joi, 20 ianuarie 2011

Siena - trei vinuri şi cinci sute cinsprezece trepte


Îmi ţin amintirile prin cele mai neaşteptate cotloane. Unele sunt fişiere de imagini, de text sau de film, aruncate prin folderele computerelor bătrâne. Altele au fost scrise de mână cu pixul prin câte-un carneţel acum prăfuit, ascuns în geamantanul de armată. Iar unele sunt întipărite înlăuntrul meu, în biblioteca simţurilor, în enoteca sentimentală, şi nu prind formă decât la vreun imbold inexplicabil, care mă face să scriu şi să le aduc la vedere mai mult pentru mine însumi decât pentru vreun Vineri ori pentru restul oamenilor care locuiesc departe de insula mea.
Am găsit un carneţel cu copertă roşie, cumpărat la repezeală de la vreun chioşc anodin, la gândul că mă voi reapuca de ţinut jurnale. La ce bun? L-am umplut totuşi cu povestea uneia dintre călătoriile în Italia, înregistrând febril, fără să ştiu de ce şi pentru cine anume, experienţa aceea copleşitoare. Aşa am găsit şi însemnările despre Siena, un oraş încremenit în timp, în timpul medieval, pe care l-am vizitat cu Pivnicera de mână, călătorind cu autobuzul din Florenţa. Le arunc aici, în marele ocean al internetului, precum un răvaş în sticlă despre care nu ştii dacă va ajunge vreodată la ţărm.
"Părăsim Florenţa pe drumul care trece pe lângă San Gimignano şi Montereggioni. Autobuzul e plin de japonezi care coboară la San Gimignano. Privirea înregistrează peisaje de vis, locuinţele cochete de pe dealuri, aceeaşi eternă frumuseţe toscană. După o oră şi un pic suntem la Siena. E altfel. Nu că n-ar fi totul atât de vechi, de medieval. Nu că n-ar fi extraordinar să o iei la pas pe străduţele astea de când lumea, care urcă şi coboară, pline de biserici şi lupoaice hrănindu-i pe Romulus şi Remus. Totul însă e mai provincial în comparaţie cu Florenţa, mai mic, mai concentrat, iar oamenii parcă poartă pe chip înfrângerea acestei depărtări faţă de centru.
Siena, de la Senius, fiul lui Remus, întemeietorul oraşului. Au avut aspiraţii măreţe sienezii. În ultimul mileniu. Şi-au dorit să devină să transforme cetatea în capitala Toscanei. I-au înfrânt pe florentini pe la 1260 şi a urmat un veac şi ceva de înflorire, timp în care au clădit majoritatea construcţiilor impresionante din oraş, Palazzo Pubblico şi piaţa centrală în formă de scoică. Au avut parte însă de mai multe ghinioane. În veacul al XIV-lea i-a lovit ciuma şi au murit în masă, iar pe la 1550, în urma unui asediu florentin, au murit şi mai mulţi. De atunci au decăzut în comparaţie cu învingătorii florentini, fiind condamnaţi la închistare, la nedezvoltare şi provincialism.
Se simte asta parcă şi astăzi în privirile oamenilor. Turiştii sunt un pic mai puţini, străzile un pic mai degajate. Palazzo Pubblico, cu piaţa, un loc superb. Enoteci, magazine de tot felul, dar care parcă nu au stilul, nu au rafinamentul florentin. Pozez porumbeii obraznici care curăţă firimiturile şi sparg paharele de pe mesele teraselor, sub ochii turiştilor nordici indignaţi. Mă sui în turn, 515 trepte, Pivnicera rămâne la bază. Privelişti minunate, sute de poze, cupluri de turişti care-mi cer să-i imortalizez cu aparatul propriu, lumea se întinde la picioarele mele şi eu o digitalizez neîncetat şi încântat, digitalizez clipa. Mă scobor şi dau zoom pe fântâna centrală din piaţă. Vedem apoi, în doi, muzeul din vechea primărie, cu frescele bunei şi relei ocârmuiri. Muzeul miroase a bătrâneţe matusalemică, e mai puţin îngrijit, mai puţin restaurat decât orice alt muzeu florentin. Probabil că sunt şi mai puţini bani aici.
Devorăm câte o felie de pizza, bem o Corona la două pahare, savurăm un tiramisu. Totul e un pic mai ieftin, doar suntem la Siena. Un neamţ blond şi aseptic citeşte ceva în ghid şi alungă porumbeii care i-au aterizat pe masă; noi plătim chelnerul abulic, rupt parcă din filmul Petrecerea cu Peter Sellers. E o melancolie aparte aici, în oraşul lui Senius.
Intru apoi prin câteva enoteci, din care mă încumet să cumpăr un Antinori, Tignanello 2005, dar nu mă încumet să vă spun cu cât. Şi mai iau alte două vinuri scumpe, suveniruri cu tanini. Se înnorează încet, parcă Siena vrea să ne alunge când ajungem în Piaţa Domului. Privim biserica superbă, cu coloane din marmură albă şi neagră. Materialele au fost cărate de locuitori acum multe sute de ani, din dorinţa de a crea aici cea mai mare biserică a creştinătăţii. Numai că o parte a domului a rămas neterminată, după cum arată un zid enorm şi decăzut, semn al ghinionului care a lovit oraşul. În lăcaş, un amvon al lui Nicola Pisano, lucrare impresionantă de la care nu ne putem lua ochii. Poate că acest dom e biserica toscană care ne-a impresionat cel mai mult. E pustie piaţa când plecăm şi plouă tot mai tare şi mai tare. Ducem cu noi în rucsacuri trei vinuri nepreţuite, dar şi amintirea unui oraş frumos şi trist, condamnat pe vecie să trăiească în umbra măreţei Florenţe."
Într-un fel, păstrând dureros proporţiile, Siena, vecina mai mică a Florenţei, a avut aceeaşi soartă precum Aradul faţă de Timişoara. Siena şi Fiorentina, UTA şi Poli. Simţi schimbarea de aer şi de atitudine de îndată ce cobori, din tren ori din maşină, în oraşul de pe Mureş. Simţi provincia provinciei. Şi rivalitatea zadarnică, afişată la nivel de pancarte, discursuri politice ori pur şi simplu ca bârfă curentă. Iar dacă eşti străin, timişorean ca mine, exilat la Arad, nu poţi să te consolezi decât cu frumuseţea decrepită a clădirilor, cu imensitatea Mureşului şi cu izul de Austro-Ungarie părăsită. Fiindcă prietenii nu pot fi de aici, din acest timp, din acest spaţiu. Fiindcă toate amintirile sunt din altă parte, de pe malul altui râu, din secundele altui timp.

2 comentarii:

  1. Cred ca e inutil sa-ti mai zic ca-mi place mult.

    RăspundețiȘtergere
  2. Nimic din ceea zicem în comunitatea noastră de bloggeri concentraţi la gura baricului nu e inutil, alibus. Şi după cum am văzut, şi experienţele proprii, şi cele comune au fost extrem de reuşite, ne-au plăcut mult. Rămâne de văzut ce vinuri şi ce călătorii ne va aduce 2011.

    RăspundețiȘtergere