Album de familie cu copiii Rugii 2023 de la Ferendia

Ruga noastră profană, de 15 august leatul 2023, de la Ferendia nr. 242, a adunat în curtea casei lui Tatabun, a lui Bati, a Mumei, a lui Moș Ion și a Babei Lena, vreo treizeci de oameni dragi, rude, prieteni, invitați speciali. Între sutele de Rugi care au reprezentat bornele afective  ale existenței satului, de când este el amintit în documente și de când nu este pomenit, și aceasta a avut încărcătura aparte a reîntoarcerii, a revederii, a redevenirii. 

Trei copilași, mai mulți prieteni timișoreni, rude prin alianță din îndepărtata Moldovă, destui amici arădeni și membri ai clubului, câțiva consăteni, alături de cei ai casei. Aceștia au fost invitații de Ruga 2023, între cei noi numărându-se Simona, colega de facultate a Adinei, și un distins domn din Germania, recent stabilit la Arad, alături de soția autohtonă, bună prietenă și colegă de școală cu doamna mea Pivniceră. Cam asta a fost componența ultimei întâlniri de sub șopru, de Sântămărie. Pentru gazde, evenimentul a început cu multe săptămâni în urmă și s-a concretizat în cele trei zile, 14, 15 și 16 august, care au reunit 30 de goști, veniți cu 10 mașini, pe Gealul Țiganilor din satul Feringia.

Chiar dacă părinții, bunicii și străbunicii noștri nu mai sunt, ei continuă să trăiască în sutele de fotografii expuse în încăperile casei. Nici pământurile lor nu mai sunt ale noastre, după confiscări și retrocedări, au devenit parte din uriașele ferme de modă nouă. Numai sufletul lor de feringeni și paori autentici continuă să trăiască în noi, în mine și în fratele meu Marcel, în nepoții Mihai, Mircea și în fiul Dani.

Din zecile de hectare care au dus la deportarea străbunicilor, a bunicii și a părinților mei nu au mai supraviețuit decât casa de la nr. 242 de pe Gealul Țiganilor din Ferendia și lanțul de pământ aferent. Adică o livadă de câteva sute de pomi, o viță-de-vie de câteva sute de butași. O găsești dacă mergi pe Drumul Mare, traversezi Vâna și faci la dreapta pe ultimul drum de țară din capătul satului. În felul lor stelar, Baba Lena și Moș Ion, străbunicul deportat în Bărăgan, care și-a pierdut piciorul în tinerețe luptând nevoit de partea Austro-Ungariei în Marele Război, Muma, bunica dragă, Mama (căruia nepoții i-au spus mai tâziu Bati) și Tata (Tatabun, pentru nepoței), chiaburii și deportații de serviciu ai obsedantului deceniu, continuă să-și cultive pământurile, să-și coacă pâinea, să-și crească animalele în locurile știute. Și o fac mai ales în inima mea, în visele nepovestite, în cărțile nescrise, în memoria eternă a Dumnezeului în care au crezut. 

Caii și câinii lor au murit de mult, vitele nu mai pasc pe Boaza satului, oile nu mai sunt sacrificate de Paști, porumbeii au migrat spre alte zări. Gustul perelor, merelor, strugurilor, prunelor, ludăilor, păsulii, pepenilor, castraveților, mărarului, hreanului și macului de altădată a pierit de mult, o dată cu toate bunătățile care l-au creat. Și totuși, chiar dacă grajdul a devenit odaie de locuit, chiar dacă cletul e baie și șoprul - sală de evenimente, încă mai bem aceeași apă a fântânii săpate de meșterii pricepuții ai altor secole. Doar că nu mai trudim la roata cu vadră și lanț, să scoatem sursa vieții de la 23 de metri adâncime, pe un deal dintr-un sat de care nu a mai auzit nimeni. Ci doar deschidem un robinet, facem un selfie, trimitem un gând peste ocean, navigăm pe net la o viteză mai mare decât cea disponibilă în marile orașe, o fi asta forma noastră bănățeană de libertate...

Altfel, destule sunt la locul lor, dudul și nucii nonagenari, apusul de soare între Cula Vârșețului și la Șumig, stelele Carului Mare, Luna de către Goale, locul acela din no man 's land-ul comunist în care Tata a putut să cultive vie și pruni și grâu și orice altceva într-un mod atât de plăcut, de trudit și de ilegal, la granița dintre două județe, două istorii și două iluzii. 

Cu astea în gând, ne-am dedat totuși la plăcerile prezentului, bucurându-ne de zecile de oaspeți veniți din Arad, din Timișoara, din Ferendia și chiar de pretutindeni. Am avut multe delicii la frapieră, copiii cei mici s-au jucat cu arteziene solare, au plimbat piscine supravegheați de câinii casei, iar cei mari s-au delectat cu vinurile liniștite și neliniștite, dar și cu răchiile obținute din fructele pomilor plantați de părinții noștri. 

Mai multe specialiste culinare s-au întrecut în bucătăria Mamei și a Mumei, pregătind un senzațional papricaș de pui la ceaun. Nu am dus lipsă nici de aperitive tipice, nici de deserturi de acasă, de prăjituri cu care suntem obișnuiți și răsfățați de atâta vreme de doamnele prezente. 

Ne-am zbuciumat cu mingi și cu jucării zburătoare, am huzurit în șezlonguri, am revăzut prieteni și consăteni dragi, am ascultat muzica trecutului și am degustat fructele prezentului, smochine, pere și prune, am strâns ouăle casei și am nostalgizat cu cei mai boemi dintre invitați. M-am bucurat să-l am alături pe Ceacea meu, pe fratele mai mare din toate punctele de vedere, mai vârstnic și mai înțelept, cel care a văzut pomii casei pe când erau lăstari, cel care i-a făcut cușcă iubitului câine curt Hac și cel care m-a învățat să iubesc cărțile mai mult decât pe unele ființe umane, deși biblioteca sa prohibitivă era strașnic păzită în anii '60 de înspăimântătorul Stăpân al Cărților. 

În acest an, în mod deloc paradoxal, în casa de la Ferendia s-a vorbit mai ales în bănățeană și în germană. Și asta fiindcă Marcela a avut grijă să-i traducă soțului Dietmar toate amintirile mele cu cei ai casei, povești care îl includ și pe măcelarul satului, și pe meșterii nemți care au clădit Casa Bătrână a lui Moș Ion, dar și cocoșul sacrificat pentru trăinicia construcției.

Așadar, după cum arată și albumul de familie,  copiii Rugii 2023 s-au numit Valentin, Tudor și Ianis, iar cei mari, Dani, Adina și Vali, Marcel, Sorina, Dan, Simona, Maria și Raul, Mihai și Axenia, Dietmar și Marcela, Claudia, Iasmina și Lucian, Alexandra și Ciprian, Mihaela și Flavius, Ion și Marin, Liliana, Niculina, Viorica, Domnița și Vasile. Iar copiii cu coadă au fost Pinot, singurul Teckel din istorie care a făcut vreodată naveta între Arad și Ferendia, și Ferry, ciobănescul distins care apără proprietatea. Un ochi mai cuprinzător ar fi putut observa prin preajmă și cele 12 găini de companie ale casei, dar și cocoșul competent care le poartă de grijă. 

Probabil că, pentru noi, aceasta este cea mai bună dintre lumile posibile: e lumea anodină dar identitară de acasă, cu toți cei dragi alături. O Rugă profană dar împlinită, ascultată de Cineva care, acolo sus, ne iubește. În ultimii ani, jocul de la Cămin s-a mutat prin Bluetooth în boxa Sony, iar rugăciunea se poartă mai mult în gând decât în  lăcaș. Chiar dacă nu o rostim în biserica frumoasă care se întrezărește printre pomii grădinii, probabil că ea, Ruga, se face la fel de bine auzită în urechile Creatorului. Și poate că tocmai asta face lumea să meargă mai departe...

 

 Galerie foto

 

Galerie video: O piscină umblătoare, 10 mașini, o singură Rugă