sâmbătă, 10 iulie 2010

La conacul bunicului Bucur Bunescu, privind curcubeul şi Bucureştii


Aţi petrecut o viaţă la bloc? Cum ar fi să vă treziţi într-o bună zi într-o altă lume, aşa încât atunci când priviţi pe oricare dintre ferestrele casei să vedeţi vii nesfârşite şi câmpia multicoloră de la poalele dealului de acasă? Cum ar fi să zăriţi din când în când, la vreo 60 de kilometri depărtare către sud, luminile Bucureştilor, dar şi Carpaţii, mai către nord? Cum ar fi, după zeci de ani petrecuţi prin combinate chimice şi secţii de galvanizare, să fiţi înconjuraţi dintr-odată de căprioare şi porumbei, de rândunici şi vrăbii, de căţei şi pisici, de vulpi, pupeze, iepuri, ulii, fazani şi alte sălbăticiuni care se refugiază în via proprie pentru a scăpa, aidoma stăpânilor locului, de toate pericolele umanităţii? Să vă pomeniţi undeva sus, la câteva sute de metri deasupra tuturor răutăţilor lumii, în punctul din care puteţi distinge cum se năruie întreprinderile şi colhozurile trecutului apropiat, din care puteţi vedea, în totalitatea ei pestriţă, întinderea Vechiului Regat înşirându-se la picioare parcă anume pentru a vă încânta privirea?
Asta au ales să li se întâmple soţii Valentin şi Iulia Chelaru, doi ingineri chimişti bucureşteni care în urmă cu 8 ani au părăsit marea Capitală de fum şi claxoane pentru a se muta pe vârful unui deal din Valea Călugărească. Noua lor casă, conacul cu vii al lui Bucur Bunescu, bunicul dinspre mamă al lui Valentin, se află în mijlocul unei proprietăţi de 16 hectare, retrocedată la sfârşitul anilor '90, după mai mulţi ani de procese, şi preluată în 2002.

La Casa Bunescu trebuia să ajungem într-o zi ploioasă de sfârşit de iunie. Titi ne-a condus cu repeziciune, la volanul Opelului, prin satele din jurul Cramei Basilescu, locul unde eram cazaţi, până la o margine a comunei Valea Călugărească. Am lăsat maşina la şosea, ştiind că avem de urcat pe jos un deal abrupt, printre vii şi ierburi înalte. Căci acolo sus, la reşedinţa Bunescu, se poate ajunge ori cu un 4x4, pe un drum precar, supus intemperiilor, ori la pas, străbătând o distanţă de câteva sute de metri, pe care viitoare gazdă ne-a indicat-o precis, inginereşte. Dintr-o bizară confuzie însă, am greşit direcţia şi am ajuns într-un loc neverosimil, descoperind între coline un hotel gigant, la cheie, în care nu şedea nimeni, iar vizavi, un teren de fotbal cu nocturnă şi iarbă artificială, aşezat curios printre căsuţele modeste din zonă. În cele din urmă ne-am întors însă la locul confuziei şi, ghidaţi telefonic de inginerul Chelaru, l-am şi zărit undeva pe deal, printre buruieni şi lăstari, indicându-ne cu mâna o cărare aproape iniţiatică. Doi câini lătrau şi se zbuciumau legaţi în aşa fel încât să mai lase călătorilor bineveniţi o mică distanţă să se strecoare. Stropii de ploaie ne udau deja feţele când am pătruns în conac.
Clădirea principală e încă părăginită, lipsită de unele uşi şi într-o stare destul de şubredă. În sala mare, cu vedere spre câmpia de la poale, o oglindă veche se odihneşte într-un cui. Mâţele se bat pentru o supremaţie iluzorie, câinii încă ne mai latră, domnul Chelaru, căruia suntem tentaţi mereu să-i spunem Bunescu, ne povesteşte totul.
În timp ce vorbeşte, domnul inginer ne plimbă prin conacul şubred, pe care l-a salvat în ultima clipă de la distrugere. În spaţiul fără de uşi dintre unele încăperi, dar şi pe unul din zidurile exterioare, ne arată un amănunt extraordinar. Sunt două tipuri de cărămizi în zidăria construcţiei, unele mai mici, mai înguste, prinse cu mult mortar, altele mari, obişnuite, cum întâlnim la construcţiile recente. Aflăm cu surprindere de la gazdă că primele, cele înguste, se produceau până prin anul 1850, fapt care spune totul despre vechimea conacului. Ulterior au fost adăugate încăperi zidite cu cărămizile moderne ale ultimului veac.
Clădirea de alături a fost refăcută complet prin eforturile familiei, dintr-o ruină fără acoperiş s-a transformat într-o locuinţă confortabilă, plină de căldură. A fost amenajată în stil rustic de mâna inginerească a lui Valentin Chelaru. Prin fiecare fereastră poţi zări o splendoare de peisaj, cu viţă-de-vie şi depărtări fumurii. E ca şi cum ai trăi un vis cu ochii larg deschişi, un vis care se repetă zi de zi ca un dar nepreţuit.

Când s-au mutat, în iulie 2002, a fost o noapte lungă. După descărcatul nocturn al obiectelor care ocupaseră trei camere de bloc, au apucat să doarmă doar câteva ore, căci urma să fete scroafa. Doamna Chelaru îşi aminteşte cu o candoare maternă despre încercarea subită de a îngriji animale şi păsări, vaci şi porci, raţe, gâşte şi găini, după o viaţă petrecută în Capitală. Şi trece în revistă, pe ecranul computerului, mii de fotografii cu propriul său paradis de pe deal: mâţele nenumărate ale casei, strugurii în pârg, lumina magică căzând asupra viilor, combinatele cenuşii care se destramă undeva la poale, contururile pixelate ale îndepărtatului Bucureşti. Bem, cu măsură, o Fetească Albă şi un Merlot din partea casei şi povestim, fără măsură, despre toate.

Istoria familiei Bunescu începe cu mult timp înainte, nu în veacul trecut, cu războaiele sale mondiale şi revoluţiile sale proletare, ci în celălaltul, cel al Regelui Carol I şi al vechilor imperii. E cumva bildungsromanul unui copil orfan din Săcele, de lângă Braşov, care a trecut munţii în Regat pentru a-şi întreţine familia. S-a întâmplat în 1888, pe când Bucur Bunescu avea 12 ani. Tatăl îi murise în transhumanţă, într-o iarnă când a traversat Dunărea. Săceleanul avea numai patru clase, însă calităţile native şi destoinicia i-au transformat încetul cu încetul soarta, căci nu fusese destinat să rămână un modest băiat de prăvălie, ci era musai să devină comerciant de succes. Şi nu unul oarecare, ci unul dintre cei mai bogaţi din România interbelică. Actuala reşedinţă a ambasadorului american şi magazinul "Bucureşti" s-au aflat cândva în proprietatea sa. Se număra printre nu puţinii bucureşteni care-şi luaseră vie în Dealu Mare. Înainte de a o cumpăra, moşia din Valea Călugărească aparţinuse familiei Arion, un nume cu rezonanţă în zonă, şi unui fost guvernator al Băncii Naţionale.
Din fotografiile vremii zâmbeşte un domn distins, la patru ace, când într-o reclamă la îmbrăcăminte à la Popp&Bunescu, când în faţa unui automobil lung şi strălucitor, ca-n filmele americane ale anilor '30, când în mijlocul familiei, în sala conacului din Valea Călugărească, cu vedere spre Carpaţi şi Bărăgan.
Toate personajele din poze au fericirea întipărită în priviri, iar chipurile par de o actualitate şocantă, au o modernitate a expresiei, acea joie de vivre pe care o mai regăseşti azi pe feţele tinere, cu conştiinţă în ochi. Acest dar minunat al vieţii s-a năruit pentru toţi însă în 1948, la naţionalizare, atunci când a început epoca troglodirii comuniste. Bunicul Bunescu a pierdut toată averea, însă a scăpat de închisoare. S-a stins din viaţă la 90 de ani, lăsând în urmă amintirea unui om respectat de toată lumea.

Cinci decenii după naţionalizare, conacul său din Valea Călugărească ajunsese într-o cumplită paragină. De fapt, soţii Chelaru au moştenit nişte ruine şi o vie în bălării. Acolo, acasă, nu se mai găsea nici unul dintre butoaiele antecesorului şi nu era nici urmă de utilajele de altădată. Au aflat, în loc de cramă, o stână şi mormane de gunoi de oaie. Totuşi, prin '91, la crama IAS-ului de unde lua vinul în calitate de acţionar, Valentin Chelaru a mai văzut nişte butoaie purtând iniţialele de familei, B.B. Cu un efort ce arată tărie de caracter şi respect faţă de moştenirea morală a familiei, a început să refacă totul, cărămidă cu cărămidă, încercând, de-a lungul multor ani de zile, să redea locului un strop din strălucirea de altădată. Inginerul chimist s-a reprofilat, urmând un curs intensiv la liceul agricol din Valea Călugărească, însă adevărata cunoaştere a viei şi vinului a dobândit-o graţie unei vecine, fiica unui fost administrator al moşiei deţinute acolo odinioară de un investitor francez. Astăzi, viile Casei Bunescu, care se întind pe 8,5 hectare, sunt lucrate ca la carte, cu o grijă şi pricepere de care ar fi mândru şi bunicul Bucur, stăpânul de altădată al moşiei. Lui Valentin îi calcă pe urme fiul Cristian, viitor inginer în branşă, care va prelua curând afacerea viticolă a familiei.
Dacă la începutul anilor '90 au fost acţionarii unui IAS efemer, dacă după preluarea proprietăţii vindeau strugurii combinatului local de vinificaţie, astăzi soţii Chelaru produc propriul vin, sub marca Cramele Bunescu. În fiecare sticlă purtând eticheta cu conac multicentenar a moşiei se ascunde nu numai un Merlot ori o Fetească Albă excepţionale, ci şi biografia zbuciumată a unei familii înstărite din perioada interbelică, cu care istoria nu a mai avut răbdare.

Poate că are astăzi însă. Tocmai de aceea doamna Chelaru are grijă acum de orătăniile curţii şi fotografiază curcubeul de deasupra viilor, pupezele de la streaşina casei, căprioarele în zăpada, poza bunicilor lângă buchetul alb-mov de liliac, întreaga tihnă regăsită pe vârful acestui deal creat nu atât pentru bucuria ochilor unui guvernator de BNR ori comerciant de textile, cât pentru plăcerea privirii lui Dumnezeu. Domnul Chelaru îngrijeşte via, zâmbind profesional din instantanee însorite, la volanul unui tractor viticol. Inginerul chimist a lăsat halele şi atelierele cu duhoare galvanică ale marilor întreprinderi bucureştene pentru liniştea cu parfum de struguri din Dealu Mare.
Noi răsfoim albumele de familie care ne dezvăluie o întreagă lume dispărută, o lume de domni înghiţită brutal de republica IAS-urilor şi CAP-urilor.
La plecare, e noapte de-a binelea dar ne înconjoară o feerie de lumini. Oraşele şi aşezările sclipesc undeva jos, departe, luminându-ne calea abruptă prin iarba umedă. La mijlocul distanţei către civilizaţie, domnul inginer se desparte de noi cu un zâmbet cald surprins de bliţul aparatului Canon. Suntem cuprinşi de fericire, de încărcătura emoţională a acestei călătorii în timp şi spaţiu, prin ruinele comunismului, către lumea selectă de ieri. Mâine ne aşteaptă o nouă aventură în ţara surprinzătoare a Feteascăi Negre. (va urma)

Notă. Fotografiile de familie şi cele mai frumoase imagini ale materialului de faţă ne-au fost puse la dispoziţie de soţii Chelaru. O parte din informaţii au fost obţinute vizionând reportajul Drumul viilor difuzat, în cadrul emisiunii "Dincolo de hartă", de postul public de televiziune.

5 comentarii:

  1. Domnule Pivnicer, greu m-am strecurat până aici, dar nu regret, fiindcă am citit o poveste extraordinară! Mama a spus că, păstrând proporţiile, se recunoaşte în povestea soţilor Chelaru, deoarece şi ea a lăsat oraşul şi s-a mutat la ţară începând viaţa de la ruinele casei bătrâneşti...
    Ştim cum este să te trezeşti dimineaţa în natură: e minunat!

    RăspundețiȘtergere
  2. Regretul cel mai mare pentru drumul sinuos pe care trebuie să-l parcurgi până aici, în pivniţa asta lăuntrică, este al meu, dragă Missouri. Pesemne că şi cărările internetului sunt pline de arbori căzuţi, de crevase şi de alte obstacole nevăzute. Seamănă, poate, cu urcuşul nostru la conacul Bunescu, prin ierburi şi spini, până în locul cu privelişte dumnezeiască. Nu mă îndoiesc însă că toate aceste răsărituri, apusuri şi curcubee se întâmplă pentru plăcerea mâţelor şi căţeilor, pupezelor şi căprioarelor, gâştelor şi rândunicilor, dar şi a stăpânelor afectuoase de pretutindeni.

    RăspundețiȘtergere
  3. Frumoasa si interesanta poveste, domnule Pivnicer. Cati oameni si-au pierdut ceea ce construisera cu truda grea si cat de putini sunt aceia care pot astazi sa cladeasca ceva de la aproape nimic, prin munca proprie! Gene bune in familia aceasta, dupa cum se vede.

    RăspundețiȘtergere
  4. Genele înseamnă totul, Lady Io. Ele stabilesc minunata inegalitate dintre oameni. Ele conţin informaţia ancestrală, istoriile tragice şi măreţe ale celor care au fost şi despre care n-a mai apucat nimeni să povestească, suferinţa lor de la 1900, de la 1700 sau de la 1300, înainte ori după Hristos, destinul familial, lumina umanităţii proprii, dar şi abisurile, decăderile, lupta morală. Unii oameni, pe care nu-i ştim, care nu vor să fie ştiuţi şi nici remarcaţi, luminează pur şi simplu în jurul lor printre crăpăturile şi părăginirile oricărui prezent ingrat. Poate că uneori repetăm neştiut exemplul lor, al celor de demult, creşterea şi descreşterea, virtuţile şi defectele, propriile îndoieli. Poate că noi vom fi fost ei cândva, iar ei vor fi fost noi odinioară. Reporterul TVR care a realizat reportajul spunea foarte frumos că se aprind din nou luminile vechilor conace din Dealu Mare şi că un spirit al trecutului se trezeşte în cei despre care se face vorbire aici. Asta e o valoare perenă.

    RăspundețiȘtergere
  5. Buna ziua. Vreau sa fac un reportaj cu familia Chelaru legat de povestea cramei Bunescu dar din pacate nu reusesc sa dau de dumnealor. Am gasit un nr de mobil(0723561205) dar nu-mi raspunde nimeni. Va rog, daca stie cineva vreun nr de contact, lasati-mi un mail la vlad.murariu@fratiavinului.com. Va multumesc

    RăspundețiȘtergere