miercuri, 8 decembrie 2010

Cuvinte cheie: SERVE, degustare, surpriză, trufe, Cuvée Alexandru


Aţi dormit vreodată într-un conac boieresc cu scopul precis ca a doua zi să degustaţi un vin de aproape 90 de puncte dintr-o vie care nu mai există, în faţa unor mese pline cu foie gras şi alte specialităţi culinare pe bază de trufe?
În mod bizar, o asemenea acţiune nu se petrece în perioada interbelică, la proprietatea vreunui politician, bancher ori comerciant din preajma Bucureştilor, ci în zilele noastre, de criză. Ca "vestici", am trăit-o în prezent, fără pic de remuşcări, experienţa aristocratică vreau să spun, graţie companiei SERVE, care ne-a invitat, în patru, la prezentarea câtorva dintre vinurile sale vechi şi noi. Şi dacă ar fi fost numai atât, evenimentul tot s-ar fi dovedit unul dintre cele mai reuşite. Expertul organizator Dan Săvulescu şi firma pe care o reprezintă ne-au rezervat însă şi o altă savuroasă surpriză: dacă în iunie, la precedenta întâlnire, ne-a supus unei interesante degustări cu ochii larg închişi, acum ne-a pregătit un deliciu gastronomic creat de maestrul bucătar Ştefan Bercea. Şi nu ne-am dat seama de asta decât atunci când am încercat/cunoscut/simţit gustul inconfundabil al trufei. A trebuit să parcurgem însă 500 de kilometri printr-o Românie a ceţurilor, a ploilor şi a zăpezilor, pentru a găsi, nu la rădăcina vreunui stejar măreţ din câmpia bărăgană, ci într-un cort de plastic ridicat în curtea unei crame de modă nouă, fructele misterioase ale trăsnetului.

România în decembrie este o continuă expoziţie foto, dacă o parcurgi cu aparatul gata pregătit, fotografiind totul din fuga maşinii. Într-o joi, Titi şi-a pus ochelarii de soare, şi-a pregătit Opelul de drum lung şi s-a întrecut pe sine în arta şofatului. Valea Mureşului ne-a încercat cu puţină ceaţă, însă restul Ardealului, până pe la Braşov, ne-a întâmpinat cu un soare blând şi cu peisajele sale de goblen: munţi înzăpeziţi, păstori cu oiţe, curcubee, furnale şi turle de biserici de toate mărimile, culorile şi confesiunile. Nici nu am realizat când am ajuns la Fântâniţa Haiducului, un loc unde arădenii pot mânca bine, pe la jumătatea distanţei dintre casă şi îndepărtatul Bucureşti. Un complex turistic cu limuzină la scară şi căţel gudurător, cu arbori înclinaţi deasupra şoselei, cu şemineu rustic în care arde un foc inspirator. Pe drum am pozat sau am ratat, între altele, căruţe cu fân, Dacii cu frigidere, mioare şi ciobani cu celular. Către sfârşitul drumului de zece ore, care a inclus şi vreo 15 kilometri de autostradă sibiană proaspăt inaugurată, Vechiul Regat ne-a întâmpinat cu ceaţă, ploaie şi spleen. Am părăsit luminile umede ale Văii Prahovei şi am ajuns la Urlaţi, unde Titi ne-a condus pe un traseu iniţiatic, numai de el cunoscut, până în punctul din care ne-a preluat oenologul Gabi Lăcureanu, cel care ne-a asigurat şederea la pensiunea Casa Colinelor şi o degustare cu trei dintre vinurile noi ale Cramei Basilescu: un tulbure dar plin de personalitate rosé, un excelent cupaj de patru vinuri albe: Fetească Albă, Chardonnay, Riesling şi Muscat, pentru care merită să mă întorc cândva acolo, şi o foarte tânără şi încă nepregătită pentru ieşirea în lume Fetească Neagră. Să mai spun că Fantomas, căţelul cramei, se afla la post la ceasul acela târziu din noapte, adulmecând plasele cu mâncare şi mirosul familiar al oaspeţilor.

A doua zi, vineri, ne-am mutat cu toţii la Conacul dintre vii, într-un decor boieresc cu muşcate, grinzi enorme de lemn, rogojini şi mobilier din fier forjat, pe muzica nostalgică a lui Cristian Vasile, pregătindu-ne sufleteşte pentru întâlnirea de sâmbătă de la crama SERVE.
Acolo, la Ceptura, gazdele au ţinut la etichetă, la propriu şi la figurat, căci ne-au pregătit, pe lângă vinurile şi trufele de rigoare, şi bileţele autocolante cu numele fiecăruia, pentru a pune puţină ordine onomastică în lumea baricurilor şi a cisternelor în care sălăşluiesc toate vinurile viitoare. E foarte bizar cum o cramă nouă, modernă, în fapt o construcţie cât se poate de tehnologică, un locaş de manometre, tabele ale elementelor, eprubete, depozite şi linii de îmbuteliere, se poate transforma peste noapte într-un local select, unde poţi să te răsfeţi, în cadru distins şi cosmopolit, înconjurat de maeştri ai artei culinare, ai vinului şi ai organizării, de somelieri şi condeieri virtuali, într-un aristocratic festin al simţurilor, care aparent nu ţine cont de criza profundă a lumii în care trăim.
Amfitrionii de la Ceptura, Mihaela Tyrel şi Louis Heriard Dubreuil, Dan Săvulescu şi Aurel Rotărescu, au pregătit o întâlnire de nota 10. O degustare la baric a precedat toate întâmplările oenologice şi gastronomice derulate pe parcursul a 6-7 ore. Am putut aprecia câteva dintre vinurile foarte tinere ale cramei: un Chardonnay de al cărui buchet m-am îndrăgostit pe loc, un Sauvignon Blanc şi un fin Pinot Noir, a cărui evoluţie merită să fie urmărită. Ne-am delectat apoi cu preparatele culinare pregătite, într-un cort supus intemperiilor, de maestrul Bercea, după ce Rosé-ul 2010 ne-a ameţit un pic cu savoarea lui încă nemedaliată. Bloggerii şi invitaţii au pozat tot-tot-tot, cocoţaţi pe unde apucau, ascunşi printre plante ornamentale, căutând să surprindă spiritul inefabil al întâlnirii, gustul indescriptibil al trufelor, buchetul neaşteptat al fiecărei clipe. Era o lume de somelieri, de condeieri, de oenologi, de patroni, de gastronomi, o insulă de dezmăţ al simţurilor într-o mare de sărăcie şi zloată. Şi, pentru o clipă, mânat de un simţ al autoironiei, exagerând deliberat proporţiile ospăţului, n-am putut să nu mă opresc din acţiune şi să nu mă contemplu ca pe un actor ori figurant din filmul La grande bouffe.
Către seară, într-un acces de sinceritate a observaţiei, am surprins oboseala de pe chipul lui Dan Săvulescu, omul responsabil cu întreaga nebunie coordonată a organizării, a aducerii tuturor fiinţelor şi bunătăţilor de acolo, de la capete de ţară, la un ceas anume, într-un loc anume.

Degustarea în sine a cuprins o interesantă verticală cu Fetească Neagră marca SERVE, 2006-le ţinut în sticle cu dop sintetic, care se deschide totuşi atât de frumos după o decantare studiată de 90 de minute, 2007-le amintind de primul doar prin buchet, un 2008 diferit şi de care nu ştiu ce să povestesc şi apoi remarcabilul 2009, favoritul oenologului şi al "vesticilor", un vin de care vom mai auzi cu toţii, poate mai mult şi mai des decât de consacratele cuvée-uri ale casei. Ne-am bucurat de explicaţiile şi de grija oenologului Aurel Rotărescu, care ne-a dezvăluit cum a (fost) creat Cuvée Charlotte. Vinul final, Cuvée Alexandru 2007 (argint şi 89,5 p la Viena), licoarea unei vii dispărute, a încununat o degustare de referinţă, un superlativ românesc al manifestărilor de gen.
În termeni de top, plăcerile culinare cu trufe ale maestrului Bercea, Cuvée Alexandru şi Feteasca Neagră 2009 sunt, în mod subiectiv, cuvintele cheie ale reuniunii de la SERVE. Breasla curioasă a blog-condeierilor a avut grijă să surprindă fiecare moment pe "pelicula digitală", grupul simpatic de la vinul.ro cu un Cezar Ioan suit şi pitit şi alungit în toate ipostazele fotografului atotprezent, un Radu Rizea impozant şi un Vali Ceafalău foarte profesional în toate atingerile sale de vin, de pahare, de trufe şi baricuri. Nu au lipsit discretul alibus, amicii George Mitea şi Ciprian Haret, somptuosul Paharnic şi nici mai noul Sorin Încă un vin?, comeseanul grupului Vestik, alături de care am dat gata o tavă de aperitive cu trufe, nişte rosé-uri 2010 şi în general toate lucrurile irezistibile care ni s-au perindat prin faţa ochilor şi pe sub nasurile atente la orice.

Pentru unii, vinul reprezintă o simplă băutură de la Vinalcool, lemnul de stejar al butoiului în care se învecheşte - un banal combustibil pentru soba de tuci, iar trufele, nişte ciuperci pe care le râmă porcii la rădăcina copacilor încă netransformaţi în lemne de foc. Iniţiaţii însă văd în trufă un rod al fulgerului, un dar al zeilor, o revelaţie ascunsă la rădăcina stejarului. Iar acest arbore îl asociază unui instrument de comunicare între oameni şi zei. Şi vinul, păstrat în baricurile de stejar, îl descriu ca pe o băutură a nemuririi, a cunoaşterii, a iniţierii. Cum "vesticii" nu se numără în nici un caz printre indivizii din prima categorie, nu e de mirare că le-a fost dat să caute să înţeleagă şi să pătrundă tâlcurile adânci ale lucrurilor desemnate de cele trei cuvinte. Ultimul prilej de cunoaştere le-a fost oferit de SERVE, iar acum există toate şansele ca Vestik să se transforme şi în Asociaţia Degustătorilor Neautorizaţi de Trufe...

Galerie foto 1 Galerie foto 2

5 comentarii:

  1. Felicitări pentru pitorescul și bine documentatul post. Sunt negru de invidie că n-am putut să vă însoțesc la această extrem de reușită degustare, dar promit că data viitoare vă voi fi comesean!

    Cu multă prețuire,

    Răzvan Jurca

    RăspundețiȘtergere
  2. Să ştii că ne-ai lipsit, Răzvan. Am fi putut conversa, la aceeaşi masă, despre lumea de ieri, în deplin contrast cu întâmplarea aristocratică de la SERVE. Şi am fi putut înţelege mai bine, împreună, cât de mult s-a schimbat totul de când a crăpat RSR-ul. Dar n-au intrat zilele în sac, vinurile înapoi în struguri şi trufele pe panta periculoasă a dispariţiei, mai sunt multe surprize de adulmecat, şi eu sper să le savurăm împreună.

    RăspundețiȘtergere
  3. Da, privilege, marul. Uneori batem sute, mii de kilometri, alegând zeci de schimbări de direcţie, de combinaţii stânga-dreapta-înainte-înapoi numai pentru a privi cum apune soarele pe un strugure anume, undeva la câteva sute de metri deasupra privirilor celorlalţi, într-un loc pe care noi înşine îl punem pe hartă. Alteori facem asta pentru a ajunge într-o tainiţă anume dintr-un spaţiu despre care nici n-ai bănui că există dacă nu te-ar mâna într-acolo o anume logică a iniţierii. Ori pentru a prinde clipa primei ninsori căzute pe ultimul trandafir galben care păzeşte via şi conacele altui timp, încă neîmpărtăşit. Călătorim până la capătul tuturor acestor drumuri pe care poţi să le compari cu nişte pâraie care curg înspre râuri ce duc în fluvii care se varsă în marea cea mare. În Marea de Vin, purtând aromele tuturor strugurilor, sedimentele coacerii şi putrezirii, epavele imperiilor şi ale trecerii. Pe valurile ei corpolente, îmbătaţi de profunzimea taninilor, avem privilegiul să navigăm pentru a zări din când în când leviatanul din a cărui burtă vom evada la urmă pentru a ne întoarce la ritmurile banale ale existenţei concrete.

    RăspundețiȘtergere
  4. un loc unde arădenii pot mânca bine, pe la jumătatea distanţei dintre casă şi îndepărtatul Bucureşti. Un complex turistic cu limuzină la scară şi căţel gudurător, inchiriere limuzina bucuresti

    RăspundețiȘtergere