Aventuri cazone cu Merlot şi "Carpaţi fără"

Pentru fiecare experienţă a trecutului există un folder care să o conţină, un sertar al memoriei creat de cineva înlăuntrul imprevizibilei maşinării umane cu mult înainte de inventarea computerului. Cineva ne-a organizat în foldere şi fişiere, în soft-uri şi hard-uri vii, înainte de Microsoft şi Apple, şi numai întâmplarea face că am descoperit asta mai târziu, într-un garaj de peste ocean, pentru a face posibilă joaca inepuizabilă cu calculatorul şi internetul.
Acolo, în folderul deja creat, ţinem faptele legendare ale propriei noastre existenţe, situaţiile limită, întâmplările derulate pe muchia dintre viaţă şi moarte, râsul-plânsul hohotit cândva.
Mă gândesc aici la vinul ieftin al anilor '80 şi la armată. La cozi şi alimentare, la sărăcia lucie, generalizată, la marele partid. Cred că era în 1986, toamna târziu, la prima zăpadă, şi cred că totul era din pricina unui Merlot produs într-una din marile podgorii ale patriei pentru a fi consumat de beţivii de pretutindeni. Steaua câştigase Cupa Campionilor, Cernobâlul explodase deja, aveam în gură gustul de iod şi de cenuşă al acelor ani de victorii fără speranţă. Şedeam pe burtă în întunericul precoce al serii, undeva în no man's land-ul unităţii militare şi aşteptam un moment prielnic să dispărem de acolo, departe de bătaia puştii santinelei. Îl aveam pe Bu lângă mine, colegul meu de liceu alături de care intrasem la aceeaşi facultate timişoreană. Îngheţasem de spaimă şi de iarnă amândoi, fiindcă tocmai sărisem gardul unităţii militare şi ne pregăteam de încă o escapadă la marginea marelui oraş. Eram terişti, TR-işti, adică militari cu termen redus, indivizi cu viitoare studii superioare, suspecţi în ochii tablagiilor şi damblagiilor din armata RSR. Şi ştiam că, în urmă cu câteva zile, un soldat din gardă a tras asupra altor camarazi amatori de escapade în Cluj. Căci plutonul, compania şi batalionul nostru se aflau într-o comună periurbană şi era plictisitor să-ţi petreci tot timpul în închisoarea aia cazonă cu miros de dezinfectant, urină şi betoane proaspăt văruite. Aşa că de ce să fi nu sărit gardul pentru puţină adrenalină şi o sticlă ieftină de vin roşu?
De fapt, comandanţii noştri se confruntau cu o epidemie de dezertări de seara până dimineaţa şi hotărâseră că trebuie să facă ceva. Nu de alta, dar la un important eveniment la care fusese prezent şi un anume general, câţiva viitori studenţi bătuseră foarte tremurat pasul de defilare, duhnind a vin de la birtul din comună. Iar alţii fuseseră prinşi cu sticla-n sân, pe scările pavilionului. De-acum maiorul Moş Pericol, plutonierul Cu nume uitat şi sergentul Puleaşcă deveniseră mult mai prudenţi, mai ales că nu puteau avea încredere în nişte viitori studenţi, adică în nişte inşi din speţa celor care porniseră în '56 revolta din Ungaria. La toate acestea ne gândeam stând pe burtă în prima zăpadă a anului, la vreo 5 kilometri de Cluj, aşteptând să plecăm o dată spre autobuzul de seară.
Era o foamete cumplită. În magazine nu se găsea nimic, nici pâine, nici lapte, nimic nimic nimic. La restaurante serveau o hrană din ciorbe şi nişte fripturi aproximative, însoţite invariabil de acelaşi vin roşu prost. Şi salam felii şi mămăliguţă şi cacao cu lapte. Cu o jumătate de kilogram de cafea puteai să-ţi cumperi o permisie de o săptămână, de la maiorul sau colonelul aferent, care şi începea să tremure de îndată ce vedea prohibita marfă. Şi pentru timişoreni asta nu a fost niciodată o problemă, fiindcă bişniţa pe filieră iugoslavă, cu Wiener Kaffee şi cu de toate, era în floare în Banat. În plus, un pachet de "Carpaţi fără" făcea 10 lei la Cluj, şi marfa asta, har Domnului, se găsea din belşug în tutungeriile timişorene, la 3,25 pachetul. "Carpaţi fără" de Timişoara, valută forte!
Totul a fost o abjecţie frumoasă. Am avut grijă să ne îmbătăm şi să ne întoarcem la timp în unitatea militară, neobservaţi de santinela înfrigurată. Găsisem această portiţă de libertate între două cercuri concentrice de sârmă ghimpată. De Paşti aveam să asfaltăm curtea unităţii împingând câte doi tăvălugul de fier pe platoul unde ni se dădea înviorarea şi adunarea şi unde răsunau cântece tembel de patriotice. De Ziua Regelui ne-au pus să mutăm brăduleţii din curte cu foile de cort. Sectoarele noastre pe care le măturam şi spălam zilnic erau closeturile turceşti, aleile cu frunze nesfârşite, pavilioanele şi platoul. În zilele calde şi fără represalii, ne suiam pe acoperişul pavilionului, fumam, făceam plajă şi jucam bridge cu colegii din Braşov şi Făgăraş.
În valize ţineam cărţi periculoase, cum ar fi Jurnalul de la Păltiniş, Epistolarul lui Liiceanu, Magicianul lui Fowles, Lupul de stepă al lui Hesse, Delirul lui Marin Preda, Războiul sfârşitului lumii de Llosa şi Călătorie la capătul nopţii de Céline. În răstimpuri, locotenenţii-majori ai companiei organizau câte o razie antiliterară, confiscându-le pentru biblioteca personală. Cam asta vânau, luau, confiscau: vinul şi cărţile, chestii care te îmbată. Şi ne ameninţau tot timpul cu tunsul zero, pedeapsa uniformizării. Îşi infiltraseră chiar printre noi turnătorii care îi informau despre beţiile şi fugile noastre de câteva ore, despre indisciplina studenţească de care dădeam dovadă. Când devenise cert că o vom păţi, cu o seară înainte ca frizerul să-şi facă treaba, ne-am ras pe cap cu toţii, fugitivii inconştienţi, pentru a nu le da satisfacţie purtătorilor de trese şi table. Cei care nu au făcut-o se numărau printre turnători şi spărgătorii de gaşcă. Din fericire, erau o minoritate.
Mai ştiu că am făcut cinci zile de arest, c-am jucat pocher acolo, pe prici, cu alţi penitenţi, mi-amintesc depozitul din pădure cu mii de cuiburi de ciori. În fiecare zi mureau cu zecile şi un soldat însărcinat cu curăţenia le strângea într-un sac, însoţit de un plutonier al draculuui. Am încă în gură gustul dulce-amar al acelor ani, de tanini amestecaţi cu zaharină, de ness şi cicoare, de gudron de "Carpaţi fără", simt mirosul de ulei de pe ţeava Kalaşnikovului, cel de latrine şi marmide cu fasole centenare, de cremă de ghete şi Dero. O dată am fost dus târăş vreo doi kilometri până în clădirea arestului pentru că îndrăznisem să nu opresc televizorul la ora stingerii, din cauza unei emisiuni culturale. Altădată am ajuns în acelaşi loc pentru că râsesem, alături de amicul Palievici, zis Pali, care-i recomandase sergentului-major, pentru durere de cap, un trasor.
După aproape 25 de ani, încă urăsc marşurile de 25 de kilometri şi gărzile la minus 20 de grade din pădurea cu ciori, instrucţia în noroi de pe Valea Murăturii , ordinele şi bătăturile. Şi încă-mi amintesc Merlot-ul ieftin din clădirea birtului comunal unde mai nimeream după o zi grea, cartuşele de Kent şi Vikend cu care camarazii mituiau comandanţii, valizele de lemn cu cârnaţi, haine şi cărţi de filozofie, gustul de ţigară tare şi proastă de după băile de cinci minute, prostia disciplinată din acel loc şi timp pe care le-am traversat în marş, de parcă nici n-ar fi fost şi nici n-ar fi fost posibil să fie vreodată, absurdul atât de personal al trecutului despre care simt uneori că nu mai am cu cine povesti, de parcă aş vorbi o limbă moartă ai cărei cunoscători s-au stins pe rând de bătrâneţe, de soartă sau de emigrare, o dată cu bancurile şi "şopârlele" de care nu mai râde nimeni.