miercuri, 27 octombrie 2010

Sâmbătă/duminică. Am dormit o noapte în Cabernet la Pivniţele Rhein ale Cramelor Halewood


Sâmbătă la ora 0 şi un pic, gara de acasă, versiunea nocturnă a oricărei alte gări din România, pe care poţi s-o ilustrezi, cu titlu de prezentare, inversând destinaţia cu punctul de plecare, cu câini vagabonzi şi traverse şi megafoane şi copii pozând pe un obiect metalic oarecare. Ritualul trecerii de la siguranţa familiară şi aproape aseptică a casei la lumea exterioară, brutală şi contaminată definitiv cu morbul vitalităţii şi al decăderii. Taximetristul e mic şi amabil, gara pare un acvariu al claselor sociale, decăzuţii şi domnii cu nasul pe sus, bucureştenii şi provincialii, citadinii cu haine de piele de la mall, chică a la Bob Marley, chinuind ecranul, touch screen-ul unui Samsung Galaxy ca să alunge plictisul, sub ochii nedumeriţi ai foştilor navetişti cu bască ori căciulă cu NY a la Băsescu, încălzindu-se la calorifer în aşteptarea resemnată a unui şir aparent nesfârşit de drumuri spre casă, oameni cu mâini muncite, murdare, apăsaţi de grijile concrete ale vreunei gospodării cu vaci şi tractoare pe butuci şi prunci care aşteaptă mereu ceva de la oraş. Trenul întârzie, tanti de la informaţii zice mereu că va sosi în câteva minute. Şi face asta pe parcursul a trei sferturi de oră. Unul dintre călătorii nerăbdători să părăsească toată această aşteptare şi Aradul înfrigurat de octombrie este actorul Claudiu Bleonţ, care îşi joacă, într-un nemărturisit reality show, rolul impacientat. Biciclete, tineri poliţişti, intelectuali cu burtă, dudui volubile, bascheţi şi pulovere, un student cu freză de Rod Stewart şi prietenă mignonă. N-ai parte de tot acest spectacol dacă pleci cu maşina prin România, fie şi pentru a ajunge la vreo întâlnire de blogger programată la Azuga. Bistroul din incinta gării nu e deschis la ora asta, cu Pivnicera de mână trebuie să pornesc într-o excursie, ba chiar într-o aventură prin pasajul duhnind a pisoar, cu trepte mâncate de vreme şi de caria nevăzută a nepăsării. Pasajul pe care îl parcurg deopotrivă oamenii parfumaţi şi bine îmbrăcaţi şi cei decăzuţi, cei respingători şi fără de casă. Pasajul cu iz etern de urină al României, underground-ul întâmplărilor noastre europene, tunelul oranj prin care trecem cu toţii pe drumul fără borne de kilometraj dintre viaţă şi moarte.
Gata. Am ajuns cu siguranţă pe un peron, putem cumpăra o apă de Lipova, putem privi linia goală, imaginându-ne cum soseşte trenul care leagă Budapesta de Bucureşti fără altă pricină anume decât aceea feroviară. Când toate gândurile care pot să-ţi treacă prin minte pe parcursul a trei sferturi de oră şi-au consumat mesajul, şi-au epuizat substanţa, aceeaşi tanti-amploiat anunţă cu voce nazală, megafonică, sosirea rapidului, turuind parcă o slujbă religioasă la secundă, din care răzbat din când în când mesaje numerice, avertismente rapide aidoma celor din reclamele la medicamente: dacăaparmanifestărineplăcuteadresa-ţi-vămediculuisaufarmacistului.
Singura consolare e că întârzierea trenului e moştenită, e ungurească, se duc şi ei de râpă. Tapiţeria e jegoasă, mesele unse şi zgârâiate uşor, o ţaţă cu pălărie mănâncă încontinuu mere şi biscuiţi dintr-o plasă galbenă de supermarket. Un moment de intimitate gastronomică, ritualic, tabietul din odaia de acasă se mută în vagonul 426, la miezul nopţii. Noroc că Peter Green cântă Black Magic Woman la căştile mp4 playerului şi după asta s-ar putea să urmeze Europa. Piesa lui Santana, vreau să zic.
Şi ce legătură poate avea asta cu bloggerii de vin, cu spumantele extra şi cu vinurile liniştite ale Casei Halewood?, aţi putea să mă întrebaţi cu candoarea cititorului care s-ar gândi că am cam luat-o razna. Păi are, fiindcă toate s-au întâmplat din pricina anume că trebuia să călătoresc la Azuga, la prima întâlnire a "breslei" celor care scriu în biţi şi pixeli despre vin, găzduită de Pivniţele Rhein. Şi am făcut asta chiar după degustarea de la Enoteca de Savoya şi festivalul cu mici şi saxofoane de la Arad. Şi fiindcă am vrut să dau puţin contrast, puţin condiment scrierilor ortodoxe care nu fac altceva decât să enumere rafinatele ingrediente olfactive pe care le descoperă în vin după o rotire graţioasă de pahar neamprentat. Fiindcă, la urma urmei, vinul e o călătorie, e anturaj, e amintire şi chiar istorie, povestea atingerilor şi repulsiilor care te duc la el, o cale de cunoaştere a lumii, o privire pătrunzătoare în jur. Dacă nu-ţi stârneşte acest al şaselea simţ, înseamnă că îl bei degeaba, precum un campion vânjos al repetitivităţii care nu apucă să se bucure de peisaj în timp ce urcă muntele în goană.
De fapt, bloggerii de vin, blogdevinii, sunt nişte indivizi simpatici, pe care-i poţi recunoaşte după numele subliniat şi albastru, dar şi după faptul că întotdeauna ţin într-o mână un pahar, iar în cealaltă un aparat foto. Până la urmă, la Pivniţele Rhein n-am făcut decât să bem super-vinuri şi să vorbim de ale noastre. Răzvan, cu ţinuta sa plăcut-discretă de Paharnic, ne-a răsfăţat cu nişte spaniole (Alma de Tobia Tinto 2004, Alma de Tobia Blanco 2006, Castellroig Brut Rose şi Castellroig
Gran Reserva), servite cu rafinament în ordinea măreţiei lor. Cu Mona şi Octav am discutat şi am râs, am polemizat pe teme monarhice, am călătorit prin Bulgaria şi Macedonia, ba am ajuns chiar în Albania, povestind de câte un etos cu aromă de struguri pe care ei l-au descoperit atunci când au evadat din Bucureşti către sud, mânaţi de o curiozitate aparte, ca nişte exploratori în grădina virgină a Balcanilor. Ciprian ne-a servit cu un vin venerabil, leat 1996, un Marques de Victoria Gran Reserva de Rioja , aflat într-o formă excelentă, de parcă n-ar fi îmbătrânit o dată cu trecerea anilor, păstrându-şi anume pentru noi, în mod miraculos, alchimic, substanţa care încântă. Iar George ne-a delectat cu un Pago de los Castellanes 2007 şi ne-a destins cu umorul său inconfundabil. În plus, am putut încerca un vin de casă, dar şi unul vechi, decreţel, poate din 1968, de culoarea toamnelor din trecut, adus de Ionuţ, amic de blogger din Galaţi.
Şi-am mai povestit cu Mona despre cazematele lui Enver Hodja (în compania lui Octav, ea le-a văzut prin excursiile oeno-balcanice) şi despre cele ale lui Dej (pe care bloggerul cu coadă lucky motanul obişnuieşte să le fotografieze pe dealul Şumigului, lângă Gătaia), iar cu Paharnicul şi Paharnica sa despre Shiraz-ul de Nederburg din 2006, Pinot Noir-ul domeniilor Viticole Franco-Române de la Săhăteni, dar şi despre Steve Buscemi în rolul său secundar din filmul The Big Lebowski, câteva valori comune, nenegociabile, care ne entuziasmează.
Nu pot să nu amintesc primirea caldă de care ne-am bucurat din partea gazdelor, organizarea impecabilă şi grija cu care ne-au întreţinut, pe parcursul unei nopţi şi a două zile, o continuă stare de bine. Am fost plimbaţi prin "odăile" cu mii de spumante, de fapt nişte hale supraterane, unice în România, în care sticlele şed pe rafturi verticale. Ni s-a explicat cum trebuie rotite, în ce direcţie, la ce unghi şi cât timp. Apoi am degustat mai multe spumante Rhein Extra, între care Brut Imperial, Brut Rose şi Sec, cu aparatele foto îndreptate către paharele înrozite, ni s-a îmbuteliat demonstrativ un spumant de-al casei, am pozat dopuri şi pe Mona cum le bliţuia într-o cuvă discretă.
Abia pe urmă a venit degustarea vinurilor liniştite produse de Cramele Halewood în România. Am distins pasiunea de pe chipul doamnei oenolog Lorena Deaconu atunci când vorbea despre creaţiile proprii. Mai văzusem la puţini oameni această expresie interesantă, când ochii capătă o strălucire aparte, iar faţa se îmbujorează, pătrunsă de adevărul înţelegerii depline a lucrurilor. Între ei se numără oenologul Gabriel Lăcureanu de la Crama Basilescu şi Clara Kardoş, oenologul clubului Vestik. Cu toţii vorbesc de vinuri frumoase, de vinuri superbe, de parcă prin gust li s-ar deschide brusc în faţa ochilor viziunea unei nimfe cu nuri irezistibili sau a unui efeb rătăcit în prezent. Am degustat din partea casei numai vinuri tinere: Fetească Albă Varga 2010 (Dealu Mare), Pinot Gris 2010 (Sebeş), Chardonnay 2010 (Sebeş), Chardonnay 2010 (Murfatlar), Muscat-Ottonel 2010 (Murfatlar), Tămâioasă Românească 2010 (Dealu Mare), Theia Chardonnay 2009 (Sebeş), Kronos Pinot Noir 2009 (Dealu Mare), Hyperion Fetească Neagră 2009 (Dealu Mare), Hyperion Cabernet Sauvignon 2009 (Dealu Mare), Adrian Vineyard Single Vineyard Shiraz 2009 (Dealu Mare).
Feteasca Albă, cu iz de trandafiri şi piersici, a fost fără umbră de îndoială preferata doamnelor. Mie mi-au plăcut însă fără excepţie vinurile albe de Sebeş, dar voi gusta şi a doua oară cu aceeaşi plăcere şi Tămâioasa, şi Muscatul. Am cocoţat însă în topul meu capricios Pinot Noir-ul, un vin excelent, în dreptul căruia am desenat pe ciorna de blogger tot felul de steluţe pentru a-mi exprima admiraţia. Tot acolo a pătruns şi Feteasca Neagră, cu personalitatea ei de mândră valahă. Cabernet Sauvignon-ul, cu gustul său de vanilie şi nenumărate alte condimente exotice, a completat lista mea subiectivă. Mi-e ciudă că toate aceste vinuri, îmbuteliate anume pentru degustare, încă nu se găsesc pe piaţă. Dacă ar fi să sparg însă într-o noapte Cramele Halewood şi dacă nu aş avea prea mult timp la dispoziţie, mai întâi aş înşfăca Pinot Noir-ul. Dacă nu s-ar declanşa alarma, aş mai pune în desagii de hoţ toate spumantele Rhein Extra şi toată Feteasca Neagră. În cazul în care timpul, adică Kronos, ar fi în continuare îngăduitor cu mine, aş mai lua apoi toate vinurile albe de Sebeş. Dacă nici după atâta deranj hoţesc n-ar apărea duba Chesturii, aş mai lua şi restul vinurilor albe. Pentru Cabernet Sauvignon însă aş reveni după vreo trei ani. Anume pentru el, cu cagula pe faţă, în costum de ninja Vestik.
Când, după o noapte şi două zile, am revăzut luminile Aradului de la miezul nopţii, mi-am dat seama că citisem deja o carte de Llosa, că ascultasem în căşti câteva ore de Mariza, Norah Jones, Mark Knopfler, Katia Guerreiro şi Sidney Bechet, dar şi că băusem vinuri nepovestite la o masă cu bloggeri cu pereche, deşi fără de pereche în felul lor, de la capete diferite de ţară: Galaţi, Arad, Iaşi şi Bucureşti. Pozasem mucegaiul nobil importat, mâţele pensiunii şi umbrele bloggerilor, camera Cabernet în care am petrecut o noapte, bruma de octombrie pe acoperişul de tablă sub care clocotesc neştiut şampaniile. A trebuit să las să se aşeze toate aceste experienţe, în uşoara lor tulburare rosé, a trebuit să le decantez şi să captez apoi aburii nevăzuţi ai cuvintelor a căror umbră impregnată încearcă să redea un pic din intensitatea senzaţiilor. Şi poate că nu le-am lăsat destul în decantor, poate că am pierdut astfel o parte din aromele încă nenumite ale acestei incursiuni alături de bloggeri în lumea vinurilor neliniştite ale Pivniţelor Rhein din Azuga.

9 comentarii:

  1. Well Said! Melancolic:) Si apropos, Peter Green rules! Unde-i Fleetwood Mac-ul din 69 cu albatrosul si white blues-ul lor!?

    RăspundețiȘtergere
  2. Imi place tare povestea ta !
    N-am mai polemizat de mult timp atat de fecund. A fost o placere sa va intalnim !

    RăspundețiȘtergere
  3. Fleetwood Mac şi Albatross-ul, George, planează larg deasupra nesfârşitului ocean al Internetului ori se ascund, păsări pioase, într-un fişier mp3 al computerului nostru de bord. Ori pe vreun top de pe Radio 3 Net. Dacă ne uităm atenţi, umbra lor ne urmăreşte pe unde ne ducem, mai mult ca o îngânare pentru cei care pot să audă.

    Şi pentru noi, Mona, a fost o bucurie. E mult mai plăcut să cunoşti oameni în anturajul vinului ori vinuri în anturajul oamenilor decât să pozezi şi să postezi o sticlă băută de unul singur, cu preţul sub ea şi cu înşirarea aia de coloniale pe care cică le descoperi în gust. Să călătoreşti, să explorezi lumea şi pe urmă să te aşezi la o masă undeva şi să o deguşti prin vinul locului, în preajma unor prieteni mai noi sau mai vechi. Nu există alt adevăr.

    RăspundețiȘtergere
  4. Amin, Pivnicere! Ca intotdeauna, o poveste de pus in rama! A fost o placere deosebita sa va cunosc!

    RăspundețiȘtergere
  5. Cu toţii le avem puse, poveştile vreau să spun, într-o ramă, digitală. Căci toate sunt de pus în ramă. Şi chipurile prietenilor sunt puse, mici, într-o asemenea ramă. Ori într-o icoană dacă vrei, cum spunea bunica mea, Muma, atunci când se referea la fotografii. Atunci când regăseşti chipul viu, mişcător, din spatele imaginii, te încearcă o senzaţie de bucurie. Decât că pe cei foarte apropiaţi îi descoperim mai întâi în carne şi oase, în vorbe şi atingeri, şi abia apoi în icoane,adică fotografii, pe când cu noi, bloggerii, id-uri virtuale, procesul e invers: mai întâi vedem poza, pe urmă fiinţa. Şi asta e o modalitate de cunoaştere cât se poate de plăcută.

    RăspundețiȘtergere
  6. Buna, imi place blogul tau, daca te intereseaza un link exchange intra pe http://pegas-motorizat.blogspot.com/

    RăspundețiȘtergere
  7. Salut!
    Citesc, uimit, cate povesti poate depana un OM!
    Multumesc pentru cuvintele frumoase pe care le gasesc in postarile tale!
    Ionut de Galati

    RăspundețiȘtergere
  8. Hello, Ionuţ de Galaţi! O fost fain să fim acolo, preţ de câteva secunde, de câteva vinuri. Mi-ar fi plăcut să surprindem împreună şi momentul când explodează o şampanie în dosul grilajelor metalice. Se cheamă c-am fi fost vânători de clipe spumoase...

    RăspundețiȘtergere
  9. Tot imi place mie sa ma plimb... ne mai vedem noi printr-un fund de hruba plina cu minunatii!
    Dar speranta ta ca voi fi un viitor fin degustator de vinuri, este moarta in fasa! Pt mine ar fi ideal sa pot degusta vinuri obtinute de diversi producatori prin metode stravechi (exact cum mi-l fac eu pe al meu). In acest moment NU exista vin de raft mai bun decat un vin de butoi (nu de "baric" - care-i un americanism adoptat) corect preparat si stocat... (normal, parerea mea de profan)

    RăspundețiȘtergere