Bun de tipar

Am un geamantan plin cu lucruri aparent inutile. Până să capete această destinaţie statică, l-am folosit pentru a căra de colo-colo toate ale mele, cele pe care le port cu mine, chiar şi vinuri. Îl ţin în pivniţă, nu departe de vinotecă, într-un hol strâmt, lângă dulapul plin cu cărţi pe care se află radioul Tesla din anii '40. De câte ori îl deschid, din el se revarsă toate semnele trecutului: jurnale, carnete de elev de pe timpul RSR, sonete din anii '80 de la colegele pe care le-am iubit, un aparat de pirogravat, sute de file de caiet cu pătrăţele pline de jocuri de go consumate, scrisori indiscrete, diplome şi agrafe, dopuri şi ciorne, ziare de ieri şi de azi, poze, foarte multe poze, făcute în ultimii 30 de ani.
Ultima oară l-am deschis în aceste zile, căutând câteva imagini cu Mile Cărpenişan, jurnalistul care s-a stins cu atâta repeziciune, la 34 de ani. M-am gândit că rămân cuvintele celorlalţi atunci când reporterii pleacă fără să-şi fi scris ultimul reportaj. Cuvintele şi fotografiile, piesele unui puzzle cu care ziariştii reuşesc să redea amărăciunea şi fericirea lumii întregi în câteva rânduri.
Pentru că la mijloc e o tristeţe de nedefinit, am să rostesc doar întâmplări de demult, din presa timişoreană, aşa, ca pentru articol din pagina 7 a unui ziar. De câte ori moare un jurnalist, nu pot să nu mă gândesc la Ion Monoran, la Brice Fleutiaux, la Mihai Popovici, la Aneta Ursu, colegii mei dispăruţi din ultimul veac ale căror nume se regăsesc uneori în cărţi, alteori doar în geamantanul meu cu amintiri şi din când în când pe pagina nostalgică a vreunui blogger. Alături de ei am colindat vastele câmpii ale limbii române, am făcut anchete şi reportaje prin sate dispărute, călătorind în Dacii şi Oltcit-uri rablagite în căutarea subiectului perfect. Am băut sticle de vin pe malul Timişului, i-am luat interviuri lui Dumnezeu, am râs şi am plâns în ziua de salariu.
Mono, poetul instalator care a săvârşit revoluţia la Timişoara, Brice, fotoreporterul francez de pe malurile Begăi şi prizonierul cecenilor, Mihai, omul de presă, de film şi de teatru, şi Aneta, dăscăliţa jurnalistă.
Pe Mile l-am cunoscut prin '94, avea vreo 18 ani când a apărut în redacţia ziarului "Timişoara", intrând direct în pâine, cu anchetele sale în cuvinte simple, despre oameni necăjiţi. Pe atunci băteam cu toţii la o maşină de scris, chiar la una electrică, cu ştecher care se băga în priză. Cu hârtie şi rolă de cerneală şi litere care izbeau coala una câte una, desenând cuvinte şi fraze. Apoi venea fotograful cu pozele uşor umede, le prindeam cu o agrafă de foaia cenuşie şi uite aşa se năştea o ediţie specială. Trăiam într-o redacţie mică şi oarecum părăginită, însă aveam în noi încredere de gazetari de la New York Times. Mile nu vorbea mult, graseia uşor, mai mult umbla, tăcea şi scria. Ştiu că era foarte hotărât, că-şi găsise vocaţia, că tremura de intensitatea evenimentului despre care relata. Pe urmă a părăsit ziarul, devenind reporter de linia I. Era epoca războaielor şi calamităţilor de lângă noi şi de aiurea, pe care ni le-a povestit cu voce uşor tremurată, mărturie despre tragedia oamenilor. Şi dacă acum nu o mai face, nu e pentru că toate aceste încercări au luat sfârşit, ci fiindcă ziarul, jurnalul de ştiri al vieţii sale a ajuns la ultima ediţie, la ultimul bun de tipar.
Mile, Mono, Brice, Mihai, Aneta... Cu toţii sunt încă aici, în imagini şi cuvinte. Într-o carte vie, interactivă. În jurnalul de ştiri al anilor din urmă. În inima mea.