vineri, 5 martie 2010

Despre elite, Cabernet Sauvignon şi darul fericirii


Povestea începe de la un vin, un Cabernet Sauvignon, şi de la nişte poze vechi, îngălbenite, căzute ca din întâmplare din albumul de familie. Ştiu că-i plăcea mai ales vinul roşu sec, de soi, refuzând să consume vinul de casă pe care mai toată lumea îl făcea în anii din urmă. Aparţinea în mod evident acelei elite de intelectuali interbelici a căror viaţă a fost frântă brusc de regimul proletar.
Tatăl său, Tata On, cum îi spuneau cu candoare nepoţii, fusese unul dintre cei mai bogaţi oameni din Novaci. Prin anii '20, avea, între altele, autobuz, cinematograf şi păstrăvărie. Şi pentru că Gică era singurul dintre cei şase copii care supravieţuise, n-a şovăit să-l susţină la şcoală. Dacă răscolesc teancul de poze din sertar, disting între ele una cu clasa de la Liceul Şincai, în care elevii stau alături de profesorul lor George Călinescu.
Un pic mai târziu, cam pe când a început marea criză economică, Gică a luat drumul Heidelbergului, unde avea să absolve Magna cum laude două facultăţi, cea de ştiinţe economice şi cea de filozofie. Vreo douăzeci de ani mai târziu, funcţionarul agramat de la puşcărie avea să completeze în fişa sa matricolă penală, la rubrica studii, "bacalariatul" şi "şcoala de filozofie", iar la originea socială, "fiu de cheabur"... Până să ajungă însă la acea perioadă de calvar a vieţii sale, a avut parte totuşi parte şi de bucurii, în România burgheză a anilor dinaintea ultimului război mondial. La Heidelberg, prin 1929, s-a văzut nevoit să înveţe germana scriind la început fonetic cursurile. Acolo avea să-l întâlnească pe Panait Istrati, venit să susţină o conferinţă, şi tot acolo avea să schimbe cămaşa ţărănească de noapte, cu care îl înzestrase la plecare mama sa, pe pijamaua de mătase a colegului de cameră englez. Acestuia din urmă i se păruse extraordinar straiul românului şi nu s-a lăsat până nu l-a obţinut, la troc. A fost, probabil, unul din primele schimburi culturale ale generaţiei sale cu Occidentul...
Anii care au urmat, anii '30, l-au adus înapoi în ţară, în Bucureştiul cosmopolit şi burghez, a cărui libertate şi exuberanţă au durat, din păcate, atât de puţin. S-a întors cu convingeri politice de dreapta, nici nu putea să gândească altfel, de vreme ce venea din Germania şi în ţară mai toţi prietenii săi erau discipolii lui Nae Ionescu. Fotografiile îl arată prosper şi fericit, într-o lume a luxului, a restaurantelor selecte, a străzilor pline de domni, de automobile Ford şi de reclame la orice. Amicul Mircea Eliade îl vizita acasă, la sindrofii, iar Petre Ţuţea îl aştepta la gară, pe când se întorcea de prin vreo călătorie în străinătate, ţinându-i pe umeri fiica de câţiva ani, pe Ţuţi. A scris câteva cărţi, s-a dedat la politică, a făcut cam tot ce au făcut oamenii de conştiinţă din ţara asta în scurtul răgaz lăsat de istorie până la al doilea război mondial şi venirea comuniştilor la putere. Era un intelectual de rasă şi asta avea să devină în curând o crimă de neiertat pentru clasa muncitoare.
Poate că de aceea nici nu-i plăcea vinul de casă, soiul acela de băutură pe care oamenii muncii nu o deosebeau decât după culoare. Poate că-i amintea, în anii de după 1964 - borna sa existenţială la care autorităţile au considerat că e cazul să-l elibereze, după aproape 14 ani de detenţie - de lumea sa de ieri, sofisticată, variată, contrastantă şi capricioasă, în care puteai să alegi şi gândeşti după cum îţi poftea inima şi după cum îţi dicta conştiinţa. Pe unele fişe penale, torţionarii îi scriseseră cu roşu "Legionar", pe altele figura, mai discret, ca ţărănist. Cert este că după ce a ispăşit o parte din pedeapsă, cineva i-a tăiat cu creionul chimic data expirării "internării", cum suna eufemistic şi birocratic temniţa grea la care fusese supus, majorându-i termenul de eliberare cu 36 de luni. Şi tot aşa şi tot aşa şi tot aşa... Ocnele Mari, Jilava, Aiud, Periprava. Apoi Măzăreni, cu domiciliu obligatoriu, în casă de deportaţi în Bărăgan.
Soţia sa, intelectuală cu facultate absolvită la Bucureşti în anii '30, împreună cu cei doi copii, cu soacra şi cu fosta slujnică, fusese dată afară din casa boierească a lui Tata On şi azvârlită peste drum, într-o magazie. Întors "acasă", Gică a trebuit să trăiască din traduceri şi a avut noroc că încă mai avea prieteni prin preajma Uniunii Scriitorilor. De-acum viaţa îşi relua cursul, atât cât ar fi putut el să fie de firesc în Republica Populară Romînă.
Prin '65, într-o zi cu dimineaţă friguroasă, un automobil decapotabil din anii interbelici, o Skoda sau un Ford (rudele încă se contrazic astăzi, după 45 de ani, pe această temă), avându-i înăuntru pe doi buni amici ai lui Gică, a tras în faţa casei sale din Novaci. Conducătorul maşinii era îmbrăcat într-un combinezon de piele asemănător cu cel al piloţilor de altădată, cu ochelari groşi şi rotunzi şi caschetă de şofer de curse. Ambii călători, adică şoferul şi soţia lui, aveau cărămizi la picioare, încălzite la plecarea din Bucureşti. Maşina de epocă era coproprietatea arhitectului Gheorghe Doicescu şi a scriitorului Radu Tudoran, fratele lui Geo Bogza. Iar prezenţa cuplului de bucureşteni acolo era legată de necesitatea ca magazia care fusese repartizată familiei drept casă să fie transformată într-o locuinţă adevărată. Domnul arhitect s-a pus pe treabă, a început să deseneze o altă casă, supraveghind îndeaproape toate lucrările. După doi ani, căminul lui Gică, al soţiei şi copiilor săi a devenit una dintre cele mai frumoase locuinţe din Novaci. Pivniţă cu intrări boltite, de piatră, sală cu nenumărate ferestre, scară, grinzi şi coloane rustice de lemn, sobă de teracotă pictată cu elementele zodiacale, grilaj metalic la una din ferestre, dormitor cu icoane şi firidă, cam asta a reuşit Doicescu, în mod magic, acolo. Fuma pipă în curtea casei şi alunga supărat copiii care se amuzau pe seama maşinii sale bizare, în vreme ce soţia sa, tanti Coca, se ocupa în cele mai mici amănunte, de designul interior al casei.
Au urmat nişte ani relativ liniştiţi, dacă nu ar fi să punem la socoteală securiştii de serviciu care îl chinuiau periodic pe intelectualul care uneltise cândva, gândind, împotriva clasei muncitoare. Între două întâlniri cu cerberii patriei socialiste, Gică îşi ascuţea creioanele, umplând zeci de caiete cu scrisul său ordonat, traduceri din germană ale unor opere importante aparţinând culturii universale. O făcea zilnic, după un program strict, nemţesc. Şi îi plăcea să mai bea şi un pahar de vin bun, inspirator. Era probabil un tabiet moştenit din anii în care mai ducea la Bucureşti câte un curcan îndopat cu nuci de Muma anume pentru a fi gătit la vreo petrecere de Păstorel Teodoreanu. Consuma însă vinul cu măsură, glumind atunci când Muma, precaută, îi reproşa că numai grija sticlei o are: Beţia e un dar, nu un păcat, că nu degeaba se spune în popor "darul beţiei". Ai auzit tu să se zică "darul hoţiei" sau "darul minciunii"? Unul din furnizorii săi de vin era chiar ginerele său, care îi aducea din Arad, de la Baraţca, licori de soi din care nu lipsea Feteasca albă.
A tradus, între altele, Aurora de Jakob Böhme, Istoria artei antice de Winckelmann, Călătorie în Italia şi Maxime şi reflecţii de Goethe, Scrieri estetice de Schiller, Cultura Renaşterii în Italia de Burckhardt. Înainte de comunişti, scrisese el însuşi câteva cărţi, între care Păcatul istoriei. Scurtă privire asupra soartei ţăranului român de-a lungul veacurilor, apărută la Bucureşti în 1945. A supravieţuit unui cancer pe corzile vocale şi prea multor securişti care l-au chinuit mult mai rău o viaţă întreagă. Inima a încetat să-i bată într-o zi de mai a anului 1980, la puţin timp după ce s-a stins şi prietenul său Gică Doicescu, arhitectul cu old car şi pipă care i-a creionat o locuinţă de domn credincios în inima Novaciului din acea pură prietenie ca o virtute moştenită din anii în care România nu degenerase în republică populară. Nu a lipsit de la înmormântare ultimul securist care l-a avut în grijă, fiindcă de-acum trebuiau urmărite şi rudele rămase pe lumea socialistă, între care se număra şi ginerele său, un alt element de origine nesănătoasă din familie.
Gheorghe Ciorogaru însă era de-acum liber, putea savura liniştit, alături de prietenii de modă veche, un pahar de vin, din cel mai bun Cabernet Sauvignon din lume, cel al tinereţii sale în care apucase să se bucure, pentru scurt timp, de unul din cele mai de seamă daruri ale existenţei umane: darul fericirii.


7 comentarii:

  1. Aş fi vrut ca o parte a lor, a amintirilor, să fie cu totul altfel, aş fi vrut să nu fi ajuns să cunoaştem anumite cuvinte care desemnează un anume tip de suferinţă. Ele au fost inventate în anii din urmă, sunt legate de evenimente istorice, de persoane şi fapte care, chipurile, vroiau să schimbe lumea din temelii. În bine. Până la urmă au demolat-o, punând în loc coşmarul orwellian. Şi au frânt destine, elite, valori. Nu e de mirare că ne întoarcem atunci obsesiv la trecutul aproape îndepărtat, la reperele interbelice. Poate că asta vine şi dintr-un instinct de conservare a umanităţii din noi, moştenire de la părinţii şi bunicii care au avut de îndurat gulagul pentru simplul motiv că n-au încetat nici o clipă să fie oameni.

    RăspundețiȘtergere
  2. Pivnicer,

    Ma bucur ca exista blogurile si ca tu ai unul. :)

    RăspundețiȘtergere
  3. alibus, trebuie să ne închinăm celor care au inventat computerele, internetul şi blogurile, dar mai ales Celui care ne-a inventat pe noi toţi şi să nu încetăm nici o clipă - nici în cele mai cumplite momente, aşa cum au fost, vreme de... jumătate de veac, cele trăite de cei mai vechi şi mai buni ca noi - să încercăm prin tot ceea ce facem să-I salvăm onoarea.

    RăspundețiȘtergere
  4. :)
    frumoasa postare
    am trecut sa spun ca ma bucur ca iti place fado-ul si ca poti sa iei ce vrei tu de pe blog
    (la fel si Lucky)
    saptamana usoara Pivnicer

    RăspundețiȘtergere
  5. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  6. Mulţumesc, Belle, mulţumesc pentru îngăduinţa furării fado-ului şi pentru aprecieri. Nici nu ştii de câte ori mă furişez pe blogul tău, cu aerul clandestin că nu sunt acolo, un pic derutat de succesiunea uimitoare a postărilor, încercând să mă dezmeticesc înlăuntrul acestui ritm covârşitor. Dar cel mai mult pândesc apariţia muzicii, a acelei fărâme de de muzică care îmi stârneşte porniri cleptomane.

    RăspundețiȘtergere