Despre Goale şi Feringia, o jale blândă ca o lumină de august

 
În ultima vreme, călătoriile au luat locul cuvintelor în viaţa mea. Nu trebuie să vă imaginaţi că mă duc la Paris ori că zbor în Maldive, în Tenerife ori la Veneţia. Nu. O fac mult mai aproape, la vreo 130 de kilometri de Arad, în satul meu, în Macondo-ul meu, Ferendia, aşezare căreia localnicii îi spun mai ales Feringia, cu accent pe ultimul i. Car cu mine în Yaris cele mai rurale obiecte: ţigle vechi de Jimbolia pentru reparat grajdul străbunicului, bidoane pentru prune, furaje pentru puii mei de găină şi curcă, vaccinuri pentru căţei, duhan pentru îngrijitorul casei - căruia îi spunem omul nostru din Panama, Vasile. Mă mână mereu un gând al întoarcerii, al reînrădăcinării. După moartea părinţilor, vibrează în mine un imbold irezistibil al semănării. Plantez pomi şi vie, distilez vin şi fac răchie, mă comport nostalgic, simt jalea trecerii dar şi bucuria întoarcerii acasă. Şi, colac peste pupăză, numele meu este Sămînţă.

Acum câteva zile, când era canicula mai mare, a trebuit să merg la Goale pentru a culege prunele lui Tatabun. Cum, nu ştiţi ce sunt Goalele şi cine este Tatabun? Povestea lor începe în anii treizeci ori poate că este atât de veche încât nici nu mai are vreun început. Atunci, în anii de dinainte de ultimul război, s-a născut tatăl meu, căruia nepoţii i-au spus în zilele din urmă Tatabun. A copilărit cu oile şi cu caii lui Tăicuţu, bunicul meu, ferindu-i animalele de ruşi prin pădurea de la Groapafundă şi prin alte păduri în care oamenii se ascundeau din calea unui destin tragic. Comuniştii i-au luat pământul şi dreptul la fericire. Cumva i-a păcălit însă, găsind de cuviinţă să pună stăpânire pe un hectar şi jumătate de pământ aflat la vreo şase kilometri de sat, în locul numit ironic Goale. Era un no man's land, un loc necolectivizat, necotropit de nici un ceapeu şi de nici un comunist oligofren, un teren situat în judeţul Caraş-Severin imediat la graniţa cu judeţul Timiş, din care Ferendia face parte. Goalele încep din apropierea locului în care se afla odată Gorunul cel mare de pe hotar, punct de azimut şi semn arhicunoscut de ferendeni, adică de de feringeni.Şi tot ca reper găseşti acolo o margine a pădurii numite Groapafundă iar dacă te uiţi în stânga, cum vii pe drum de la Gorun şi mergi către satul Surduc, vezi dealul numit Pălăria lui Dora şi vezi cum către vale duce Ogaşul Bicului.

În anii '60, '70, în RSR, când Ferendia era complet colectivizată şi cel mai mare lot particular de pământ era grădina de 3.000 mp a casei, la Goale erau trei micii moşii de câteva hectare: a lui Lonti, locul cel mai bun, cu casă şi acareturi, cu cruce de lemn, situat de partea cealalăltă a dealului, în vale, cum vii prin Ţiglărie, pe lângă hotarul cu satul Clopodia, prin Păgină. La mijloc era terenul lui Tatamic, fratele bunicului, un loc cu pomi şi viţă-de-vie, cu sălaş şi fântână, cu pădure în buza curţii. Iar mai încolo, către vârful dealului şi Groapafundă, se afla pământul Tatei, cu teren arabil, cu pădure, cu vie pe araci, cu pruni şi scaieţi. Un paradis precar, liber de comunism, învăluit în praful singurătăţii şi în speranţa venirii americanilor. Cele trei sălaşuri se aflau de aceeaşi parte a drumului, un drum de ţară, situat mai jos decât nivelul caselor şi decât marginea dealului, ca un vălău înclinat care ducea la Groapafundă. Mi-am petrecut o bună parte a copilăriei pedalând pe acest drum în şaua bicicletei Carpaţi, păzind lubeniţele cu bunicul Tăicuţu, culegând prunii şi strugurii Tatei, cărând fânul cu ipilele lui Tatamic, furându-i acestuia din urmă câte-o boabă de lipovană, otel sau tămâniţă din care ieşea un must dumnezeiesc.

Acum, după această lungă introducere în propria-mi nostalgie, puteţi încerca să înţelegeţi de ce am luat drumul Goalelor pe o arşiţă de 39 de grade în cocia lui uica Tranda Ceocheai, însoţit de nepotul Mihai şi de Vasile, omul nostru din Panama. Cum, nu ştiţi nici cine este uica Tranda? Ei bine, trebuie să vă imaginaţi un paore care se apropie de 80 de ani dar care arată cam de 60, uşor nebărbierit, cu pălăria arsă de soare şi roasă de vremuri, conducând cocia şi strunind cei doi cai care poartă acelaşi nume, Noni. "Aşa i-am luat, explică el, dacă aşa i-o cemat, io nu le-am mai schimbat numile. Unul o avut opt ani la revoluţie, al alb; ălalantu, al roşu, o fost dă doi ani tot atunşea."  Cum drumul e aproape impracticabil pentru alt vehicul decât cocie ori tractor, uica Tranda s-a oferit să ne ducă el la Goale. Imediat după revoluţie, Tata plantase acolo în locul viei vreo 200 de pruni. Câte prune o fi cules de acolo şi câtă răchie o fi făcut nu ştiu să vă spun, fiindcă eu nu am mai dat pe la Goale de vreo 15 ani. Ştiu însă că ultima culegere s-a petrecut cu destui ani în urmă. După moartea Tatei, în grădina casei de la Feringia am tot semănat vie şi pomi, imitându-l, căci ştiu bine că el continuă să trăiască prin rădăcinile sale, prin fiecare mlădiţă de vie, prin fiecare creangă înflorită de pom. Şi atunci cum să las de izbelişte bunătate de pruni legendari de la Goale?

Uica Tranda îşi mână încet bătrânii cai pe strada bisericii, Mihai şi Vasile şed cuminţi mai în spate pe o scândură aflată în echilibru precar, eu mi-s lângă uica Ceocheai, cu aparatul foto de gât. Avem cu noi două bidoane goale pentru prune şi o ladă frigorifică plină cu apă, vin şi bere. Trecem pe lângă Mormânţul pocăiţilor, ne scoborâm prin Ţiglărie şi-o luăm pe vale către Goale. Lui Noni unu, calul cel alb, nu-i plac scoborâşurile şi trage stânga, de parc-ar vrea să iasă de pe drum. E vai ş-amar de slab şi bătrân, are 32 de ani şi un păr de doi ţenti pe care uica Tranda i-l tot desprinde când dă uşor în el cu zbiceala. "O mers bine până în toamna trecută, când o cam tăbărât, spune căruţaşul." Noni doi, de 26 de ani, calul roşu, mai în putere, ne ţine pe drumul cel bun. Trecem pe lângă pomii uscaţi ai ceapeului, printr-o vale cu ierburi înalte, cu sălcii crescute de-a lungul Vânei secate. Un şarpe mort se odihneşte pe marginea unui pod de beton, caii nu ştiu cui pasc liniştiţi, caprele şi oile cuiva s-au tras deja la umbră. Nişte câini ciobăneşti împart cu o ciorcuşă un leş uscat de oaie. Ajungem în Păgină, ramurile copacilor au înghiţit drumul, care numai aşa nu se poate numi, fiind mai degrabă două şanţuri de lăţimea roţilor de tractor, acoperite cu spini şi buruieni.

 

Din loc în loc, se văd pruni înconjuraţi de ruguri, năpădiţi de liane şi tufe. Ne apropiem de Goale, însă părăsim valea şi suim către drumul care vine de la Vranăr şi duce la Surduc. E tot mai cald şi mă năpădesc amintirile, nimic nu mai pare ca-n copilărie, oi fi şi eu un prun îmbătrânit, înecat de această sălbăticie a trecerii...

Uica Tranda e mai pragmatic, îşi odihneşte caii antici care suie şi coboară, înţepaţi de spini şi tăuni. Gorunul cel mare nici nu mai este, zărim marginea pădurii de la Groapafundă, însă nu se vede nici urmă de drum către Goale. În doar 15 ani, drumul a devenit pădure, îi poţi urmări şerpuirea. Uica Tranda duce caii direct prin iarba dealului, printre arbuşti şi trandafiri sălbatici, până unde ar trebui să zărim prunii lui Tatabun. Doar că acolo nu mai e livadă, ci pădure. De plop, de stejar, de tei. Şi totuşi zărim, în marea de copaci, fructele albastre, prunele pârgaviţe. Bem bere, să prindem curaj la aproape 40 de grade Celsius, şi începem culesul. Uica Tranda taie o jâdă şi bate crengile, noi culegem aplecaţi în iarba care pute a porc sălbatic. În patru ceasuri, abia am umplut bidoanele, 140 de kilograme de prune ale lui Tatabun. La sfârşit l-am luat pe Mihai şi am explorat ce mai rămăsese din Goalele de altădată. Fiul şi nepotul pe urmele tatălui, pe urmele bunicului...

Înspinaţi şi năduşiţi, am regăsit vechiul drum, acelaşi vălău care este înconjurat acum de copaci înalţi, înecat de zăpuşeala de august. Ici-colo găsim o pacică în frunze, un lamp ruginit, o gumă de tractor în care s-au adăpat cândva orătăniile. Casa de pe moşia Tatei e dărâmată de mult, terenul arabil e acum pădure, iar drumul spre deal un şir de tei şi stejari tineri. Către vale însă, mai vezi calea de ţară, neatinsă, necălcată de zeci de ani de orice fel de roţi. Din sălaşul lui Tatamic, în care am petrecut multe zile şi multe nopţi alături de atâtea fiinţe dragi care nu mai sunt, n-au mai rămas decât nişte urme de gard şi nişte enorme pietre de fundaţie. Am mai găsit totuşi nişte tufe de flori şi un burlan răstignit între arbori. Cum am suit spre stânga, părăsind drumul, am dat de o iarbă uscată în care bătrâna vie a fratelui bunicului încă se mai chinuie să existe, ba chiar are şi struguri. Mă voi întoarce să-i gust în septembrie, de parcă aşa aş putea regăsi aroma copilăriei duse.

Mai jos, pe drumul ascuns, descoperim casa lui Lonti, între urzici de trei metri. Nu mai are geamuri, dar se află încă în picioare, ţinând piept timpului şi pădurii invadatoare. La capătul drumului se deschide o vale minunată, cu stejari seculari, cu peri imenşi pe coama dealului, cu sălcii care se unduiesc în vântul fierbinte. O cruce pe care sunt trecute numele ctitorilor, între care şi cele ale lui Lonti şi Tatamic, marchează începutul ori poate sfârşitul acestei explorări. Ne întoarcem aproape leşinaţi, prin via înierbată, cu ochii la teii imenşi din pădurea Tatei. Uica Tranda a suit deja caii în drum, Vasile ne face cu mâna din depărtare, berea şi apa au fost băute de mult. La telefonul digital, în timp ce uica Tranda îşi mână caii din celălalt mileniu, uica Achim Nica îi zice de jale, Lăsai puşca ruginită, Mor, Murgule, de năcaz, Mariana Drăghicescu doineşte despre un Struguraş bătut de soare, iar Nicoleta Voica tânjeşte după un Lăstărel de pe Caraş. Noni unu nu mai poate, a obosit în 32 de ani de soldă în slujba lui uica Tranda. Când vine vreo coborâre abruptă, omul nostru din Panama sare să pună pana la roata căruţei. Sus, pe coama dealului, se vede Dealul Şumigului, iar cum ajungem pe moşia lui Vranăr, ni se înşiră în faţa ochilor Boaza şi casele Feringiei. Biserica e pusă baş pe axul drumului, nu avem nici o şansă să rătăcim drumul de întoarcere din această sălbăticire. Doar gândul încă mai colindă înapoi, în locul cu pădure de tei şi cruce de lemn în care, cu prea mulţi ani în urmă, un trup de copil pedala pe o bicicletă Carpaţi în căutarea celor mai bune lubeniţe şi a celor mai buni struguri din lume.

 

Mic dicţionar de cuvinte faine

ipile - lemne lungi şi uşoare cu te opinteşti să cari căpiţa de fân

paore - ţăran bănăţean dintr-o specie de român autentic pe cale dispariţie

ţenti - subunitate de măsură a lumii pe care unii domni de la oraş o numesc centimetru

Vână - apa nămoloasă a Feringiei care astăzi curge mai mult în amintire

Vranăr - domeniu legendar al celui mai cunoscut moşier al Feringiei din care astăzi nu au rămas decât nişte plopi şi nostalgia

ciorcuşă - o cioară mică şi obraznică cu care nu ai vrea să ai de-a face dacă ai fi paore

zbiceală - un fel de schimbător de viteză pentru caii lui uica Ceocheai, în speţă, şi pentru toţi caii din lume, în genere, căruia cunoscătorii îi mai spun zbici

prună pârgaviţă - prună albastră din care rezultă cea mai bună răchie, dar şi cele mai neplăcute vânturi

jâdă - băţ lung din  lemn cu ajutorul căruia Tăicuţu şi Tatabun reuşeau să scuture toate prunele din pomii care nu mai sunt

pacică - încălţare din piele dar mai ales din gumă cu care babele de altădată lăsau urme în praful zilei

lamp - lampă de sex masculin care lumina, cu ajutorul petroloiului, nopţile rurale de dinaintea electrificării

Boază - deal din marginea Feringiei folosit ca păşune de ciobanii prezentului şi ca derdeluş de copiii trecutului

Pe strada Bisericii, Prin Ţiglărie, O mică filmare, Goalele, Casa lu Lonti, drumu şi lampu, O scurtă privire, Noni Unu şi Doi, Mihai şi Vasile, Vasile merge înaintea cociei, Cucuruzu lu Rusnac, sănătate la neamuri