Grappa de Ferendia pentru tatăl meu, pentru Excelenţa Sa şi pentru prietenii din lumea vinului

Nici nu ştiu cum să încep, acum, când îmi propun să vorbesc despre un sfârşit. Aş putea povesti mai întâi despre cele din afară, de un septembrie cald care s-a dus, cu miros de struguri striviţi de picioare goale de fată, despre sărbători şi recepţii şi vinuri care vor cuceri lumea. Aş putea descrie nopţile cu lăutari şi plantaţiile cu struguri albaştri şi zarva şi forfota oamenilor în vie.
Un vânt rece de octombrie care ia totul şi-l învârtejeşte şi-l duce direct în iarnă îmi schimbă pe dată cuvintele, pasiunea, imboldul. Şi-atunci mă văd nevoit să scriu mai mult despre cele dinăuntru, despre întâmplările din sufletul meu.
Prietenii m-au invitat la o recepţie care a avut la reşedinţa ambasadorului SUA, dar şi la o dublă inaugurare la Murfatlar, ca şi la sărbătoarea recoltei de la Aliman. N-am putut să fiu acolo, deşi, într-un fel, am fost. Şi dacă nu mă credeţi, am dovada: într-un anume folder din computerul meu puteţi găsi o mulţime de poze cu oenologul Răzvan Macici, cu şiruri de pahare şi basoreliefuri cu amfore şi viţă-de-vie şi steguleţe americane lângă steguleţe româneşti alături de vinuri în frapiere şi chipul distins al Excelenţei Sale Mark H. Gitenstein şi toată strălucirea acestor evenimente mondene ori câmpeneşti. Aud muzica lăutarilor şi discursurile şi zgomotul plăcut al vinului izbind rotunjimile paharelor. Şi simt acelaşi vânt care umflă părul acelor privilegiaţi care au fost atunci şi acolo, la lansări şi sărbători şi recepţii. Şi văd cum se înfoaie fustele dansatoarelor pirande şi citesc norii prin transparenţa paharelor pe care scrie Alira şi mă întreţin cu domni, domnişoare şi domniţe în lumina pală a lămpilor vreunei reşedinţe diplomatice. Şi-l urmăresc pe Răzvan Macici dând pe butoaie autografe pentru Vestik şi cineva pune la pick-up pentru mine muzica strivirii boabelor de Merlot şi-mi miroase a Bărăgan şi a Dobroge, a Vechi Regat şi republică populară în care totuşi au venit americanii.
Mi-aş fi dorit să o facă mai de mult, din vremea în care Tata asculta plin de speranţă Europa Liberă iar Noël Bernard prevestea timpuri mai bune şi Neculai Constantin Munteanu depăna basmul căderii comunismului. Dacă nu pentru mine, copilul nedumerit cu cravată roşie de pionier, măcar pentru părintele meu care apucase să trăiască liber în Regatul României înainte de inventarea RPR şi RSR. E bine, e minunat însă şi aşa, ca lucrurile să se întâmple mai bine mai târziu decât niciodată. Mă bucur nespus că s-au întors moşierii şi burghezii, că vinurile au devenit premium. Îmi place enorm acest cuvânt, e unul domnesc, bate a trufie socială, a huzur, a inegalitate şi hedonism, bate a libertate individuală. Ne permitem luxul, rafinamentul de a discuta despre vin într-o lume a crizelor de tot felul. Nişte conţi şi nişte grafi investesc în noi, în pământul dobrogean, lumina vine totuşi de la Apus.
Mă gândeam la toate acestea, la American Food and Wine - Taste and Dream, la inaugurarea noii crame de la Murfatlar şi la sărbătoarea de la Aliman, nu călătorind înspre ele, ci luând-o încet către Ferendia, spre satul meu natal. Şi nu din cine ştie ce habotnicie, ci pur şi simplu fiindcă Tata, sătul de lunile petrecute pe un pat de spital, hotărâse să moară acasă. De fapt, în ultima vreme, toate drumurile mele au dus către acest sat de care poate nu aţi mai auzit niciodată şi niciunde în altă parte decât pe acest blog cu aromă de Cabernet Sauvignon.
Am călătorit către un deznodământ. Şi totuşi, porumbeii au continuat să zboare, albinele să roiască, poamele să se coacă în grădina de acasă. Pe drumul de ţară, o căruţă ducea fânul către casă, trasă de cai cuminţi, mânaţi de o mumă şi de un taică ale căror nume aproape că le-am uitat. Şi fiindcă Tata nu mai putea să umble şi nici măcar să-mi povestească de toate cele care au fost, de deportare, de război, de închisori, de Majestatea Sa, a trebuit să mă ocup eu de toate celelalte, de cele curente.
De culesul strugurilor şi al prunelor, de făcutul vinului şi al răchiei, de reparatul casei.
Povestea asta nu se termină niciodată. Pomii vor continua să înflorească, via să facă lujeri, oamenii să râdă şi să geamă. Grajdul s-a coşcovit, m-am suit un pic pe coama sa, să pun ţiglele la loc, să-mi fac vânt ca porumbeii. Nu mai aveam însă cupa de tulei pe care să mă arunc şi-n care să alung şoarecii trecutului ce-mi umblau prin mânecile treningului de copil. În schimb am putut citi anul 1955, de fabricaţie a celei mai tinere dintre ţiglele acoperişului. Restul or fi de la Casa Bătrână, de pe la începutul veacului trecut.
Chiar dacă piere o întreagă lume, poate că lumea nu se destramă o dată cu Tata, poate că abia începe. Poate că începe iarăşi. Pentru el am cules strugurii şi i-am zdrobit boabă cu boabă, am stors mustul şi i l-am dat să-l guste şi să-l aprobe. Au mai trecut nişte zile şi nişte nopţi în care am conversat despre ale noastre, prin geamul peretelui netencuit al grajdului, cu Vasile, omul care are grijă de Tata pe patul de moarte. Şi am vorbit cu calul vecinului, despre mânji, umbră, coasa din iarbă şi stele căzătoare. Pe urmă am făcut focul şi-am pus la lucru cazanul de aramă în care Tata fierbe ţuica din cele mai grele timpuri. A ieşit bună, din toate: din prune, din mere şi pere, şi mai ales din comină, din ceea ce mai rămas după presarea boabelor de strugure. A ieşit o grappa minunată, de 38 de grade, purtând în sine savoarea strugurelui sublimat.
Închin un pahar din această băutură, pe care am făcut-o mai ales de dragul Tatălui meu, în cinstea domnului ambasador şi a prietenilor care m-au invitat cu săptămâni în urmă la sărbătorile lor. Într-un anume fel, am fost totuşi împreună, chiar dacă atât de departe, ca decor, trăire, acţiune. Măcar într-un folder mic şi galben din colţul monitorului, pe care l-am numit "Grappa de Ferendia", şi măcar în această postare de octombrie în care suflă deja vântul aspru al iernii.