luni, 26 septembrie 2011

Adevăruri, uimiri şi prejudecăţi despre Bulgaria, surprinse în mişcare, prin geamul maşinii

Am lăsat să treacă un număr de zile de la ultima escapadă oenologică şi implicit de la postarea aferentă, cea legată de Bulgaria, pentru a povesti din nou despre ea. De parcă n-am apucat să-mi spun toate gândurile, să expun toate imaginile, să înşir adevăruri şi prejudecăţi despre ţara vecină surprinse din mişcare, prin geamul maşinii.
La urma urmei, nu e mare scofală. Parcurgi la cuşetă, 600 de kilometri cu trupa de degustători neautorizaţi, îl fotografiezi pe Silviu în vreme ce face alpinism feroviar, dormi o noapte pe muzica roţilor de tren şi a telefonului Samsung pe care un amic îţi arată ultima ofertă de "teneşi" de la supermarket, iar apoi iei contact cu vechea gară a Capitalei. Cei care te-au invitat, organizatorii, te aşteaptă la autocar. Apoi treci Dunărea şi literele se schimbă şi chipurile se schimbă şi steagurile se schimbă. Alb-verde-roşu lângă albastru cu steluţe; chipurile, suntem în Uniunea Europeană.
E plăcut să priveşti marele fluviu dintr-un fotoliu de autocar, asta îţi dă nu atât bucuria trecerii în altă ţară (sentimentul ăsta e relativ şi contradictoriu pentru provincialii de la vest care suntem), cât senzaţia că poţi evada cu ajutorul apei de pe ambele maluri anoste către Marea cea mare, într-un spaţiu albastru, infinit şi pur. Şi te-ai muta îndată pe unul din şlepurile ori vapoarele care alunecă de-a lungul Dunării, scăpate parcă printr-o minune de braţele monştrilor metalici de pe mal.
În Bulgaria toate sunt bune, dar nu neapărat şi frumoase. E multă paragină şi-s multe cutii de chibrituri în care locuiesc oameni. Ca la noi. Fiecare cu aparatul său de aer condiţionat sau cu lipsa lui, cu cearşafurile şi chiloţii fluturând în vântul cu miros de furnal şi de H2SO4. Puţine termopane şi multe crăpături şi peste tot fabrici şi uzine, turnuri şi turnuleţe cu fumuri albe sau gălbui şi dâre de avioane care taie cerul şi furnalele în două, printre brazii piperniciţi. Dacă are ceva din belşug Bulgaria, acelea sunt furnalele. Şi reflectoarele. Peste tot vezi foişoare şi stâlpi cu reflectoare. Şi în cel mai prăpădit depozit de fier vechi, în cel mai deprimant autoschrott ori dărăpănat ceapeu. De parcă cineva e suficient de nebun să fure de-acolo ruginiturile şi putregaiurile care zac alandala în soarele de septembrie.
Călătorim prudent pe şoselele şi autostrăzile când proaste, când - mai rar - netede ori în construcţie. Şoferul pare perfect adaptat la mediul acesta sudist. Ştie să se înţeleagă cu toată lumea, cu organizatorii, cu poliţiştii, cu toţi cei care au legătură cu maşina imensă pe care o conduce. Aceasta face o umbră de insectă metalică pe asfaltul autostrăzii şi eu surprind obiecte şi oameni din goana cuminte a autocarului. Tractoare care ară, avioane planând deasupra blocurilor unui mare oraş, construcţii în destrămare, vii îngrijite ori lăsate de izbelişte.
Sunt foarte puţine lucruri frumoase pe care să le redau aici, poate că tocmai călătoria în sine (de asta au avut grijă prietenii care ne-au invitat) era cel mai frumos lucru care ni se putea întâmpla, alături de alte câteva momente de graţie. Printre acestea, Bessa Valley Winery, câte o cupolă aurită de lăcaş ortodox, câte un apus de soare irepetabil, dar şi contactul vizual cu gloria trecută a unui vechi oraş, cândva capitală de imperiu în miniatură.
Şoferul şi-a dotat parbrizul cu cele mai protectoare obiecte cu putinţă: câteva icoane în plastic, mai multe odorizante, nişte cruciuliţe cu franjuri care se bălăngăne pe autostrada precară, un steguleţ roşu, galben şi albastru şi un GPS care ne arată calea. Şi când are de-a face cu poliţişti, care parcă sunt identici cu cei din anii '80 şi '90, încă neieşiţi la pensie din cauza crizei ori profesiei încă profitabile, ştie bine ce are de făcut. Cu o sumă nu tocmai modică, în euro, orice problemă se rezolvă, cu condiţia să mai treacă şi ceva timp. În care poţi constata asocierea atât de potrivită între Loganul organelor bulgăreşti şi indicatorul cu localităţi între care se numără şi House of Humour (denumirea chirilică mi-e chiar imposibil s-o scriu aici).
Altfel, de poliţiştii bulgari numai de bine. Am văzut şi un pluton de asemenea purtători de caschetă, îndrumând un şofer de BMW către o destinaţie necunoscută, dar sigură. Am mai surprins prin geamul aproape curat al autocarului tot felul de reclame cu dive, nişte litere chirilice, Novo Selo, pe un deal golaş-golaş, iar la întoarcere, o dună înghesuită în molozul de la poalele unui deal pe care este aşezat Oraşul Ţarilor.
Dacă despre sărbătoarea din Bessa Valley, marcând cei zece ani împliniţi de producătorul vinurilor Enira, am scris pe larg într-o postare anterioară, poate că şi Plovdivul merită să fie amintit acum şi aici. Nu neapărat pentru hotelul cu multe stele la care am fost cazaţi şi în apropierea căruia şoferul autocarului a mai încasat o amendă, aşa, pentru stimularea turismului în Bulgaria. Şi nici pentru panorama cu coline şi blocuri pe care am surprins-o prin geamul maculat de la etajul şapte. Cât mai ales pentru experienţa nocturnă de la Piano Bar, localul în care, paradoxal, o extraodinară trupă rock ne-a făcut, pe unii, să uităm de băutură şi de alte tentaţii şi să degustăm la ceas târziu o muzică de cea mai bună calitate. A fost o noapte cu Affection Band, dar mai ales cu Red Hot Chili Peppers, Dire Straits, Joe Cocker, Deep Purple, Bon Jovi, John Lennon, Europe şi aşa mai departe, cu piese vechi şi irezistibile cântate de o trupă nouă, captivantă. A fost o experienţă în roşu şi albastru de bar, cu chitară bass şi plete în balans, o nebunie a ritmului mai puternică decât orice drog, pentru care merită oricând să ne întoarcem la Plovdiv.
Pe urmă, după atâta chef cu vin şi artificii la Bessa Valley Winery, cu whisky şi cu rock la Piano Bar, a trebuit s-o luăm îndărăt, către casă, traversând micul imperiu balcanic, în două ediţii, de altădată, căruia unui îi spun bulgar, iar alţii vlaho-bulgar. Am ajuns în fosta sa capitală, Veliko Târnovo, unde am găsit un oraş în care splendoarea conlocuieşte cu mizeria într-o deplină armonie, întreţinută ori netulburată probabil de criză. Construcţii superbe se înalţă de o parte şi de alta a străzilor abrupte, şerpuite, pavate cu piatră veşnică, lângă ruine printre care poţi distinge faianţa vreunei băi demolate cu tot cu odaia. O panoramă grandioasă se deschide ochiului în locul bine ales pentru parcarea autocarului: ziduri de cetate şi biserici pe coline şi bastioane şi creneluri, gloria ciobită a unui trecut aproape măreţ. Şi nişte clădiri aşezate bizar de-a lungul drumului fortificat, precum magazinele cu şolocaturi de pe Ponte Vecchio. Am păşit un pic prin oraş, am tras la Hanul lui Hadji Nikoli, important negustor şi, inevitabil, patriot local din veacul al XIX-lea, am fost ospătaţi cu un meniu ales şi cu vinuri pentru care am dublat comanda, iar apoi am părăsit locul promiţându-ne c-o să revenim măcar pentru o noapte şi zi, cândva, într-un viitor mai mult sau mai puţin apropiat.
Pe drumul de întoarcere în ţară, alte furnale, alte blocuri, alte antene. Ori poate aceleaşi, surprinse de aparatul Canon în lumina înserării. Şi apoi scrie în sfârşit "România" pe un panou oarecare şi traversăm Dunărea către acasă, către acel acasă atât de aproape pentru bucureşteni, departe încă pentru arădeni şi timişoreni. Şi dacă vreau, pot chiar să pozez şcătula cu termopane a vămii româneşti lângă care aleargă câinele aproape vagabond al locului. Şi pot surprinde, în lumina tot mai slabă, un parapantist aterizând pe un câmp şi apusul magic al soarelui zilei care piere.
Gata, am ajuns în gară. Ceilalţi sunt aproape acasă, noi mai avem însă de traversat o ţară.

Galerie foto 1 Galerie foto 2

joi, 22 septembrie 2011

O rugăciune de întoarcere în blândeţea timpului trecut


M-am gândit mult, poate că nici n-ar fi trebuit să vă scriu despre toate acestea. Să nu vă spun că mi-am petrecut ultimele trei luni, aproape zi de zi, într-un loc despre care în mod obişnuit nici nu vreţi să ştiţi că există. Printre zeci de bunici bolnavi, care se plimbă de colo-colo, crezându-se pe un tren sau pe un peron, încărcaţi de griji şi deliruri pe care nu le poate suporta o omenire întreagă.
Să nu pomenesc nimic de nopţile nedormite de spaima unei inimi care ar putea, într-o secundă anume, să nu mai bată. De vaiete şi slăbiciuni finale, de sentimentul părăsirii, de cei ale căror nume trebuie scrise pe un cărucior. De dozele indispensabile de Tramadol fără de care durerea devine de nesuportat. Poate că nu ar fi trebuit să vă mărturisesc că există lucruri mult mai cumplite decât moartea.
Trebuie să fie însă şi cotlon al internetului alocat acestor gânduri, poate că internetul însuşi reprezintă expresia, înfăţişarea tuturor gândurilor, oricât de triste, extatice, pornografice, spirituale ori vulgare ar fi ele. Poate că internetul este un ecran de proiecţie a gândurilor şi eu am aprins proiectorul şi am trimis în colţul ăsta jetul cu imagini şi lacrimi dintr-o nevoie de nestăvilit. Mai mult pentru mine însumi, pentru copilul care am fost, pentru bătrânul care poate nu voi fi.
E ciudat că nu pot să stric sau să rup toate aceste vorbe, aşa cum faci de obicei cu o ciornă, cu fila de roman încă neînceput refuzată în mii de cocoloaşe cu ritmuri şi cuvinte nereuşite. Că simt imboldul de a povesti despre acel loc în care bunicii mor încet, într-un univers aseptic cu tineri care-i îngrijesc şi-i injectează şi care le citesc versete din Biblie atunci când epuizează medicamentele şi consumabilele.
Lumea e în felul ei un culoar cu multe uşi care se închid ori se deschid. În spatele lor pot fi copii şi păsări gângurind, dar şi străbunici în agonie. Dincolo de uşi e fericire şi suferinţă, dacă te uiţi atent poţi zări sportivi plesnind de sănătate, dar şi paralitici, canceroşi, senili şi invalizi, schizofrenici şi amnezici.
Cum ar fi să-ţi sărbătoreşti ziua de naştere într-un asemenea loc, ţintuit pe un pat de spital cu multe săgeţi şi butoane zadarnice, pe care oricât le-ai apăsa, roti, tot nu poţi găsi o poziţie fără de durere? I-am dat voie totuşi tatălui meu să facă asta la 80 de ani, i-am oferit un deget de şampanie într-un pahar de plastic aşezat printre plasturi, branule şi prăjituri de casă aduse de nişte rude îndepărtate şi îngrijorate.
Am fost acolo un timp, zi de zi, în locul în care micile alarme sună încontinuu şi oameni cu halate aleargă de la salon la salon printre bătrânii aţipind în cărucioare. Aveam mereu în mână nişte plase pline cu scutece, ceaiuri, fiole, unguente şi algocalmine, cu cărţi şi ziare şi şlapi de casă şi pijamale şi ciorapi de lână şi struguri de la Ferendia. Uneori, mă opream să discut cu domnul cutare, din salonul X, camera Z, despre vreme şi despre ce zi o fi astăzi, ajutându-l fără succes să facă diferenţa dintre azi şi mâine, dintre zi şi noapte, dintre înăuntru şi în afară. În răstimpuri am simţit nevoia să pun etichete pe lucruri pentru cei care le-au uitat numele, să-i eliberez în lumea largă, pe care unii o cred un peron pe care-i aşteaptă trenul unei navete fără sfârşit. Alteori am prins muşte ori le-am alungat din încăperi pentru cei care oricum nu mai puteau face asta. Am dus cafele la pat şi am umplut sticle cu apă şi am împins scaune cu rotile şi am sprijinit paralitici şi am ţinut vată pe înţepături şi am hrănit guri asimetrice şi înţepenite şi am strâns mâini contorsionate.
Poate că simţiţi repulsie şi vreţi pe dată să alungaţi din faţa ochilor imaginile acestei poveşti. La început, în primele zile, şi eu am fost aşa, mi-am spus că totul nu e decât un coşmar şi că voi evada curând de acolo. Nu poţi băga capul în nisip însă. După un timp te obişnuieşti cu toate, cu escarele, cu mirosul de urină şi cu lipsa de speranţă. La urma urmei, e vorba de fiinţa umană.
Cum vedeţi bine, nu trebuia să vă dezvălui toate aceste gânduri. A fost de fapt un flashtasting nedorit în mijlocul suferinţei şi al morţii. Ţi se poate întâmpla să împlineşti 80 de ani înlăuntrul acestui infern, să nu mai poţi duce lingura la gură, să nu mai poţi apăsa tastele telefonului, să nu mai ştii dacă e seară ori dimineaţă. Casa ai lăsat-o departe, la o sută de kilometri ori de ani lumină, fructele s-au copt şi au căzut iar altele abia dau în pârg, strugurii adună dulceaţă şi tanini. Nu mai ai cu cine conversa despre toate acestea. Poate doar un prieten care n-a uitat drumul spre spital şi cel către casă, nopţile fără lumină ale comunismului, deportarea, puşcăria politică, munca în mină, motorul pe şine care ducea la oraş, ruga din august, culesul prunelor, tramvaiul 4 şi troleibuzul 16 pe care trebuie să le iei până în Zona Soarelui pentru cineva drag dar flămând.
Aş vrea să inventez o rugăciune care alină, o rugăciune de întoarcere în blândeţea timpului trecut, nealterată de mirosul de dezinfectant şi de moarte. Ori poate poezia neterminată a vieţii pe care părintele meu o declamă în timp ce-l plimb cu căruciorul pe aleile cu gresie ale închisorii din urmă. Într-un fel caut o ieşire dintr-un loc în care toate uşile au fost încuiate, un fel de şfung ce te înalţă în aer ca-n visele cu zbor ale copilăriei. O ieşire din trupul decrepit, din carcasa uzată a formei.
Poate că ne veţi zări, dacă priviţi departe, la apus, spre linia orizontului. Un trup uman împingând un cărucior cu un alt trup uman, pe fondul portocaliu al unui soare imens care se scufundă încet în câmpia bănăţeană. Va trebui să priviţi undeva în direcţia satului Ferendia, către locul acela despre care am povestit de atâtea ori, din care se pot contempla Cula Vârşeţului şi Dealul Şumigului şi praful stârnit de căruţele şi caii care nu mai sunt. Am să vă fac cu mâna, ca să nu mai încapă nici o îndoială, ca să ştiţi că despre noi este vorba. Iar Tata îşi va ridica pentru o clipă pălăria în aer, pălăria în care altădată strângeam prune împreună pentru a umple mai întâi o găleată, apoi o cotăriţă şi o cadă, distilând totul în lichidul acela uşor tulbure şi albastru numit răchie care în felul lui reprezintă gustul Ferendiei, al satului de acasă.
Pe urmă noi doi, cel din picioare şi cel din cărucior, vom culege strugurii şi vom face vinul înainte să cadă prima zăpadă. Eu mă voi întoarce singur şi-am să vi-l ofer spre degustare într-o sală plină cu prieteni, cu decantoare şi cu autografe. Pe Tata îl veţi scuza desigur pentru absenţă, el va fi ocupat în continuare cu un şir nesfârşit de sădiri, pliviri şi recolte, fără de care lumea în ansamblul ei n-ar mai putea să existe.

miercuri, 14 septembrie 2011

Din Carpathia în Balcania, două mii de kilometri dus-întors, de dragul vinului Enira

Cineva a desenat frumos atunci când a creat Bessa Valley Winery. Fie şi faptul că denumirea acestui loc nu e scrisă cu caractere chirilice e un detaliu estetic plăcut ochiului şi sufletului latin şi european, dacă vreţi. Neiniţiaţii, şi cred că aceştia sunt foarte mulţi, îşi pot închipui că valea cu pricina se găseşte undeva într-un vast spaţiu anglofon, prin Canada, USA, New Zealand ori South Africa. Ei pot afla însă cu uimire ori dezamăgire, după caz, că Bessa Valley se găseşte în Bulgaria, undeva în sud, în regiunea Pazargic, lângă oraşul Plovdiv, nu la mai mult de 100 de kilometri de graniţa cu Grecia. Adică într-un loc despre care în mod obişnuit nici nu ştii că există şi în care nici n-ai avea de ce să te duci vreodată, câtă vreme există Toscana şi Burgundia, Florenţa, Veneţia şi Parisul, alături de alte 1001 destinaţii de cutreierat într-o viaţă. Noi, vesticii, am făcut-o totuşi, plecaţi în grup de cinci din Arad şi Timişoara, căruia i s-a adăugat un simpatizant bucureştean, şi nu am avut ce regreta, chiar dacă am călătorit vreo 2.000 de kilometri dus-întors, înghesuiţi într-o cuşetă ori într-un autocar, consumând câteva apusuri şi răsărituri din viaţa noastră de degustători neautorizaţi. Inginerul IT a lăsat de izbelişte linia de producţie a fabricii timp de două zile şi o noapte, veterinarul şi-a părăsit pentru tot atâta timp hamsterii, buldogii şi porcuşorii de Guineea operaţi de curând, iar noi, ceilalţi, am pus în cui grijile curente, înghesuind în rucsac nişte haine şi nişte cărţi de Paler, de Llosa şi de nu mai ştiu cine, dar şi câte un mp3 player cu mult fado şi mult Peter Green.
Să socotim aşa: 11 ore din Arad la Bucureşti şi vreo alte 8 din capitală până la vinăria bulgară. Şi tot atâtea înapoi. Nu e o nebunie? Probabil că e, pentru oamenii cu scaun la cap, preocupaţi numai de slujbă, de rate, de somnul de după-amiază şi de invazia radicalilor liberi asupra eternităţii propriei lor fiinţe. Nouă ni se pare că a meritat însă, în primul rând din cauza organizării impecabile şi a căldurii cu care ne-au înconjurat cei care s-au ocupat, din partea română, de aniversarea a 10 ani de existenţă a Bessa Valley Winery, producătorul vinurilor Enira. Iar mai apoi fiindcă e o provocare şi un exerciţiu de cunoaştere să deguşti lumea prin vinurile sale.
Am avut grijă să suportăm mai uşor călătoria pe tren la cuşetă până la Bucureşti organizând un flashtasting, adică un traintasting cu un vin marca Prince Ştirbey. Trebuia să fie un Novac 2009, însă Pivnicerul nu a fost atent şi a ales din greşeală un Negru de Drăgăşani 2009 de la acelaşi producător, confuzie care a încântat însă pe toată lumea, fiindcă am degustat astfel, în vacarmul roţilor de tren, un alt vin superb purtând aceleaşi însemne nobiliare.
La Bucureşti era dimineaţă. Metropola ne-a întâmpinat cu vânzoleală în gară şi cu arome de fast-food şi cafea slabă şi proastă. Am luat un troleibuz la întâmplare, în mod pripit şi clandestin, în căutarea piciorului potrivit al Podului Grant unde ne aşteptau organizatorii, bloggerii şi invitaţii la eveniment.
Am putut traversa mai uşor graniţa graţie cafelelor şi sandvişurilor din dotarea autocarului, dar şi a peisajului pitoresc cu vapoare şi macarale monstruoase cu care te întâmpină malul bulgăresc, chirilic. Un pic de vamă şi un călător care a trebuit să facă drumul îndărăt la Bucureşti din motivul stupid al expirării cardului de identitate. Şi în rest blocuri comuniste şi cenuşii şi turnuri şi fabrici în paragină şi mizerie pe marginea drumului şi vegetaţie urâtă şi dealuri golaşe şi decrepire şi poliţişti şpăgari şi tot aşa vreo 300 de kilometri. Drumurile lor sunt relativ bune sau relativ proaste, cum doriţi, e tot aia, şi mai sunt şi împânzite cu reclame de neînţeles, unele strălucitoare, altele zdrenţuite. Un fel de promisiune a unui încă neinstaurat paradis capitalist, consumist, pe care poţi totuşi spera să-l găseşti prin marile lor mici oraşe la care încă n-ai ajuns. N-am înţeles deloc entuziasmul bucureştean al călătoririi prin Bulgaria. Noi veneam din Carpathia, o ţară altfel, cu peisaj aproape elveţian, cu câmpii întinse şi sate având biserici ortodoxe lângă biserici catolice, cu castele şi conace care au supravieţuit comunismului, cu propria noastră paragină nostalgic chezaro-crăiască. Iar aici am dat de micul imperiu Balcania, a cărei frontieră nordică nici nu ştim unde s-o plasăm, la sud de Dunăre ori imediat la sud de Carpaţi.
Într-un anume fel, în acel fel subiectiv şi poate nedrept, mizeria de acasă ni se pare întotdeauna mai blândă decât cea din depărtare, decât cea a altora. Cum nimeni nu e perfect însă, va trebui să ne acceptaţi aşa cum suntem, nişte vestici cârtitori la adresa Sudului. Probabil că suntem aşa de vreo trei sute de ani, de când habsburgii ne-au recucerit şi sistematizat, trasând cu rigla noile aşezări ale comitatelor, învăţându-ne cu de-a sila cu civilizaţia şi cu religia lor înfăptuită cu tunurile asupra bisericilor ortodoxe şi cu catastiful minuţios al naşterilor, morţilor şi dărilor către imperiu. Ca ardeleni şi bănăţeni, suntem urmaşii locuitorilor acelei Mitteleurope zbuciumate dar progresiste, în vinele unora curge amestecat sânge nemţesc şi austriac şi unguresc şi sârbesc, ba chiar şi cehesc, alături de cel românesc. Iar proprietăţile noastre se găsesc în cartea funciară de câteva sute de ani, tot aşa cum în arhive se găsesc planurile rectangulare ori circulare ale aşezărilor cu nume nemţeşti ori ungureşti pe care crainicii televiziunilor centrale le pronunţă de fiecare dată cu un accent atât de comic şi atât de greşit atunci când sunt nevoiţi să dea câte o ştire despre accidente auto ori incendii pe câmp.
Cam asta au creat şi investitorii străini de la Bessa Valley, nişte Herr şi un Monsieur, cu câte un nume conţinând şi particula "von", un spaţiu sistematizat, conform unui ochi de arhitect atent la lume. Însă n-au făcut-o acum câteva veacuri, pe când pe acolo tropăiau picioare încălţate în conduri şi îmbrăcate în şalvari iar în loc de biserici vedeai mai ales minarete, ci abia în urmă cu exact zece ani. Au cumpărat nişte sute de hectare la poalele unui deal golaş şi dezolant, le-au plantat cu viţă-de-vie din soiuri nobile, au construit o cramă superbă, sfinţind locul, europenizându-l, transformându-l definitiv într-o destinaţie turistică şi oenofilă. Secretul reuşitei afacerii numite Bessa Valley Winery stă în banii, dar mai ales în spiritul european al celor trei investitori, "moşieri" străini care au creat-o. Know-how-ul lor în materie este unul multisecular (familia contelui Stephan von Neipperg produce vin de pe la 1200). Am putut vizita cu încântare plantaţia şi crama, păzite de nişte cerberi bulgari cu uniforme kaki şi ochelari de soare în care se oglindesc munţii de un albastru cenuşiu ai zonei. Un oenolog autohton ne-a prezentat via, utilajele, cisternele de beton, halele cu sticle şi linii de îmbuteliere, încăperea imensă al cărei spaţiu te îmbată cu aromele insinuate a 1.500 de baricuri în care se înnobilează vinul. Toate vinurile degustate acolo sunt remarcabile: Merlot 2010, Syrah 2010, Petit Verdot 2009, Easy Merlot 2009, Duo 2009 (asamblaj de Syrah şi Merlot) şi Enira 2008 (cupaj de Syrah, Merlot şi Cabernet Sauvignon), însă vinul suprem marca Enira, în mod subiectiv dar unanim, ni se pare a fi Reserva 2007 (cupaj de Syrah, Merlot, Cabernet Sauvignon şi Petit Verdot). Cu acesta ne-am delectat nu la degustare, ci la petrecerea aniversară care a urmat.
A fost o noapte splendidă, cu formaţie de jazz, cu dansatori cu flăcări, cu aperitive irezistibile şi miel la proţap, cu tort de doi metri pătraţi şi focuri de artificii, în care vinul a curs din belşug şi nu am dus lipsă de nimic. Unul dintre chelnerii sobri şi trişti, îmbrăcaţi în negru, cu mănuşi albe, se obişnuise deja cu cererea fiecărui vestic de a i se turna în pahar acelaşi vin. La un moment ni s-a adresat pe rând în româneşte, cu o simpatie evidentă: "Da, da, Reserva Enira, măi frate!" Am aflat apoi că omul lucrase cândva în Spania, alături de nişte români care l-au învăţat cuvântul, cuvintele esenţiale ale apropierii dintre oameni.

Galerie foto