neagră, băută la ea acasă. Poate că în post-gustul prelung al acestui vin valah am revăzut cu încântare întregul film al călătoriei prin cele patru crame din Dealu Mare: viile cu nectarine de la Basilescu, degustarea cu ochii larg închişi de la SERVE, conacul cu vechi amintiri şi cărămizi de dinainte de 1850 al bunicului Bucur Bunescu, rezervoarele enorme amenajate anume pentru a pune în valoare minunatele vinuri ale lui Daniel de la Săhăteni. Ne-am dat seama cu toţii cât suntem de norocoşi că am putut trăi o asemenea aventură oenologică, mulţumind în gând Celui care, acolo sus, ne iubeşte. Şi dacă experienţa în sine a degustării şi locuirii în lumea viilor din Dealu Mare a fost una memorabilă, şi drumul propriu-zis, dus-întorsul prin Ţara Ardealului, Buzău şi Prahova, trebuie povestit, în vorbe şi imagini, în gusturi şi mirosuri, în atingeri de tot felul. (va urma)

Şoapte în amurgul vinurilor

Soarele cobora încet în spatele dealului, luminând tot mai slab lumea prin crengile salcâmului singuratic de la marginea satului. Apusul venea grăbit iar curtea lui Silviu se animase de oameni şi animale strânse în jurul mesei vietnameze din lemn de eucalipt. O nouă degustare, o altă întâlnire a membrilor clubului Vestik avea să se petreacă în arşiţa nopţii de iunie, aproape neaşteptat, aproape din capriciu.
La mansardă, pisica ciocolatie din rasa British Shorthair torcea timidă într-un colţ al dormitorului ad-hoc. La parter, mult mai îndrăzneţul motan Kenzo zgâria tigreşte oaspeţii mângâietori. Silviu răsucea cotlete pe grătar, ţâmpi şi aripioare, cărnuri de vită ţinute în baiţ şi în lapte, impregnate cu cele mai alese mirodenii de supermarket. Un căţel trist şi sârmos, Teckelul muşcat de Hera şi reparat de Silviu, căuta şi el o mână umană să-l aline. Făcuse alaltăieri pe şmecherul cu unul din cei doi ciobăneşti germani şi fusese compostat şi aproape ucis în urma acestei imprudenţe, prilej pentru stăpânul veterinar să-l opereze şi să-l coase peste tot.
Pentru noi însă a fost o noapte sublimă, am aruncat cu mingea de fotbal american, ne-am dat pe rând în hamacul curţii, am suit la mansardă şi ne-am pozat cu motanul grandios, am deschis nenumarate vinuri şi le-am golit în decantoare, în chiuvetă, ba chiar şi în iarbă. De fapt, fără să ştim, pregătisem o inedită experienţă tematică despre moartea vinului.
Mai întâi a fost de vină un Cabernet Sauvignon 2001, de Murfatlar, purtând celebra semnătură Bennett. Era superlativul lui Titi&Clara, dar se terminase şi au fost nevoiţi să-l cumpere cu 150 de lei de la un amic comerciant. Se alterase în aşa hal încât abia puteai suporta mirosul emanat din pahar, iar gustul era chiar şi mai rău. Murise. De fapt, ultimul Bennett 2001 degustat cu nespusă plăcere fusese deschis prin 2008 şi anunţa deja acest nedorit deznodământ. Uşor contrariat de constatarea că vinul cel bun s-a prăpădit, Silviu a dat fuga la dulapul cu sticle şi a început să scoată propriul Bennett, procurat din aceeaşi sursă. Acelaşi rezultat, aceeaşi tristeţe, era de nebăut. Supărat, a început să desfacă ambalaje şi să scoată la iveală vinuri din toată lumea: din Tenerife, din Statele Unite şi din mult mai apropiata Ungarie. Primise în dar de la un amic iubitor de vin două sticle de Pinot Noir (Gál Tibor, Sikhegy, 2003 şi Tiffan's, Villányi, 2004), amândouă frumos ambalate în nişte cutii de lemn făcute să impresioneze. Ne-am gândit că am dat lovitura şi Silviu nu a şovăit să le deschidă. Câtă dezamăgire! Unul era de nebăut, iar pe cel de-al doilea îl puteai totuşi sorbi, dar cu multă îngăduinţă. La fel am păţit şi cu Cabernet Sauvignon-ul din 2000 de la Wine Princess.
Aşa că am fost nevoiţi să ne mulţumim cu vinurile albe deschise la începutul întâlnirii, o parfumată Mustoasă de Recaş şi un înmiresmat Sauvignon Blanc de Chile, de la Concha y Toro. Plus Rose-ul de la Basilescu, vinuri băute cu plăcere înaintea festinului. Toate erau vinuri tinere, de doi-trei ani. Cât despre cele roşii, am remarcat Cabernet Sauvignon-ul californian, un Ernesto & Julio Gallo din 2002, prilej pentru Clara să ne vorbească despre tehnologia reductivă şi despre aromele primare din vinurile Lumii Noi. Şi am mai băut un 20 Barrels de la Cono Sur, din 2006, febleţea aceloraşi Titi&Clara, deschis la timp de Silviu. Probabil că în toamnă şi acest vin roşu îşi va da obştescul sfârşit.
Altfel, a fost minunat. Din curtea prietenului nostru se văd stelele şi se aude liniştea, acolo poţi simţi în păr adierea vântului şi acel gust de libertate pe care locuitorii marilor oraşe l-au uitat de mult. Motanul Kenzo şi dobermanul cu acelaşi nume au fost cuminţi. Ciobăneştii germani se agitau însă în spatele gardului. Teckelul sârmos, Silly, pe numele său inspirat, îşi lingea rănile. Noi degustam şi chiar beam, vorbind despre naşterea, viaţa şi moartea vinului. Am aflat că Silviu a comandat un dihor de companie, pe care urmează să-l instaleze în locuinţa sa de vară de la ţară şi să-l plimbe apoi în lesă pe drumul mare din sat, spre marea mirare a localnicilor rurali.
Am uitat să vă spun că Silviu ţine un arici sub cabina de duş. Nu e nici o glumă aici, a decupat o porţiune din plasticul de la bază şi i-a făcut culcuş acolo, pentru a-l proteja de toate pericolele lumii, de oameni, câini şi, în speţă, de curiosul motanul Kenzo care, atunci când nu vânează fluturii şi gâzele lămpii, are ideea fixă să găsească ariciul.
La urmă, golisem în opt vreo zece sticle, dar băusem doar cinci. Am plecat înainte să se facă dimineaţă, lăsând motanul alb-portocaliu printre dopuri şi etichete de vin şi pe Silviu în braţele somnului care i se insinua deja în privire şi în pleoape. Mâine e o nouă zi, se pregăteşte un nou răsărit şi strugurii continuă să crească şi să se pârguiască, pentru a da viaţă tuturor vinurilor viitoare.